Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home PUTEREA DE ACŢIUNE A DUHULUI SFÂNT ŞI EVOLUAREA LIMBILOR CA DAR

PUTEREA DE ACŢIUNE A DUHULUI SFÂNT ŞI EVOLUAREA LIMBILOR CA DAR

PUTEREA DE ACŢIUNE A DUHULUI SFÂNT ŞI EVOLUAREA LIMBILOR CA DAR

Cum s-a mai spus, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, se odihneşte în Fiul, străluceşte în Fiul şi este trimis credin-cioşilor Adevărului prin mijlocirea Fiului. Cea dintâi dovadă o găsim în mărturia Sfântului Ioan Botezătorul, din cele văzute de el, anume că Duhul, în chipul firesc al porum-belului, S-a coborât şi S-a oprit peste El, împlinindu-se cele făgăduite lui (cf. In 1, 32-35)

Cea de-a doua împlinire este relatată în făgăduinţa Dom-nului Iisus că nu ne va lăsa orfani, ci, prin mijlocirea Sa către Tatăl, ne va trimite pe Duhul Adevărului, Mângâietorul, pentru a ne călăuzi în tot adevărul (cf. In 16, 5-15).

Astăzi, primirea Duhului Sfânt de credincioşi ai Ade-vărului nu se mai face prin zgomote ca în ziua Cincizecimii; El fiind dat atunci, continuă să fie printre noi şi locuieşte în templul curăţit prin har, harisme, prin mijloace duhovniceşti de curăţire şi sfinţire, despre care am mai vorbit şi mai sus.

Duhul lui Dumnezeu este Puterea Creatoare substanţială, cu existenţă proprie ei Însăşi, ipostas propriu, purcede din Tatăl, Se odihneşte în Fiul şi Îl face cunoscut. Duhul Sfânt era prezent la creaţie şi chiar înainte de facerea lumii (Fac 1, 2). Duhul Sfânt este prezent şi în lucrarea Fiului. Nu Se întrupează, dar rămâne asupra Fiului şi a lucrărilor Sale mân-tuitoare pentru totdeauna.

Domnul Iisus era fără de păcat. Ca om S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. Când se afla în apa Iordanului, pentru a fi botezat de Ioan, Duhul Sfânt S-a coborât peste umanitatea Sa pentru a o sfinţi (cf. Mt. 3, 16). Acesta este cursul real ce se desfăşoară în lucrarea de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt asupra omenirii. Duhul Sfânt coboară peste umanitatea şi spiritualitatea celui ce se afundă în apa Botezului şi prin mirungere se face fiul lui Dumnezeu după har (cf. In 1, 12). Aceasta se mai poate numi sfinţenie prin devenire, în iconomia proprie a Duhului Sfânt. Dar lucrarea aceasta, cât de entuziastă, nu este totul; nu finalizează scopul mântuirii. Mântuirea este darul lui Dum-nezeu care se dă la capătul drumului, ca urmare a ostenelilor depuse în slujba Lui. Dragostea Domnului trebuie să crească, cunoaşterea şi orice pricepere în Domnul să aibă progres şi viaţa morală de sfinţenie să se desăvârşească în Duhul Sfânt (cf. Flp 1, 9-10)

Duhul Sfânt Îşi are Botezul Lui propriu (cf. Fapte 1, 5). Harul Lui, care se mai numeşte lucrare duhovnicească, se dă cu îmbelşugare şi ne conduce la Fiul (cf. Rom 5, 12-19). Duhul se osteneşte şi sufere pentru noi durerile naşterii noastre duhovniceşti în Hristos (cf. Gal 4, 19). Şi tot Duhul Sfânt este Acela Care ne ajută în slăbiciunea noastră; căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru Sfinţi după voia lui Dumnezeu (cf. Rom 8, 25-27).

