din vorbirea fratelui Arcadie
la nunta de la Suceava – 1977
Şi mai departe, se adresează acelora care au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a lor. Dragii mei, în privinţa aceasta, iarăşi, iată învăţătura: din învăţătură se primeşte credinţa. Credinţa se naşte dintr-o învăţătură şi adevărata credinţă se primeşte din Cuvântul lui Hristos, căci spune: „Astfel dar, credinţa vine în urma auzirii şi auzirea, prin Cuvântul lui Hristos”. Deci prin propovăduirea Cuvântului lui Hristos, cei ce primesc acest Cuvânt primesc, o dată cu primirea Cuvântului, şi credinţa. Şi, prin primirea acestei credinţe, primesc şi Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, cu Care sunt pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Şi nu numai pentru ziua răscumpărării, ci pentru ca chiar şi în viaţa asta ei să aibă călăuză pe cineva spre cele cereşti, spre cele veşnice. Căci firea noastră cea pământească ne trage în jos, ne trage în lume, ne trage în păcat. Deci avem nevoie de această Călăuză – şi ea ne este dată de Dumnezeu: e Duhul Său, Care să ne cârmuiască de pe pământ spre cer, de la cele fireşti la cele cereşti, de la moartea sufletească la Hristos, Care este viaţa şi mântuirea noastră.
Deci iată: şi învăţătura, şi credinţa, şi Duhul. Şi, o dată primite acestea trei, ele nu se schimbă pe parcurs. După un timp oarecare, Duhul acela nu ne aduce o altă învăţătură sau o altă înţelegere, o altă tălmăcire a Cuvântului pe care l-am primit la început. Rămâne acelaşi înţeles, acelaşi cuvânt, însă pe noi ne creşte duhovniceşte. Şi, unde altă dată nu puteam să deosebim nici binele de rău, nici adevărul de rătăcire, ne creşte, ne aduce la starea de oameni mari, ca să putem deosebi, să putem înţelege, să ajungem la starea aceea, după cum este scris în Cuvântul lui Dumnezeu. Să ajungem la Capul, adică la Hristos, din Care tot trupul, bine închegat şi bine zidit, primeşte, în Hristos, putere şi viaţa aceasta. Şi apoi fiecare mădular, fiecare încheietură, la rândul ei, dă ceea ce trebuie să dea, pentru ca Trupul lui Hristos, pentru ca Biserica Sa să crească templu mare şi minunat, după care umblă Dumnezeu să-l cucerească, după cum a spus un înţelept în Vechiul Testament.
Deci credinţa de acelaşi preţ cu credinţa [apostolilor], învăţătura lor şi Duhul acela, Duhul lui Dumnezeu…
Noi, primind învăţătura, am primit credinţa. Apoi credinţa aceasta s-a dovedit că a avut preţ când a venit vremea încercării, când a venit vremea focului şi a trecut cu bine acest examen. Începând chiar din primul veac, [creştinii] – fiecare dintre ei personal, dar şi Biserica în general – au trecut acest examen al focului. Şi noi suntem încredinţaţi în ceea ce priveşte Lucrarea Oastei Domnului că este Lucrarea lui Dumnezeu, căci de la început, de când a venit vremea încercării, vremea cernerii, vremea focului – ca să fie încercată credinţa ei, credinţa noastră, a fiecăruia dintre noi, personal –, a trecut cu bine acest examen. Deşi în lumea aceasta n‑am avut pe nimenea şi n-a avut Lucrarea aceasta pe nimeni care s-o sprijine, care s-o apere, care să pună un cuvânt la cei mari, ca să îi vină o oarecare uşurare. Nu a avut pe nimeni şi totuşi ea a trecut şi trece şi astăzi – şi va trece – biruitoare prin toate aceste încercări. De ce? Pentru că credinţa ei este dreapta credinţă şi este credinţa de preţ. Că, dacă n-ar fi fost de preţ, s-ar fi terminat cu această Lucrare, s-ar fi terminat şi cu credinţa ei; şi atunci n-ar mai fi fost nimic prin încercările şi prin focul prin care a trecut… şi încă mai trece.
