Lipsa mea de perseverenţă în această acţiune mă obligă să pun capul în pământ şi să mărturisesc că despre aceşti patru ani petrecuţi în Certege nu am ce spune, afară de ceea ce am scris în volumul doi.
Sigur că în clasa întâi, micuţul orfan va fi fost îngrijit de tatăl său Dumitru. După anul de doliu, Dumitru se recăsătoreşte cu Ruxanda Toc care – după spusele „unchiului Dodiţă“ (Dionisie Trifa, fratele mai mic al Părintelui Iosif, de la care am cules cele mai multe informaţii şi date) – era o femeie foarte bună şi credincioasă, îngrijind copilaşii orfani ca o adevărată mamă bună.
Gingăşia, tăcerea şi ascultarea de care dădea dovadă micuţul Iosif fac ca el să fie tot mai îndrăgit de mama lui cea de-a doua, astfel că Ruxanda se oferă şi promite solemn că pe Iosif, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu cheltuielile ei, preot îl va face. Iar noi credem că şi în această privinţă a fost o directă intervenţie a Duhului Sfânt, spre realizarea divinei hotărâri – atingerea scopului pentru care Dumnezeu îl adusese pe lume.
Frumoasele rezultate la învăţătură şi comportamentul lui îl îndreptăţesc pe micuţul Iosif ca, la terminarea celor patru clase primare din Certege, să treacă munţii, spre a urma o altă şcoală, la Brad.
Acesta a fost anul 1899.
Într-o zi de început de septembrie, în anul 1899, în vârstă de numai 11 ani, Iosif s-a sculat de dimineaţă, mai de dimineaţă ca altădată, şi şi-a făcut obişnuita lui rugăciune, învăţată de la măicuţa lui cea dulce Anuţa. Mai cu lacrimi ca altădată a citit din Psaltirea primită în ceasul despărţirii lor şi a ieşit afară, în curte, cu traista făcută.
Ca o retrospectivă, tot filmul vieţii lui se derula duios şi tăcut prin faţa ochişorilor lui umezi de lacrimi şi de teama de neprevăzut. Şi bucuriile, şi durerile acestor ani puţini, dar grei, inundau sufletul lui curat ca roua de pe crini.
Retrăise într-o clipă toate amintirile celor unsprezece ani: viii ochi ai mamei, glasul ei durut, sânul ei cel dulce, tăuraşul cel crud, patul de zăcere al mamei, Psaltirea, pomana… Puhoiul acestor evenimente trăite de el odată reapărură nechemate şi-l înveliră ca într-o plapumă neagră şi rece.
S-a dus apoi prin grădină şi a înconjurat, cuprinzând cu privirea, toate împrejurimile şi le-a îmbrăţişat, sărutându-le ca pentru cea din urmă oară. Roua de pe iarbă i se părea rece ca bruma şi-i udase opincile cele noi despre care, ca student, mai târziu, odată, pe un caiet, va scrie, amintindu-şi-le.
Neobservat de către cei ai casei, a sărutat iconiţa din perete, pe care şi mama lui o sărutase înainte de despărţire, a sărutat scoarţele de lemn ale Psaltirii pe care i-o dăduse în ceasul ultim mama lui ca moştenire, dar care va rămâne aici, la Certege, ca un înger păzitor, până în anul 1911, după 15 iulie, când va fi hirotonit ca preot de episcopul Meţianu pentru parohia Vidra de Sus.
Când însă a sărutat fotografia mamei, şi-a înecat în suflet suspinul lui sfâşietor şi peste sticla ce o acoperea pe mama lui în haina de mireasă a semănat multe lacrimi.
Toate acestea erau ca un act de spovedanie, ca un adio şi ca un ceas de‑ngropăciune.
A sărutat apoi pe tatăl Dumitru, pe mama Ruxanda, frăţiorii mai mici şi mai mari, şi a plecat.
Şi plecat a fost pentru totdeauna din acest colţ de rai, din Ierihonul copilăriei lui.
O căruţă moţească l-a ascuns sub coviltirul ei de privirile celor ce, în urma lui, îşi ştergeau şi ei obrajii înlăcrimaţi.
Gânduri pe marginea unui document mai vechi
Iată, suntem robi în ziua aceasta în ţara pe care ai dat-o părinţilor noştri să mănânce roadele şi bunătăţile ei, iată, suntem robi în ea (Neemia 9, 36).
Neemia era paharnicul împăratului (Neemia 1, 11) şi el avea în inimă, mai ales aici, în robia străinului, un dor aprins după ţara lui, după cetatea sfântă care „era în necaz mare şi ocară“. Şi împăratul, văzându-i faţa tristă, fără pricină de boală, i-a zis slujitorului său: „Aceasta nu este decât întristare de inimă“. Da, Neemia era trist „fiindcă cetatea Ierusalimului, locul mormintelor părinţilor, era batjocorită“.