Duhul Sfânt Care din Tatăl purcede este Sfinţenia Însăşi şi are rol special în apropierea personală a fiecăruia prin harul de îndumnezeire. Şi orice dar bun şi desăvârşit pogoară de la Părintele Luminilor, prin Fiul Său Iisus Hristos Mântuitorul nostru în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt ne imprimă în suflete sfânta imagine a Fiului, Care este Chipul Tatălui (cf. In 5, 23; I In 2, 23). Duhul Sfânt nu ne-a fost trimis ca înlocuitor al Fiului, ci ca să-L aducă pe Fiul în noi, să-L modeleze în noi, să ne modeleze pe noi în El şi să trăim prin El. Prin Duhul să cunoaştem Adevărul şi Adevărul să ne facă slobozi, neatâr-naţi de dorinţe fireşti, omeneşti (cf. In 8, 32). Căci Domnul este Duhul, şi unde este Duhul Domnului acolo este slobo-zenia (cf. II Cor 3, 17). Părtăşia noastră în Duhul Sfânt ne conduce la îndumnezeire, care este lucrarea proprie Duhului Sfânt ( cf. II Pt 1, 4) şi la unitate cu Tatăl şi cu fiul în Duhul Sfânt (cf. In 10, 30).

Biserica s-a întemeiat pe lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt. Deşi ierarhia bisericească era alcătuită de Însuşi Domnul înaintea Înălţării Sale de pe pământ la cer, totuşi sufletele au rămas în nelucrare. Stăruiau în rugăciuni cu un cuget şi cereri, împreună cu femeile şi cu Mama lui Iisus, ca să primească puterea divină promisă (cf. Fapte 2, 1; 1, 13-14), apoi să plece în misiune. Căci Duhul Sfânt este izvorul darului şi al harurilor în Biserică. El are puterea învăţăto-rească, stăpâneşte frica, dă înţelepciune cerească (cf. Iac 3, 17), dă putere Sfintelor Taine (cf. Fapte 20, 28; I Cor 4, 1), aprinde flacăra vieţii în Hristos (cf. Fapte 2, 42), împarte har şi harisme (cf. I Cor 12, 1-11), dă arvuna moştenirii vieţii celei noi (cf. Ef 1, 13-14).

Duhul Sfânt este Duhul Adevărului trimis de Tatăl în numele Domnului Iisus (cf. In 14, 25-27). Duhul Sfânt cercetează totul, cunoaşte chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (cf. I Cor 2, 10). La înţelegerea Sfintelor Scripturi şi a prorociilor, rolul de seamă al Duhului Sfânt este să completeze lucrările descoperite nouă în Domnul Iisus Hristos, să ne deschidă puterile înţelegerii, să dea putere şi har şi viaţă de înfăptuire voinţei noastre şi să ne ajute la împlinirea voii lui Dumnezeu care este sfinţirea noastră. Ca Mângâietor şi Apărător, El leagă Biserica Primară de veacurile viitoare în acelaşi Duh de viaţă dătător şi vădeşte prezenţa Sa în făpturile omeneşti prin împărţirea darurilor cereşti şi se caracterizează în rodirea lor (cf. Gal 5, 22).

*     *

Între roade şi daruri este o mare deosebire, deşi sunt produsul aceluiaşi Duh. Cine are pe Duhul Sfânt se cunoaşte după roade. Şi mlădiţa – care este în El – şi nu aduce roadă bună, El o taie (cf. In 15, 2). Cine aduce multă roadă, prin aceasta proslăveşte pe Tatăl şi este ucenicul Domnului Iisus (cf. In 15, 8). Cele dintâi roade care apar îndată după roadele pocăinţei sunt blândeţea şi smerenia, care ne aseamănă mai mult cu Domnul Iisus. Pe fundalul acestor roade se dezvoltă şi celelalte scrise la Galateni 5, 22, şi anume: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Rodirea cu prisosinţă a acestor roade în viaţa de credinţă ne va asemăna cu El în lucrare, în misiune, pentru slava Celui pururi veşnic şi pentru mântuirea semenilor noştri.

Proorocii mincinoşi se cunosc după roadele lor rele, izvorâte din firea lor pământească şi din minciună (cf. Mt 7, 15-20). Credincioşii Domnului Iisus se cunosc după roadele lor cele bune izvorâte din Duhul Sfânt (cf. In 15, 15-17).

Mântuitorul, după Învierea Sa din morţi, ne vorbeşte şi despre semnele care-i vor însoţi pe cei ce cred Lui, şi anume: în numele Lui vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână şerpi, dacă vor bea ceva de moarte nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, iar bolnavii se vor însănătoşa (cf. Mc 16, 17-18).

