„Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să judece simţurile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12).
Prin cuvânt, Dumnezeu a creat Universul în toată măreţia şi frumuseţea lui. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, profeţii au menţinut trează credinţa şi au călăuzit omenirea la adevăr şi la dreptate, schimbând adesea din temelie structurile ei. Prin gura Apostolilor, cuvântul a fost „trâmbiţă de chemare” a neamurilor la mântuire. În viaţa Bisericii, Cuvântul lui Dumnezeu a fost arma prin care s-a cucerit lumea pentru Hristos, prin el s-a răspândit credinţa, s-au convertit popoarele. Nimic nu poate egala puterea Cuvântului lui Dumnezeu.
Marii gânditori ai lumii s-au arătat uimiţi de puterea tainică a seminţei, referindu-se la sămânţa unui copac. Eminescu cugeta cu uimire, în versurile sale, la faptul că: „într-o mică sămânţă de stejar stă ascuns, de fapt, falnicul copac de mai târziu”. Lucian Blaga zice în versurile sale: „Sămânţa mirabilă ce-nchide în sine supreme puteri”.
Noi ce putem zice de sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu? Că este miraculoasă şi că are puteri ce pot transforma viaţa omului. Găsim scris şi în Învăţătura de credinţă ortodoxă (catehism): „Sfântul Cuvânt are o putere covârşitoare, care poate transforma sufletele păcătoase în suflete sfinte”. Lupta Părintelui Iosif a fost aceasta: „Toţi oamenii să cunoască, să iubească, să adâncească şi să trăiască Sfânta Scriptură”.
Ţinând cont de toate acestea, se ridică câteva întrebări, care ne vizează pe toţi. Unde se arată azi puterea Cuvântului? Cum se face că aceeaşi armă care, în trecut, a săvârşit atâtea biruinţe, pare acum atât de anemică asupra cugetelor oamenilor timpului nostru? Aş dori să ne gândim la înaintaşii noştri şi să vedem ce roade erau pe vremea lor? În toate bisericile şi comunităţile creştine, în adunările Oastei se mărturiseşte Cuvântul Sfânt mai mult decât oricând. Şi totuşi unde sunt recoltele după o atât de bogată însămânţare? Unde sunt păcătoşii pătrunşi la inimă ca în vremurile de odinioară ale Bisericii din primele secole? Dar şi cei care se întorceau la Domnul în vremurile de început ale Oastei? Unde sunt lacrimile de pocăinţă ale creştinilor?
Răspunsul la toate aceste întrebări îl găsim în „Pilda Semănătorului” (Luca 5, 11). Semănătorul este Unul-Dumnezeu, iar sămânţa este una singură – Cuvântul lui Dumnezeu. El seamănă, prin noi, în măsura în care Îl primim, Îl ascultăm, Îl trăim şi ne identificăm cu El, rodind în sufletul nostru. Pământul de semănat îl oferă, mai întâi, cei chemaţi de Dumnezeu să semene cuvântul Lui şi apoi celelalte suflete.
Nerodirea
Citind de curând într-o carte de predici la Evangheliile de peste an, am găsit câteva cauze ale nerodirii Cuvântului sfânt, care se pot aplica şi la noi: „lipsa interesului faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi abordarea acestuia cu necredinţă”. Poate, pentru mulţi, Cuvântul lui Dumnezeu nu este un colector de praf, ci este de citit. Poate multora li se pare prea învechit sau spun că nu prea mai transmite ceva pentru omul modern etc.
Mai este un aspect: abordarea cu necredinţă a Cuvântului. Aici poate mai mulţi ne regăsim. Să ne aducem aminte de cei din Nazaret, locul unde a trăit Iisus pentru o vreme, printre rudele Sale, printre cei cunoscuţi ai Săi. De ce nu i-a putut Domnul Iisus converti pe aceia, aşa cum a făcut-o cu locuitorii altor cetăţi? Din pricina necredinţei lor (Matei 13, 58): „Şi n-a făcut acolo multe minuni din pricina necredinţei lor”. Acelaşi lucru se întâmplă şi azi, în lumea noastră. Oamenii nu se lasă transformaţi de cuvintele de foc ale Scripturii deoarece le citesc ca pe cuvintele unor simple cărţi, fără a le accepta şi a le crede ca fiind cuvinte încărcate de putere divină, nedespărţite de Persoana Dumnezeiască a Aceluia care le-a rostit.
O altă cauză a nerodirii este „citirea Cuvântului în afara Duhului şi a rugăciunii”. Părintele Stelian Tofană ne aduce în faţă o rugăciune care se rosteşte în cadrul Sfintei Liturghii, înainte ca preotul să iasă cu Sf. Evanghelie: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuirea duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre, Hristoase, Dumnezeul nostru”. În această rugăciune, accentul cade pe cererea de luminare a minţii şi deschiderea gândului. Iată, când citim Cuvântul sfânt, să ne rugăm să fim luminaţi la minte, să putem înţelege, iar pentru cei care-L mărturisesc pe Hristos, înainte de a pleca la propovăduire, să ne rugăm fierbinte pentru cei cărora le mărturisim Cuvântul. Întocmai aşa făceau înaintaşii noştri: mai întâi rugăciune, şi apoi propovăduire.
O ultimă cauză a nerodirii pe care o menţionez este „neimplicarea destinului uman în realitatea Cuvântului” (II Regi 12, 1-5). Aici se face referire la regele David atunci când a căzut în păcat cu Batşeba, şi proorocul Natan îi spune acea întâmplare cu oiţa acelui sărac. Iar regele David, când aude ce s-a întâmplat cu oiţa celui sărac, exclamă: „Este vrednic de moarte acel om!” Şi proorocul Natan îi răspunde: „Tu eşti acela!” Iată, Cuvântul lui Dumnezeu mai întâi mă arată pe mine că eu sunt acela care am păcătuit, eu sunt „Betleemul” care nu are loc pentru adăpostirea lui Iisus, eu sunt „Petru” care mă lepăd de Domnul, eu sunt „Iuda” care Îl vând pe Iisus pentru interese personale, eu sunt „Saul” care Îl prigonesc pe Iisus pentru păcatele mele. Dar tu cine eşti?…
Dragi fraţi, dragi cititori, să medităm la aceste cuvinte şi să ne lăsăm pătrunşi de Cuvânt pentru a fi plini de rod duhovnicesc în alergarea noastră. Slăvit să fie Domnul!
Florin HAROSA
