Cuvânt la Apostolul de la Evrei 6, 13-20
Textul Apostolului de astăzi completează plăcut corola de virtuţi a perioadei de pocăinţă pe care o traversăm, perioadă de bucuroasă tristeţe, de diagnosticare şi vindecare a bolilor sufleteşti cu care ne confruntăm fiecare dintre noi. Pe lângă credinţă, post şi rugăciune, pe care le vedem evidenţiate în textul Evangheliei din a patra Duminică din Postul Mare, Biserica ne spune, prin mesajul Apostolului, că trebuie să adăugăm strădaniilor noastre duhovniceşti răbdarea şi nădejdea.
Sfântul Apostol Pavel le aminteşte evreilor, moştenitorilor făgăduinţei făcute de Dumnezeu lui Avraam, că hotărârea Lui ca poporul ales să se nască din urmaşii patriarhului este nestrămutată, că Dumnezeu Îşi duce, negreşit, la îndeplinire făgăduinţele făcute. El întăreşte chiar cu jurământ cuvântul Său. Şi adaugă autorul că „având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa” (Evr 6, 15).
Vedem cum lucrarea lui Dumnezeu se împlineşte prin acordul şi colaborarea omului. De multe ori acestuia din urmă nu i se cere alt efort, altă lucrare, decât răbdarea. Puţin, am zice noi. Şi totuşi, atât de greu. Mai ales când dorim ca totul să se petreacă repede şi eficient în viaţa noastră, când suntem gata să „ardem” etapele fireşti, să urcăm din trei în trei trepte pe scara vieţii şi, inclusiv, pe scara virtuţilor, dacă se poate. Uităm să-i „dăm timpului timp”, uităm să-i dăm timp lui Dumnezeu să lucreze cu noi. Uităm că Dumnezeu are „timpul” Lui, care nu se potriveşte nerăbdării noastre. De aceea, de multe ori, făgăduinţa este întreruptă şi amânată prin micimea noastră de suflet. De aceea ne tulburăm atât de repede când nu ni se împlineşte „azi” cererea rugăciunii, când batem şi nu ni se deschide „acum”, când căutăm şi nu aflăm „aici” rezolvarea. După îndelungă-răbdare a dobândit Avram făgăduinţa. „Astfel obişnuieşte şi Dumnezeu, adică de a nu îndeplini îndată cele făgăduite, ci după trecere de mult timp. Iară aceasta o face pe de o departe scoţând la lumină marea dovadă a puterii Sale, iară pe de alta îndemnându-i la credinţă, pentru ca cei ce trăiesc în scârbe şi necazuri, şi care încă n-au primit făgăduinţele sau plata, să nu deznădăjduiască în faţa necazurilor. (…) Ai văzut, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că nu numai făgăduinţa a făcut totul, ci şi îndelungă-răbdarea?”1
Romanilor le spunea Sf. Ap. Pavel că răbdarea, prin încercare, duce „…la nădejdea care nu ruşinează” (Rom 5, 3 -5), iar evreilor le spune acum să aibă nădejdea „ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare” (Evr 6, 19). Valurile şi furtuna învăluie corabia vieţii, dar ancora cea neclintită şi tare a nădejdii nu lasă „pusă înainte” (Evr 6, 18), adică, prin cele petrecute deja cu Avraam şi urmaşii lui, îi încredinţează de cele viitoare. Cu alte cuvinte, să aibă nădejde de mântuire că Domnul, Arhiereul cel Mare, „…a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, aflându-ne nouă răscumpărare veşnică” (Evr 9, 11-12). Îndemnul este adresat, de fapt, tuturor celor care dorim să ne mântuim. Să avem nădejde că Domnul este credincios făgăduinţelor Sale, că, iată, ne-a făcut deja dovada dragostei Sale „nebune” faţă de noi, cei căzuţi, printr-o salvatoare îmbrăţişare de pe Crucea răstignirii. El, Cel mort şi Înviat, a intrat dincolo de catapeteasma lumii văzute, în „Sfânta Sfintelor”, în Împărăţia slavei lui Dumnezeu, unde ne pregăteşte loc la ospăţul veşniciei.
Şi Apostolul, alături de Evanghelie, ne încredinţează încă o dată de importanţa covârşitoare a nădejdii pe care ne-o punem în Domnul, pentru că „…ea nu-i doar o simplă poftă nesocotită, ci puterea credinţei este cea care mă face să sper că o punte peste cel de netrecut se va întinde înainte”.2
Ne-am obişnuit să credem că pocăinţa înseamnă numai o recunoaştere a propriilor păcate, însoţită de o auto învinovăţire şi, eventual, de o mărturisire a lor. Dar aceasta este doar treapta de jos a pocăinţei. Sf. Ioan Scărarul, pe care azi ni-l aduce Biserica în atenţie, face o prezentare foarte amplă a pocăinţei în „Scara” sa, Cuvântul V, arătând, printre altele, că „…pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor protivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.”
Răbdare şi nădejde, virtuţi care definesc tainic lucrarea pocăinţei în viaţa noastră.
Pr. Ilie URSACHI
1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Evrei, Ed. Apa vieţii, 2019, pag. 16.
2 Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 145, în col. PSB, vol. 12, p. 332
