Încă trăim din plin bucuria Învierii Domnului – bucuria răscumpărării sufletelor noastre. Dar înainte de Înviere, Domnul a trecut mai întâi prin moarte. Altfel nu ar mai fi înviat, dacă n-ar fi murit mai întâi. Golgota, spinii, cuiele, suliţa, batjocura lumii, scuipările şi dispreţul, oţetul şi fierea au fost cauza morţii, iar moartea a fost cauza Învierii. A trebuit să moară pe Cruce, ca mai apoi să învie.
Când vorbim de răstignirea Domnului, ne ducem repede cu gândul la fariseii şi cărturarii, la iudeii şi la mai-marii poporului evreu din vremea aceea. Şi-i judecăm, şi-i condamnăm cum de L-au răstignit tocmai pe Fiul lui Dumnezeu? Da! Ei L-au răstignit o singură dată. Şi Dumnezeul dreptăţii îi va judeca pentru fapta lor. Dar eu şi tu – cu fiecare minciună, cu fiecare vorbire de rău şi clevetire, cu fiecare gest de ambiţie şi orgoliu, cu fiecare faptă de lăcomie, cu fiecare minut pierdut fără nici un rost, cu fiecare glumă şi râs vinovat, cu fiecare păcat mai mic sau mai mare – oare de câte zeci şi sute de ori L-am răstignit pe Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre? Şi de câte ori ne judecăm pe noi înşine? Şi câte lacrimi de pocăinţă vărsăm pentru această vină?…
Împăratul David a păcătuit o dată şi a plâns cu amar toată viaţa. Sf. Apostol Petru s-a lepădat de trei ori şi s-a tânguit până la moarte. Dar eu şi tu păcătuim zilnic şi nu plângem cu amar poate niciodată pentru păcatele noastre.
În serile trecute am citit, cu lacrimi, câteva pagini din cartea «Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti». M-a mişcat mult mărturia lui Dumitru Bordeianu despre Traian Trifan, care a executat, fără întrerupere, 21 de ani de puşcărie, pentru că Îl slujea pe Hristos. Iată mărturia: „La Gherla, l-am văzut pe bădia Trifan de luni până în Sâmbăta Patimilor. Luni dimineaţa am vrut să stau de vorbă cu el despre trăirea duhovnicească în această săptămână.Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu şiroaie de lacrimi. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat. Toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Plângea încontinuu, privind cu ochii sufletului şi simţind cu inima suferinţele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe Crucea de pe Golgota. Îi impresionase pe toţi cei din cameră, încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu”.
O altă mărturie a monahului Filotheiu Bălan despre Părintele Marcu, cel care a executat peste 19 ani de închisoare pentru credinţă: „Dacă mă întreabă cineva cum mi-l aduc aminte pe Părintele Marcu, primul lucru pe care îl pot spune este că niciodată nu l-am găsit pe acest sfânt (…) fără lacrimi în ochi. De fiecare dată când veneam, îl vedeam cum i se lumina faţa, mă binecuvânta şi apoi, cu un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz”.
Şi nu în ultimul rând să luăm aminte la mărturia lacrimilor pocăinţei fratelui Traian Dorz: „M-am prăbuşit în genunchi, am izbucnit într-un plâns nestăpânit şi, cu mâinile ridicate, înălţate şi frământate, am început să strig şi să şoptesc, rugându-mă şi pocăindu-mă cum nu gândisem că se poate niciodată. Mă topeam în faţa Domnului şi Dumnezeului meu, înaintea Căruia stăteam într-un fel în care cred că numai o singură dată din viaţă se poate sta aşa. Toată fiinţa mea era numai flăcări, cuvintele mele erau de foc, lacrimile mele ardeau şi inima mea era o vatră de jar aprins. Din ochii mei şiroiau pe amândoi obraji nu stropi de lacrimi, ci două râuri neîntrerupte, cum gândesc că n-a mai plâns nimeni, cum gândeam că nici nu se poate plânge. Cum cred că nici n-a mai putut plânge nimeni decât într-o astfel de stare… («Hristos, mărturia mea»).
Sfinţii lui Dumnezeu au murit păcatului şi lumii, de aceea lacrimile pocăinţei lor le-au devenit lacrimile învierii lor. Şi-au răstignit firea la poala Crucii Domnului Iisus, cu toate ale ei, trecând prin moarte spre viaţă.
Dar mă întreb acum: Oare au fost aceşti sfinţi mai păcătoşi decât noi? De ce au plâns atât de mult toată viaţa? Şi, dacă ei au plâns o viaţă întreagă, atunci noi de ce glumim şi râdem cu păcatul? Unde ne este sobrietatea credinţei? Unde ne sunt lacrimile pocăinţei? Noi trăim adesea bucuria Învierii Domnului numai
cu stomacul. Mesele sunt încărcate cu fripturi, ouă roşii, băuturi şi bunătăţi de tot felul. Şi rostim mecanic şi râzând, ciocnind ouăle roşii: Hristos a Înviat! Şi prea puţin ne mai gândim că mai întâi Hristos a murit pentru noi.
Iubite cititor, tu ai murit păcatului? Ai înviat cu Hristos?
Hristos a Înviat! Deci şi noi să trecem prin moarte spre viaţă călcând!
Costel ROTARU
în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXV, nr. 17 (941) 21-27 APRILIE 2014