De aceea, dragii mei, să fim deplin încredinţaţi că aceasta este Lucrarea lui Dumnezeu, că Însuşi Domnul Iisus S-a coborât în Lucrarea aceasta a noastră, S‑a coborât în Biserica noastră, ca să le caute pe oile Sale cele pierdute, pe care să le aducă la Dumnezeu. Şi noi am cunoscut acest lucru prin puterea cu care a lucrat şi cu care lucrează şi astăzi în mijlocul nostru. De aceea, nu putem să tăgăduim că este Lucrarea lui Dumnezeu şi că nu este şi El prezent în mijlocul nostru. Căci dacă nu simţim prezenţa Lui în mijlocul nostru, dovedim că suntem morţi, căci numai morţii nu simt.
Dacă nu vedem prezenţa lui Hristos în mijlocul nostru, suntem orbi, pentru că orbii nu văd nici soarele, nici luna, nici stelele, nici frumuseţile de jos, nici cele de sus. Şi dacă nu auzim glasul Lui în mijlocul nostru, suntem atunci surzi, suntem morţi şi nu mai suntem în starea aceea în care ar trebui să fim.
Dragii mei, încercarea focului prin care am trecut a făcut credinţa noastră, credinţa Oastei, să treacă cu bine. Ea a fost biruitoare prin încercarea prin care a trecut şi trece. Şi rămâne şi va rămâne atâta vreme cât noi vom rămâne în această credinţă şi în această învăţătură şi cât Duhul lui Dumnezeu primit prin această credinţă şi învăţătură va rămâne în mijlocul nostru.
Dragii mei, să nu-mi luaţi în nume de rău cuvântul meu poate prea lung, dar nu pot din trei cuvinte să înjghebez ceva care să se poată vedea, care să se poată înţelege. Două lemne, dacă le pui unul peste altul, arată ca două lemne, nu arată un chip, ceva; nu arată, ca să spunem aşa, o construcţie. Biserica lui Hristos să fie zidită pe acest cuvânt – şi să mă iertaţi dacă, poate, am prelungit vorbirea aceasta. Dar este nevoie pentru noi, lucrul acesta este de foarte mare nevoie, pentru că nu ştiu cine poate veni mâine la mine sau la frăţia ta, sau la altul. Mâine poate fi mai greu ca astăzi şi nu vom avea poate o legătură mai strânsă şi mai apropiată unii cu alţii. Şi tocmai în vremurile de încercare, în vremi de întuneric, tocmai atunci duhurile cele rele, de tulburare, duhurile de gâlceavă atacă mai mult. Că tocmai atunci ele au mai multă putere. Deci acum când este lumină, când este pace, când este bucurie şi dragostea este aşa de înălţătoare, el, vrăjmaşul, nu poate face rău. Dar în vremurile de încercare se apropie cu îndoiala, cu deznădejdea şi cu necredinţa chiar, că ştie el că atunci poate avea rod mai mult.
Deci iată, această credinţă, doar această credinţă, să ştiţi că are o temelie, are o bază. Ea nu este ceva care să nu se bizuiască pe nimic. Ea se bizuieşte pe dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pe această dreptate se sprijină această credinţă care este în Crez. Cum vine aceasta? Cum se poate sprijini pe această dreptate? Pe această dreptate pe care a făcut-o El, luând asupra Lui păcatul nostru, ispăşindu-l El şi câştigând prin Jertfa Sa o răscumpărare veşnică, câştigându-ne prin jertfirea Sa, prin Trupul Său şi prin Sângele Său o iertare slobodă în locul preasfânt, adică la Tatăl ceresc. Căci nici o rugăciune n-ar putea să ajungă la Tatăl, decât numai prin Domnul Iisus. Şi nimeni n-ar putea să ajungă la Tatăl dacă nu vine prin Domnul Iisus, după cum El Însuşi spune că „nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine”. Deci această credinţă are la bază, are ca temelie dreptatea Domnului nostru, a Dumnezeului nostru Iisus Hristos, are la bază ceea ce a făcut El pentru noi şi pentru Dumnezeu. Deci aceasta este şi baza pe care stă, temelia pe care stă şi se zideşte această construcţie minunată care s-a făcut şi se va face pentru Oastea Domnului. Şi, câtă vreme noi vom urma pilda înaintaşilor noştri, zidind pe această temelie şi bizuindu-ne pe această dreptate, Lucrarea va merge, va propăşi, sufletele vor creşte tot mai mult, tot mai curat, tot mai frumos, tot mai minunat – şi Dumnezeu va fi slăvit şi binecuvântat în mijlocul nostru.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 1
