Vorbirea fratelui Costică Iacobuţă de la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Slăvit să fie Domnul!
„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Iisus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său pe care l-a răspândit din belşug peste noi prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; că a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Ef 1, 3-10).
Dragii noştri, n-am vrut… nu sunt vrednic [să spun un cuvânt]… Mi-aduc aminte de fiorul pe care l-am simţit când paşii m-au purtat, în anii tinereţii, într-un loc ca acesta. (…) Chiar de atunci am înţeles dragostea lui Dumnezeu revărsată peste noi prin Domnul Iisus, Care a venit să facă din inima noastră un loc ceresc. Şi după aceea din familia noastră un loc ceresc, după aceea din întâlnirile, din sărbătorile şi adunările noastre, un loc ceresc.
O, de câte ori Dumnezeu ne pregăteşte astfel de stări – pentru mine personal mai întâi… De aceea am citit mai înainte: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos”. În altă parte nu se revarsă binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar acolo unde poate să coboare, în inima în care poate să coboare Domnul Iisus, El o transformă într-un loc ceresc. Familia la temelia căreia se aşază credinţa în Jertfa, sângele şi crucea Domnului Iisus devine un loc ceresc. Sărbătorile, adunările, întâlnirile şi petrecerile noastre la care este chemat Domnul Iisus devin un loc ceresc.
Ori de câte ori am venit aici şi ori de câte ori am plecat, nu ne-am mai simţit pe pământ. Am simţit că n-am vrea să mai plecăm de-aici… aşa cum zice cântarea: „De ce mai este despărţire?…”. Nu ne trimiteţi acasă!… Nu ne trimiteţi înapoi! Unde să ne ducem?… N-am vrea să mai plecăm de-aici… Aici am primit iertarea. Aici am simţit fericirea, mângâierea şi [uşurarea în] frământările vieţii noastre, aici. Ori de câte ori venim aici, suntem mângâiaţi, vindecaţi, învioraţi, primind noi puteri de lucru, de luptă şi mângâiere, ca să putem continua călătoria.
Dragii noştri, dacă locul acesta este un loc ceresc, fiecare din noi să facem din inima noastră un loc ceresc; din casa noastră, un loc ceresc; din toate sărbătorile şi activitatea vieţii noastre, locuri cereşti. Am vrea [să spunem], în cele mai scurte cuvinte, că numai la temelia vieţii la care se pune Jertfa şi Crucea Domnului Iisus poate fi o viaţă fericită şi adevărat creştinească. De la Taina Botezului se vorbeşte despre ele… pentru ca de la începutul vieţii să se pună temelia aceasta.
La Taina căsătoriei se vorbeşte despre Jertfa aceasta (aşa cum ştiţi frăţiile voastre). Majoritatea dintre noi [ştim că] nu se zideşte nici un sfânt locaş, nici o biserică, până când nu se aduce o părticică din moaştele unui sfânt mucenic, care se îngroapă la temelia ei, pentru ca în acest fel să se sfinţească locul care a fost [necurat] din pricina neascultărilor noastre. Şi temelia aceea să fie pusă pe sângele, Crucea şi Jertfa Domnului Iisus şi a sfinţilor noştri înaintaşi.
Dacă la construirea acestor lăcaşuri sfinte se pun oseminte sfinte, şi noi am vrea, la temelia vieţii, chiar de la naştere, la temelia căsătoriilor care se întemeiază să se pună întâi jertfa: „Piatra din capul unghiului pe care au lepădat-o zidarii, dar care a ajuns aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu”. În felul acesta, căsniciile acestea nu le va dărâma nici o furtună, nici un necaz, nici o frământare. Ele vor fi totdeauna bucuria părinţilor, bucuria societăţii şi trăinicia ei, şi bucuria cerului până în ziua când va veni Domnul Iisus.
După jertfa Domnului Iisus, se pune la temelia căsniciei [rugăciunile părinţilor] – aşa cum se spune la Taina Cununiei, că rugăciunile părinţilor sfinţi şi credincioşi întăresc temeliile casei fiilor lor.
Dar aşa cum la temeliile căsniciei tinerilor credincioşi, crescuţi în familii credincioase, pe lângă credinţa în sângele şi-n Jertfa Domnului Iisus, [sunt şi rugăciunile şi jertfele părinţilor], şi aşa cum la temelia Bisericii Ortodoxe, pe lângă Jertfa şi Crucea Domnului Iisus, sunt moaştele sfinţilor, tot aşa şi la temelia Lucrării Oastei Domnului din Biserica Ortodoxă mai este pusă o jertfă – sau mai multe jertfe: a Părintelui Iosif Trifa, a fratelui Marini şi a tuturor acelora care şi-au jertfit viaţa pe altarul dragostei, ca să ni-L vestească nouă pe Iisus cel Răstignit şi să ni-L pună la temelia vieţii noastre. Credinţa în Jertfa aceasta, într-adevăr, va statornici viaţa noastră, o va sfinţi, o va desăvârşi până în clipa venirii Domnului Iisus, care poate să fie în zilele noastre. Dacă ştim că poate să vină El în zilele noastre – aşa cum ne învaţă Sfântul Cuvânt –, ştim că întâi vor învia cei care au adormit în Domnul. Osemintele lor vor ieşi din morminte, se vor transforma şi vor lua chipuri cereşti, şi vor zbura spre cer. Şi dacă ar fi aşa, adică să auzim, să vedem sufletele lor zburând spre cer, vom striga: „Nu ne lăsaţi aici! Luaţi-ne şi pe noi!… Ştim ce ne aşteaptă după aceea pe acest pământ!”. Aşa cum zice şi cântarea: „Ia-ne şi pe noi cu Tine… Unde eşti?…”.
O, dragii noştri, ce bucuroşi sunteţi şi ce fericiţi, în ziua fericirii voastre! Că aţi avut şi am avut parte de o generaţie, de o vreme plină de har. Aţi avut parte de părinţi credincioşi, cu temere de Domnul, care au căutat ca, la temelia vieţii frăţiilor voastre şi a vieţii noastre, să-L pună pe Iisus cel Răstignit. Ca după aceea să vă fie viaţa fericită, căsnicia fericită şi, mai mult decât atât, după frământările vieţii, sfârşitul fericit. „Sfârşit creştinesc vieţii noastre”, pentru că numai sfârşitul dovedeşte statornicia şi trăinicia credinţei noastre, [urmând calea] pe care au călcat, au trăit şi s-au jertfit [înaintaşii noştri]. O, fraţilor, pe altarul Lucrării Oastei Domnului se mai cer încă atâtea jertfe!… Pe altarul Bisericii s-au adus (…) milioane de jertfe care au ars şi ard, căci focul nu s-a stins. Din vechime se spune: „Ai grijă, pe altar focul să nu se stingă”. [Şi în viitor trebuie] aduse alte jertfe, trebuie aduse pe altarul acesta alte vieţi, ca lucrarea lui Dumnezeu să poată propăşi în mâinile Lui şi-n vieţile noastre.
Bunul Dumnezeu să ne înţeleagă simţămintele, dorurile şi ceea ce nu putem spune în cuvinte, că suntem prea mici… simţămintele frăţiilor voastre. Pentru că numai rugăciunile frăţiilor voastre, dorinţele fierbinţi şi părtăşia sfântă frăţească ne-a legat prin dragoste pe unul de altul, ne-a adus aici şi ne-a pricinuit bucuria aceasta. Facă El să dăinuiască bucuria părtăşiei dintre noi, El, Care poate face mult mai mult decât putem face noi.
Slăvit să fie Domnul!
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 6