Se vede aici iubirea de ţară, iubirea de neam, patriotismul întreţesut cu credinţa lui nestrămutată în Dumnezeul strămoşilor lui.
Păstrate ca-n fund de ocean, totuşi, de la şcolile din Brad şi Beiuş, avem rămase câteva îngălbenite documente ale anilor şcolari 1899-1907.
Cu riscul de a fi luat din nou în batjocură de cei „din strana cealaltă“, care m-au ţinut de rău că am putut face asemănarea între Neemia şi trâmbiţaşul redeşteptării noastre la viaţa cea cu adevărat duhovnicească, iată, am să prezint un document publicat în revista ieşeană «Spre lumină» în anul Domnului 1906, spre a se vedea de către toţi cei cu vedere scurtă credinţele unui „rob“ care cobora din marele Avram Iancu.
E vorba despre o scrisoare adresată de „studentul Iosif Trifa“ din clasa a VII-a de la Gimnaziul din Beiuş (Beleneyes) la 1 martie 1906 către elevul Leon George (devenit mai târziu Subdirector, Subsecretar de Stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ) din clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi. E o scrisoare istorică, scrisă în anul în care la Teatrul Naţional din Bucureşti tineretul român, sub flacăra entuziasmului creator al domnului Nicolae Iorga, dădea „lupta pentru limba românească“. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară referitoare la acela care era să fie „chemat de la Vidra pentru marile rosturi ale unei Mişcări unice în istoria Bisericii româneşti“.
Cititorii vor aprecia, după acest document provenit de la un şcolar, dacă el, Iosif Trifa, a fost – cum s-a spus în «Lumina Satelor» – „creaţia“ cuiva de acolo, de la Sibiu, sau a fost cu mult înainte „creat“ pentru rosturile naţionale şi duhovniceşti ale frumoasei Mişcări Oastea Domnului.
Toate judecăţile ce caută să-l doboare din inima noastră se vor izbi ca de o stâncă de cultul moşilor şi strămoşilor acestui vas ales din Munţii Apuseni, de „conştiinţa iubirii de neam deplin dezvoltată“, existentă într-o vreme de robie. De vibraţia acestui fiu de ţăran român din ţara lui Horea şi Iancu, peste care – cum spunea Neemia – „s-a văzut de toţi mâna cea bună a lui Dumnezeu“.
Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:
…Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România: Turnu-Severin şi Bârlad. Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da, numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremilor prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri“.
Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici «dulcea limbă românească» şi tot ce e românesc ocupă locul din urmă.
O faptă potrivită aţi făcut deci adresându-vă aici unde mulţi mai tare iubesc o limbă şi o literatură străină. Străinii până acolo au mers, încât şi din acest sărac institut au scos limba românească. Numai două ore la săptămână sunt consacrate studiului limbii noastre. Deşi suntem câţiva tineri în care e pe deplin dezvoltată conştiinţa iubirii de neam, limbă şi literatură, totuşi trebuie cu durere să spun că mulţi, având cultură străină şi cei mai mulţi nici una, stau înapoi, tare înapoi…
Cât despre mine, află că sunt fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horea. Ţinutul în care m-am născut e curat românesc. Deşi în şcoală m-am întâlnit cu o limbă şi cultură străină, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moşii şi strămoşii mei şi pe cale privată am studiat şi studiez cu multă plăcere literatura noastră.
Cu acestea, mângâiat în sufletul meu că totuşi este cineva care îşi aduce aminte de noi, cei străini în institutele noastre, mulţumindu-vă şi rugându-vă să vă aduceţi aminte şi mai departe de noi, pe care soarta vitregă ne-a adus în trista poziţiune de azi, rămân salutându-vă cu iubire frăţească,
Iosif Trifa
Tânărul din 1906 de la gimnaziul din Beiuş a crescut în înţelegerea iubirii de neam şi iubirii de Hristos. Pentru că a fost grâu deplin în spic, pentru aceea a şi fost chemat la o lucrare mare.
Doisprezece ani, ca oarecând dregătorul Neemia, gornistul nostru a dat Neamului său o Mişcare de trezire cu ecouri largi şi adânci.
Prin mâna lui binecuvântată a pătruns mai mult ca totdeauna în straturile poporului cartea cea de consolare sufletească, de care se simţea nevoie. E un fapt cultural de mâna întâi, pe care l-a subliniat de atâtea ori părintele arhimandrit Scriban.
Prin foile redactate de el, s-a făcut auzită strigarea lui desluşită contra ticăloşirii neamului. Lupta contra alcoolismului, bunăoară, este o pagină de biruinţă naţională datorită acestui om.
