1. Până şi tu mă poţi ocoli?
2. Până şi tu, ucenicul dragostei, căruia mă încredinţase Domnul meu să-mi ajuţi neputinţele, să-mi îndrumi stângăcia, să-mi veghezi creşterea…
3. Până şi tu, tocmai tu poţi trece pe lângă poarta după care eu aştept şi cerşesc un strop de milă din mila ta şi a Lui, cu cea mai cumplită dintre dureri – aceea care nu poate să urle?
4. Nu ştiai tu, oare, că eu nu pot nici trăi şi nici muri aşa?
5. Nu doream nici aur, nici argint. Ştiam că n-ai!
6. Nu-mi era nici foame de pâine, nici sete de apă, deşi n-aveam de nici unele;
7. nu-mi era dor de oameni, de viaţă, de nimic din afară – toate îmi erau ca şi când n-ar fi.
8. Dar tânjea tot sufletul din mine, mi se topeau toţi ochii în gemetele mele necunoscute şi mi se topea tot trupul meu – să mi se vindece iubirea.
9. Să mi se vindece picioarele şi să pot alerga iarăşi cu ele, să vă caut pe voi, prieteni dragi şi necăzuţi ai Prietenului tinereţii noastre.
10. O, câţi ani amari am aşteptat şi am cerşit astfel, cu cea mai cumplită dintre toate durerile care nu pot striga, aceea care trebuie să se prefacă nepăsătoare.
11. Care trebuie să-şi ascundă sărăcia, ca şi cum n‑ar avea-o.
12. Care trebuie să-şi acopere rănile, ca şi cum n-ar fi.
13. Care trebuie să ardă într-un foc ascuns, cel mai adânc, respingând toate apele care i-ar putea astâmpăra arşiţa chinuitoare. În nădejdea Aceleia, singura aşteptată, dar singura zăbovitoare…
14. Până a venit ziua Minunii.
O Dulce Dumnezeul meu, într-adevăr, toate fericitele Tale minuni se petrec pe neaşteptate.
15. Binecuvântată fii tu, ziua aceea scrisă cu slove de aur şi de înviere pe fruntea vieţii mele!
16. Binecuvântată fie ziua când voi – voi totuşi! – cele două mâini văzute ale Preaiubitului meu nevăzut, v-aţi îndurat de starea îndelungii mele zăceri şi, trecând pe la poarta mea – în sfârşit! – aţi intrat şi v-aţi oprit lângă mine.
17. Mi-aţi spus şi mie: Uită-te la noi!
18. Abia am îndrăznit să mă uit în ochii voştri; de prea multul meu întuneric, ochii îmi lăcrimau…
19. De lumina voastră prea îndelung dorită, privirile mele mă dureau.
20. Toată fiinţa era atunci o aşteptare tremurătoare în întâmpinarea minunii care trebuia să se întâmple.
Şi s-a întâmplat!
21. Fiţi binecuvântaţi de o mie de ori voi, prieteni iubiţi ai Prietenului minunilor mele!
22. Tu, credinţă a mea dintâi, fii binecuvântată!
23. Dar tu, dragoste a mea dintâi – fii mai binecuvântată, de o mie de ori!
24. Nu mai doresc nimic de acum şi până în veac.
25. Deşi casa îmi este goală, curtea pustie, aşternutul rece, masa lipsită, vasul uscat, grădina dezgrădită, numele ocărât, uliţa ocolită şi amintirile răvăşite ca o casă devastată – tot sufletul meu, între ele, trăieşte acum o sărbătoare cerească.
26. În locul vostru, de lângă patul meu, au rămas doi îngeri, unul la picioarele mele, celălalt lângă inima mea.
27. Iar poarta mea a devenit cea mai frumoasă din lume.
Până la ea merg, de atunci, în genunchi pe puntea de aur a urmelor Lui, făcute de urmele voastre.
În iubirea cea curată – şi durerea-i fericită,
dar în patima stricată – şi plăcerea-i chinuită.
Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu
