Vorbim de puterea lui Dumnezeu, de puterea Luminii, a Binelui şi Adevărului şi de puterea Diavolului, a Întunericului, a Răului şi a Minciunii, de puterea „domnului veacului acestuia“, cum o numeşte Sf. Ap. Pavel. Puterea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Dumnezeu-Fiul lucrează azi în lume prin Dumnezeu-Duhul Sfânt, Dătătorul de viaţă, Mângâietorul şi Vistiernicul tuturor darurilor cereşti şi al oricărui lucru bun şi frumos din lumea aceasta.
Înainte de a Se înălţa la Ceruri, Mântuitorul le arăta Ucenicilor Săi că cel mai important lucru în viaţa lor nu era de a şti „vremile şi soroacele“, ci de a primi acea putere pe care o dădea Duhul Sfânt, trimis în lume să realizeze, prin cei care Îl primesc, opera de restaurare a omului şi de pregătire a Împărăţiei lui Dumnezeu. În ziua de Rusalii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste cei doisprezece Apostoli în douăsprezece „limbi ca de foc“, dăruindu-le această putere. Astfel, „Botezul cu Foc“ îi transformă din temelii pe Ucenicii care L-au însoţit în viaţa pământească pe Mântuitorul, în toate împrejurările şi situaţiile pe care le cunoaştem. Schimbările se şi văd. Umilii pescari, din nişte oameni simpli, neştiutori, au devenit adevăraţi cărturari, dobândind o înţelepciune şi o cunoaştere cărora nimeni nu le va putea sta împotrivă. Din nişte fricoşi şi gângavi au devenit nişte oameni plini de îndrăzneală, nişte mânuitori iscusiţi şi mărturisitori ai Cuvântului Vieţii. Prin aceşti oameni, care au intrat în şcoala Duhului Sfânt, se făceau multe semne şi minuni, ce au zguduit mulţimile de păcătoşi, aducându-le la Hristos. Cunoaştem din Faptele Apostollor, din Epistolele lor şi din Sf. Tradiţie, de ce jertfe uriaşe au fost capabili acei care au fost „fulgeraţi“ de focul şi puterea Duhului Sfânt. Aşa s-au născut „nebunii“ întru Hristos. Aceştia au schimbat lumea şi ni L-au adus pe Hristos în viaţa noastră în fiecare epocă din istoria omenirii.
Biserica noastră are atâtea rugăciuni către Duhul Sfânt. Aceasta, pentru că El lucrează astăzi în lume. El mijloceşte cu suspinuri negrăite, împlinind astfel ceea ce noi nu putem împlini din cauza slăbiciunilor noastre, pentru ca rugăciunea noastră, rodul buzelor noastre şi al inimii, faptele noastre, făcute în smerenie, să ajungă la Părintele Luminilor, fără pată şi fără zbârcitură. El este Sfinţitorul vieţii noastre, căci Voia lui Dumnezeu este sfinţirea noastră (I Tes. 4, 3).
Prin Taina Sf. Botez, prin baia lacrimilor de pocăinţă – prin naşterea din nou – redobândim sfinţenia şi curăţia; apoi, omul cel lăuntric, omul cel născut la o viaţă nouă trebuie să ducă lupta pentru creşterea omului cel duhovnicesc, folosind toate armele de lovire şi de apărare pe care le dă Duhul Sfânt (Efes. 6). Numai prin puterea Duhului Sfânt ducem această luptă. Şi ceea ce uimeşte mai mult şi ne face să vedem dragostea lui Dumnezeu este că în această luptă El ne înţelege şi ne ajută, pentru ca tocmai în slăbiciunea noastră să se vadă puterea Lui Sfântă, pedagogia aceasta divină, practicată de Duhul Sfânt pentru creşterea şi desăvârşirea noastră spirituală. De aici dobândim acea încredere ce ne face să afirmăm împreună cu Apostolul Neamurilor: „Pot totul în Hristos, Care mă întăreşte!“ (Filip. 4, 13).
De aici schimbările spectaculoase în viaţa păcătoşilor. Desfrânatele şi desfrânaţii se vindecă de acest greu păcat, trăind o viaţă de curăţie; hoţii încep să-şi câştige existenţa prin munca lor; beţivii ies de sub puterea alcoolului, schimbându-şi radical viaţa; cei care erau stăpâniţi de fulgerul mâniei devin calmi, biruind acest păcat păgubitor; cei zgârciţi devin darnici, cei lacomi, cumpătaţi; cei care înjurau şi se veseleau prin glume indecente vorbesc acum un grai nou, au o vorbire plină de har şi dreasă cu sare (Col. 4, 6).
Lupta pentru devenirea omului cel duhovnicesc e grea. La unii izbânda vine mai repede, la alţii, după stăruinţe şi nevoinţe îndelungate. Dar important este că în viaţa noastră a început să lucreze Duhul Sfânt, că El, cu fiecare zi ce trece, cucereşte inima noastră până ce o supune întreagă lui Dumnezeu, transformând-o într-o părticică din Împărăţia Lui. Taina puterii în viaţa noastră este prezenţa Duhului Sfânt. De aceea, Îl şi invocăm zilnic, rugându-ne: „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi curăţeşte, Bunule, sufletele noastre!“.
Prezenţa Duhului Sfânt ne învaţă, ne călăuzeşte, ne formează o conştiinţă duhovnicească, făcându-ne capabili să distingem mereu între bine şi rău, să folosim libertatea spre mântuire, ştiind că „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva“ (I Cor. 6, 12). Astfel, ajungem la ceea ce Sfinţii Părinţi numesc dreapta măsură – norma duhovnicească, după care ne călăuzim în toate acţiunile noastre.
Vegherea, stăruinţa, rugăciunea, postul ne fac să ne purtăm în aşa fel, încât să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt. Toate acestea sunt semnul sănătăţii noastre duhovniceşti, al unei vieţi normale în Hristos.
Dar, aşa cum aminteam la început , există şi o altă putere: puterea celui Rău. Ea e dată de duhul diavolului, care urmăreşte, prin orice mijloace şi cu orice prilej, să-l smulgă pe om, prin ispite de tot felul, de sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Puterea este problema esenţială în viaţa oamenilor şi a întregii lumi. Când spui putere nu te referi numai la capacitatea de a putea face ceva, ci şi de a stăpâni, de a ţine pe cineva sub ascultare, făcându-l să depindă de tine. Dumnezeu a dat în stăpânirea primilor oameni Grădina Edenului şi toate vietăţile existente acolo. Dar aceştia nu aveau sentimentul puterii, nu aveau o conştiinţă a acestei stări, căci erau în ascultarea de Dumnezeu. Conştiinţa puterii le-a venit în momentul când au auzit că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, cunoscând Binele şi Răul. Diavolul a trezit în om sentimentul mândriei. Iar unde e mândrie se află şi foamea după putere.
Acest sentiment al mândriei, al dominaţiei, a născut magia, care, indiferent că rămâne neagră sau albă, tot magie rămâne. În magie, puterea nu vine de la Dumnezeu, ci de la Cel Rău.
Vrăjitorul se răzbună, folosind puterile ce le împrumută de la stăpânul întunecat, pentru a-şi satisface orgoliul puterii pe care o deţine. Chiar când face un bine, acesta duce la rău. Diavolul, de pildă, îi dă unuia bani, realizarea plăcerilor, dar îi cere ceva în schimb. Şi acel ceva înseamnă un sfârşit tragic: aici, pe pământ şi în veşnicie. Tratate de magie şi de ocultism, manuale ce vor să ne înveţe cum să dobândim anumite „energii“, cum să activizăm creierul nostru, vor să ne ducă la ideea că noi suntem propriul nostru dumnezeu. Majoritatea filmelor TV se axează pe un supranatural noncreştin. Toate acestea au drept scop înlocuirea în chip viclean a religiei creştine prin una bazată pe forţele oculte, nu pe credinţa în Dumnezeu. Deci religia viitorului, aşa cum se prefigurează azi, va fi o religie fără Iisus Hristos şi fără Împărăţia Lui. Religie, da! Dumnezeu, ba!
Diavolul Îl ispiteşte pe Însuşi Mântuitorul cu puterea politică, acolo, în pustie, arătându-I de pe muntele ameţitor slava puterii lumeşti: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie“ (Mat. 4, 8-9). Dar Mântuitorul l-a biruit. De aceea, în general, mulţi dintre cei care gustă din fagurul dulce al puterii fac un pact cu Necuratul. Sfârşitul lor este întotdeauna dramatic.
Şi totuşi, când Pilat Îi spune Mântuitorului: „Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?“, Domnul îi răspunde: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată ţie de Sus“ (Ioan 19, 10-11). Aceasta înseamnă că cei care stăpânesc gloatele pot să facă binele, să facă dreptate în numele adevărului şi atunci puterea lor înseamnă drum spre mântuire. Dar, aceeaşi putere, dacă este pusă în slujba Răului, înseamnă drumul către iad. În general, puterea lumească se menţine prin teroare şi vărsări de sânge. De aceea, puţini conducători pot aspira la mântuire. Iar cei mai „fericiţi“ dintre ei pot fi mântuiţi, dar „ca prin foc“. Nero, Hitler, Stalin, Pol Pot etc. etc. sunt exemple de tirani care au folosit puterea pentru nimicirea aproapelui şi au păstrat-o numai prin crime abominabile.
Alţii sunt biruiţi de puterea banului; alţii, de puterea plăcerilor trupeşti sau de puterea pântecelui nesăturat. Şi sunt multe alte astfel de „puteri“ care toate pleacă din duhul înşelător al diavolului. Căci, în înţeles spiritual, păcatul ce ne stăpâneşte devine stăpânul nostru, „dumnezeul“ nostru. În acest sens, putem vorbi că dumnezeul unora este lăcomia, desfrânarea, beţia, mânia şi tot cortegiul de păcate cu care diavolul vrea să-l piardă pe om.
Iată de ce trebuie să luptăm cu toată fiinţa pentru a scutura jugul acestor „dumnezei străini“. Şi Cel ce ne poate elibera din robia acestora este numai Iisus Hristos prin Duhul Cel Sfânt şi în Biserica pe care a întemeiat-o tocmai în Ziua Cincizecimilor.
Prof. Gh. PRECUPESCU