Aşişderea, noi am auzit de la dânsul, mai răspicat decât de la oricare altul, „pentru ce este părăsită Casa lui Dumnezeu“ (Neemia 13, 11). Şi cum că aşa este, o mărturisesc bisericile umplute de ostaşi după auzirea trâmbiţei.
Ba încă, după cunoştinţa ce avem, în luptele „sângeroase“ dintre cele două Biserici din Ardeal, sfinţia sa a fost singura punte de întoarcere spre matcă, prin această binecuvântată Mişcare.
Cei care vor îndrăzni – acum şi totdeauna – să tăgăduiască aceste realităţi naţionale vor fi „înfruntaţi şi ruşinaţi“ că „fără cuvânt au pregătit laţul pentru mine, fără cuvânt au săpat groapa sufletului meu“ (Ps. 35).
„Trudeşte, făcătorule de bine,
veni-vor roiuri alţii după tine
şi vor culege rodul, bogăţia,
tu fii ostaşul jertfei mari, depline,
ca dintr-un bob să odrăslească mia,
cu sângele tău cald stropeşte glia.“
(Semănătorul, de Al. Vlahuţă)
Strigă, trâmbiţaşule, în ziua coborârii Duhului Sfânt, strigă înaintea Domnului ca Neemia: „Adu-ţi aminte de mine, Dumnezeul meu, pentru aceasta şi nu şterge faptele mele evlavioase pe care le-am făcut pentru Casa Dumnezeului şi pentru cele de păzit ale ei“ (Neemia 13, 14).
Sibiul
Ruxanda se ţine de cuvânt şi chiar în vara anului 1907 îşi sfătuieşte soţul, pe Dumitru Trifa, să se ducă la Sibiu, spre a se interesa de şcoala de acolo.
La examenul de admitere, Iosif reuşeşte şi toamna acestui an îl află la „Institutul Seminarial Teologic-Pedagogic“.
Ce a însemnat Sibiul pentru el, pentru neam şi pentru Biserică, noi suntem prea aproape pentru a putea dovedi. Încercăm să ne imaginăm doar. Frământările de la Oaste, faptele încrustate în documentele acestor vremi, dovedesc că – aşa după cum Mitropolia din Sibiu a înscris mai târziu o pagină antievanghelică prin caterisirea Părintelui Iosif Trifa şi prin oficializarea Mişcării Oastei – tot aşa Părintele Iosif a înscris una din cele mai glorioase pagini din istoria Bisericii noastre. Timpul, viitorul, istoria vor confirma aceste afirmaţii (vezi scrisoarea nr. 11 din cap. 14, vol. II).
Părintele Iosif a fost prea mare ca să poată fi privit, studiat şi înţeles de micii contemporani. El este ca un munte înalt de care, spre a-l putea privi şi contempla, trebuie neapărat să te depărtezi.
Aşa şi noi, suntem prea aproape spre a-l putea privi şi înţelege. Pământul nu acceptă trimişii cerului, soarta lor e aceeaşi în toate timpurile şi li se aseamănă întotdeauna.
Dar acum suntem abia în pragul Sibiului şi în primăvara senină şi caldă a nădejdilor şi visurilor tinereţii, când, în stil poetic, pătrunsă de sentimentul naţional şi patriotic, pana lui trimite nenumărate articole diferitelor redacţii de o parte şi de alta a Carpaţilor. Colaborează la cincisprezece publicaţii. Redăm câteva nume de reviste şi, la fel, câteva articole de atunci:
«Tribuna» – Arad;
«Telegraful Român» – Sibiu;
«Revista Teologică»;
«Solidaritatea» (Ispir) – Bucureşti;
«Renaşterea Română» – Cluj;
«Românul» – Arad, Iaşi.
La «Tribuna» din Arad apare în numerele: 110, 111, 112 din 1909 cu articolele: „America în poezia noastră populară“. Redăm câteva fraze din primul articol de pe pagina întâi, ce poartă data de 24 mai / 6 iunie 1909:
Din vaierul strunelor doinelor noastre a început a se desprinde şi a se ridica plângerea tot mai lămurită a unui nou psalm de jale, răsărit din durerile şi frământările sufletului românesc de aici din Ardeal.
Biblia doinei, Biblia durerilor noastre s-a sporit cu un nou capitol, un capitol în care se vorbeşte de o jalnică pribegie a unor ţărani necăjiţi. Ce credincios cronicar este doina noastră! Nici o frământare, nici o schimbare mai mare din sufletul şi viaţa neamului nu se poate furişa printre valurile vremii fără ca să nu se spovedească în glasul ei. Toate trebuie să treacă prin vaierul strunelor sale.
Glasul ei nu poate deci să nu se amestece şi în frământările sufleteşti ale ţăranului aruncat de porunca neiertătoare a vremii pe calea cea grea a pribegiei. Doina s-a dus cu cel pribeag, ca să cânte şi să plângă cu el.
Din veac în veac va povesti doina celor ce vor veni că ne-au stăpânit odată vremuri aşa de vitrege şi flămânde, pe care nu le-a mai putut sătura bogăţia pământului şi a plugului nostru. În stihuri pline de jale, va cânta doina aceste vremuri grele în care multe pluguri au înţelenit în brazdă, iar stăpânii lor, biruiţi în lupta cea grea – şi zadarnică – a traiului, au pornit cu grămada pe calea cea neagră a pribegiei, nemaiputând trăi aici, în vechea lor ţară pe care au brăzdat-o cu plugul lor şi au apărat-o şi stropit-o cu sângele lor.
Din «Tribuna» nr. 112, din 27 mai / 9 iunie 1909, pag.1, mai desprindem următoarele:
…Să ne întoarcem iar la sufletul şi gândul românului aruncat departe, între străini, în iadul fabricilor. A trecut un an, doi de la clipa despărţirii şi vremea trece mereu. Dar, în mintea celui înstrăinat, nu vrea nici cum să se întunece chipul satului său. Căsuţa lui înnegrită de ploi şi fum, părinţii lui gârboviţi de ani, copilaşii zglobii, pământul negru, plugul uitat de sub şopron, coasa aruncată în pod, toate se perindă în şiraguri nesfârşite şi prin gândul său toate îl cheamă spre casa şi moşia lui. Îl cheamă vântul şi doina: „Vai, mi-e inima amară, / sufletul mi-e-ndurerat / când ştiu iarba necosită / şi pământul nearat. // Toate plugurile umblă / brazde negre răsturnând, / dar al meu zace la umbră / fără lucru, fără rând. // Biciu-n cui se despleteşte / coasa-n cui s-a ruginit, / eu prin ţări îndepărtate / ca o candelă mă sting. // N-am o inimă de frate / să mă-ntrebe de ce plâng“ (din «Luceafărul», nr. 19-20).
Astfel apăsat românul nostru de greul muncii, de focul dragostei, de străinătatea neagră, ajunge la convingerea că viaţa lui nici într-un chip nu se va putea împleti cu străinismul, de aceea jeluieşte: „Cine părăseşte satu’ / mânce-l jalea şi bănatu’ / cum l-am părăsit şi eu / de mă jeluiesc mereu / tot gândind la satul meu.“
Şi astfel ajunge la convingerea că: „Fie pâinea cât de rea, / tot mai bine-n ţara mea“. Iată deci că nici «ţara dolarului» nu e în stare a opri multă vreme pe aceşti oameni doritori de soare şi libertate. Sunt prea tari legăturile sufleteşti ale ţăranului nostru cu pământul şi satul lui, ca ele să se poată pierde sau întuneca în fumul uitării şi al fabricilor.
Istoricul din viitor va da seamă de foloasele materiale sau ce slăbire morală ne-a adus America.
Doina însă trece cu cel pribeag din ţară în ţară, cântând durerile ce-i apasă [acestuia] sufletul. Nici fumul şi nici vuietul fabricilor n-au putut înăbuşi glasul ei.
…Doina noastră nu moare, nici nu poate muri. În curgerea vremii ea s‑a împletit într-o minune nedespărţită cu sufletul românului. Până va trăi, sufletul românesc va cânta şi va doini.
Să ne bucurăm deci, dacă doina noastră arată semne de atâta sănătate şi vigoare chiar şi acolo în fundul străinătăţii, căci prin viaţa şi înflorirea ei se afirmă viaţa şi trăirea sufletului românesc.
Şi, mai ales azi, când cetatea sufletului românesc zi de zi pierde din fortăreţele şi întăriturile sale, să îngenunchem cu toţii înaintea doinei noastre, rugând-o să rămână şi pe mai departe cu noi ca un înger mângâietor al durerilor şi necazurilor noastre:
„Rămâi, că ne eşti Doamnă
şi lege-i al tău glas,
învaţă-ne să plângem,
c-atât ne-a mai rămas.“
Şi va rămâne doina. Glasul şi plângerea ei vor trece din om în om, din sat în sat, din ţară în ţară, vestind pretutindeni durerile, aşteptările şi dorurile unui neam necăjit. „Valurile sale de apă limpede se vor revărsa fără încetare de-a lungul timpurilor“ (N. Iorga).
„Muri-vom noi, ăştia care ne-am corcit, ne-am artificializat, …muri-vor cei care-şi închipuie că ţin în mâna lor pâinea şi cuţitul… muri-vor micii şi răii care se cred mari şi providenţiali… Neamul însă va trăi şi-şi va cânta înainte veşnica-i doină“ (I. Gorun, Alb şi negru, pag. 6).
Iosif Trifa
Profetul vremilor noastre / Moise Velescu. – Sibiu: Oastea Domnului, 1998 – vol. 3
