„Cuvântul a fost la Dumnezeu“ – spune prologul Sf. Ioan: pros ton Theon. Pros indică mişcarea, o apropiere dinamică, şi ar putea fi tradus mai degrabă prin „spre“ decât prin „la“: „Cuvântul era spre Dumnezeu“. Pros include astfel ideea unei relaţii – această relaţie între Tatăl şi Fiul este o generare veşnică, şi, în acest fel, Evanghelia ne descoperă viaţa Persoanelor divine ale Treimii.
Tot Evanghelia ne revelează „locul“ Sfântului Duh în Treime, precum şi relaţiile care Îi subliniază unicitatea. Este suficient să citim în Evanghelia după Ioan ultimele cuvinte ale Domnului adresate Apostolilor: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului“ (Ioan 14, 16-17); şi în alt loc: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu“ (Ioan, 14, 26). Prin urmare, Duhul este altul decât Fiul, Care este şi El Mângâietor, însă El, Duhul, este trimis în numele Fiului, pentru a-I servi drept mărturie. În acest fel, relaţia Sa cu Fiul nu se manifestă nici ca opoziţie şi nici ca separare, ci ca diversitate şi reciprocitate – aşadar, o comuniune întru Tatăl.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul relaţiei Duhului cu Tatăl: „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede“ (15, 26); Duhul este deosebit de Tatăl, însă este unit cu El prin legătura purcederii, care Îi este proprie Lui şi se deosebeşte de naşterea Fiului.
Aşadar, Fiul şi Duhul apar în întreaga Evanghelie ca două Persoane divine trimise în lume, Primul ca să ne grăbească eliberarea personală, iar Cel de-al Doilea ca să Se unească El Însuşi cu natura noastră pentru a o regenera. Fiecare din aceste două Persoane Îşi are propria relaţie cu Tatăl (naştere şi purcedere); între ele există o relaţie de reciprocitate: datorită purificării Fecioarei de către Duhul, Fiul a putut fi dat oamenilor, după cum, prin rugăciunea Fiului înălţat la dreapta Tatălui, Duhul a fost trimis acestora („Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl“ – Ioan 15, 26). Aceste Două Persoane apar, în veşnicia care se revarsă, egale în demnitate cu Tatăl şi identice cu El în esenţă. Ele transcend lumea în care lucrează; şi Una şi Cealaltă sunt într-adevăr „la“ Tatăl, Care nu vine El Însuşi în lume, iar apropierea Lor de Tatăl, Izvorul naturii divine, permite gândirii noastre să descopere Treimea în transcendenţa ei, în statornicia şi plinătatea ei.
Vladimir LOSSKY, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1993, pag. 47-49