Prin urmare, stăm faţă în faţă cu roade, semne şi daruri. Care din ele identifică lucrarea Duhului Sfânt în viaţa de credinţă? În ziua Cincizecimii, cea dintâi lucrarea văzută a Duhului Sfânt în viaţa Apostolilor a fost alungarea fricii. Apoi au venit celelalte. „Iată, zice Domnul, că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va putea vătăma” (Lc 10, 19). Această făgăduinţă s-a împlinit întocmai, până acolo că scoteau bolnavii chiar pe uliţe, îi puneau pe paturi, pe aşternuturi, ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei. Mulţimea alerga la Ierusalim din cetăţile vecine, aduceau pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate; şi toţi se vindecau (cf. Fapte 5, 15-17). Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel, până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele (cf. Fapte 19, 11-12).

Când a fost nevoie şi de o altă minune, Sf. Ap. Pavel, în lunga sa călătorie la Roma, unde pus în lanţuri avea să-L mărturisească pe Domnul Iisus cel Înviat, a ajuns în insula Malta, în care avea să poposească trei luni. Strângând mărăcini să-i pună pe foc, ca să se încălzească împreună cu cei ce-l însoţeau, o năpârcă (viperă) a ieşit din mărăcini din pricina căldurii şi s-a lipit de mâna lui. Toţi îl priveau şi aşteptau cu îngrijorare să-l vadă umflându-se, căzând jos şi să moară. Dar n-a fost aşa. Sf. Pavel a scuturat năpârca în foc şi n-a simţit nici un rău (cf. Fapte 28, 1-7).

Să nu confundăm roadele cu semnele şi cu darurile.

Roadele sunt acelea care îl însoţesc pretutindeni pe credincios şi îl indentifică drept un purtător de Hristos prin Duhul Sfânt pretutindeni în lume. Când sufletul credincios pleacă din lumea aceasta în veşnicie, Însuşi Domnul caută roade în pomul vieţii sale.  (cf. Mt 21, 19; Apoc 21, 8).

Semnele sunt arătate în afara stărilor lăuntrice. Căci omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; pe când omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui (cf. Mt 12, 35). Cum este omul dinlăuntru, aşa va fi arătarea din afară.

Cât despre daruri şi semnele arătării lor nu putem noi să dăm lecţii Duhului Sfânt de felul cum să le folosească, prin cine, locul, unde şi cum e nevoie. Duhul Sfânt, ca putere creatoare, ia asupra Sa responsabilitatea de a da sau a retrage anumite daruri. Citind capitolul 13 de la I Corinteni, după ce în capitolul 12 arată felurite daruri duhovniceşti, felurite slujbe duhovniceşti şi felurite lucrări duhovniceşti, ne arată o cale care le întrece pe toate, şi anume dragostea şi bunurile ei. Dragostea este legătura desăvârşirii (cf. I In 4, 15-17); ea rămâne în veac, căci Dumnezeu este dragoste şi singură iubirea zideşte (cf. I Cor 8, 2).

Zadarnice sunt – zice Sf. Ap. Pavel – vorbirile în limbi omeneşti şi îngereşti, zadarnice prorociile, cunoaşterea tuturor tainelor, a toată ştiinţa, a toată credinţa, fără dragoste nu sunt nimic (v. 1-2). Nici milostenia, nici trupul ars, fără dragoste nu folosesc la nimic (v. 3). Apoi se arată calităţile bune, de neînlocuit ce dragostea duhovnicească le are. Căci ea este îndelung-răbdătoare, plină de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necu-viincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi, limbile vor înceta, cunoştinţa va avea sfârşit. Apoi se arată starea de pruncie sufletească, comparativ cu starea omului desăvârşit şi cele trei daruri care rămân pe totdeauna şi în modul cel mai deosebit dragostea, care ne însoţeşte şi în veacul veacurilor.

Trăirea în Hristos-Domnul, după modelul Său de trai prin lume, ne conduce la cele arătate roade cu care, împărtăşin- du-ne, ne asemănăm Lui (cf. I In 2, 6). Dacă aşa stau lucrurile, potrivit cu Sfântul Cuvânt, de ce unii leagă mântuirea şi o şi condiţionează de primirea unui dar, a cărui continuitate încetează a mai fi? Influenţa vorbirilor în limbi a cunoscut până în vremurile noastre o deosebită primire, mai ales în rândurile credincioşilor evlavioşi cărora li se spunea că doar asta le mai lipseşte ca să fie mântuiţi. O, dar mulţi    s-au văzut înşelaţi după ce fuseseră prinşi în sistemul neîn-ţeles de mintea lor.

Vom arăta mai jos evoluţia vorbirilor în limbi noi, pe o perioadă relativ scurtă, anume de la Cincizecime, până la Biserica din Corint, unde vorbirea în limbi străine era consi-derată în stare de progres.

  • La Rusalii, toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, cum le da Duhul să vorbească (cf. Fapte 2, 4). Nu la fel se întâmplă în adunarea creştinilor din Corint. Sf. Ap. Pavel întreabă: Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc? (cf. I Cor 1, 30).
  • La Rusalii, fiecare din cei prezenţi îi auzea vorbind în limba lui (cf. Fapte 2, 6). Nu la fel se întâmplă în adunarea din Corint, unde nimeni nu înţelegea (cf. I Cor 14, 2-9). La Corint ei se adresau lui Dumnezeu, căci nimeni din oameni nu-i înţelegea. Ori Dumnezeu nu are nevoie să I ne adresăm într-o limbă neînţeleasă de noi. Ce să-I spunem? El cunoaşte şi gândurile noastre.
  • La Rusalii era nevoie de interpret sau tălmaci (cf. Fapte 2, 6). La Corint nu trebuia să se vorbească în limbi străine dacă nu era cineva care să tălmăcească (Cf. I Cor 14, 23, 28).
  • La Rusalii vorbirea în limbi era un semn de mărturie pentru cei credincioşi (cf. Fapte 11, 15). La Corint vorbirea în limbi era semn de mărturie pentru cei necredincioşi (cf. I Cor 14, 22).
  • La Rusalii, vorbirea în limbi străine a avut ca rezultat mântuirea multora (cf. Fapte 2, 41). La Corint, vorbirea în limbi străine nu zidea decât pe acela care se exprima în limba cea străină (cf. I Cor 14, 4); dar dacă nu înţelegea nimic din ceea ce vorbea, ce fel de zidire putea să fie aceea? Şi ferească Dumnezeu de un amestec satanic! Mai bine să nu cunoşti…
  • La Rusalii, toţi străinii veniţi din diferite localităţi şi ţări îndepărtate se mirau şi se minunau (cf. Fapte 2, 7-8). La Corint, Sf. Ap. Pavel îi atenţionează pe creştini, zicându-le că, dacă toţi vorbesc în limbi în adunare, cei necredincioşi ar putea crede despre ei că sunt nebuni (cf. I Cor 14, 23).
  • La Rusalii armonia unităţii creştine era perfectă (cf. Fapte 2, 1). La Corint domnea neorânduiala şi imperfecţiunea (cf. I Cor 14, 33).

Astăzi nu se mai poate vorbi despre o comparaţie nici măcar sumară a celor ce zic că vorbesc în limbi după modelul apostolic, cu acei din ziua Cincizecimii. Pe unii îi învaţă predicatorii să rostească două trei cuvinte, numai să nu rămână în afara mântuirii.

Dacă Domnul Duhul Sfânt vrea să-L preamărim pe Dum-nezeu nu prin vorbirea în limbi noi, ca în ziua Cincizecimii, ci prin mărturisire, propovăduire, dăruire deplină slujbei evanghelice pentru mântuirea sufletelor noastre şi ale seme-nilor, sau prin moarte martirică, cine suntem noi să-I indicăm itinerarul prin care să fim binecuvântaţi? „Să nu vă bucuraţi că duhurile vă sunt supuse, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10, 20). Adesea greşim vorbind limba maternă. Dar dacă se amestecă satana vorbind limba necunoscută? Şi în loc de slavă aducem batjocuri la adresa lui Dumnezeu, cum s-a întâmplat, cu probe precise.

Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!