7 ianuarie 1983 – ziua altui sfânt martir: Ioan Botezătorul, fr. Traian Dorz este eliberat din închisoarea de la Satu Mare, în baza Decretului de graţiere ”care a fost publicat la sfârşitul anului 1982 era mijlocul văzut prin care se aducea la îndeplinire hotărârea cea nevăzută, dată mai dinainte de către voia Dumnezeului nostru pentru noi şi pentru mulţi alţii împreună cu noi.”
În ziua raportului, am ajuns ultimul în faţa mesei dincolo de care stăteau alături tânărul căpitan, ajutorul comandantului, împreună cu grefierul civil al penitenciarului. Amândoi m-au privit cu trufie şi dispreţ. Grefierul conştient, tinerelul ofiţer, cred că inconştient.
Am rostit, din umilitoarea poziţie de drepţi în faţa lor, stupida formulă de prezentare, apoi le-am înfăţişat în modul cel mai reglementar şi mai clar cu putinţă neînsemnata mea rugăminte de mutare în altă cameră, mai liniştită, cu mai mult aer şi mai puţin fum, mai suportabilă pentru boala şi bătrâneţea mea.
– Dumneata văd că ai mai fost închis mulţi ani în trecut, zise căpitanul.
– Da, înainte de 1964.
– Acum vei executa doar 6 luni din cei doi ani, da?
– Aşa ştiu că scrie regulamentul.
– Dânsul este un caz special, zise grefierul civil, aplecându-se spre urechea căpitanului şi arătându-i ceva scris în dosarul meu pe care îl luase în mână şi, îndoit, i-l arăta, ferindu-se.
– Da… zise căpitanul, privind scrisul arătat de grefier; şi apoi, uitându-se nervos la mine, se răsti:
– Ţi-am notat cererea. Când vom avea o cameră mai potrivită pentru tine, te vom muta acolo. Până atunci stai unde eşti. Poţi să pleci…
Asta se întâmpla la începutul lunii noiembrie.
În ianuarie eram tot acolo. De acolo m-am eliberat în ziua de 7 ianuarie 1983 – ziua altui sfânt martir: Ioan Botezătorul.
Câtă dreptate avea Cel ce mă îndemnase să nu le cer nimic acestor oameni! Probabil că acea cameră mai potrivită, la care se gândea pentru mine căpitanul, era morga. Dar Domnul m-a eliberat El mai înainte de a ajunge acolo, pentru că El avea alt plan pentru mine.
Poate că a fost totuşi şi un bine că le-am cerut ceva… Pentru ca să mă încredinţez încă o dată de dreptatea acelui adevăr căruia mă hotărâsem de mult să-i fiu credincios… şi de planul celor care mă condamnaseră mai dinainte, conştienţi, nu la doi ani închisoare, ci la moarte. Şi mai de încă ceva: că şi aceşti doi oameni în faţa cărora fusesem, când ne vom mai vedea la judecata lui Hristos, să n-aibă nici o dezvinovăţire spunând că n-au ştiut de condiţiile în care eram pus şi că nu s-au unit în complicitate cu toţi ceilalţi care uneltiseră moartea mea, de la anchetatori, la judecători şi până aici la ei.
Doar atâta cerusem tuturor celor care îmi provocaseră această uriaşă nedreptate: să-mi uşureze cât de puţin din ultimele chinuri de pe crucea mea. Dar nici atâta n-au vrut. Mi-am adus atunci aminte de ultimele cuvinte ale Mântuitorului meu Iisus de pe Crucea Lui, când a strigat: Mi-e sete! Şi El le cerea călăilor Săi atunci doar ceea ce nu-i costa nimic, un strop de apă. Dar nici atâta nu I-au dat nici Lui.
Se vede că mereu drumul este acelaşi.
Istoria unei jertfe, Vol IV / Traian Dorz – Sibiu: Oastea Domnului
puteți citi mai mult aici: https://oasteadomnului.ro/aduceri-aminte-7-ianuarie-1983/
PS. Rugăm frățietatea Oastei Domnului să ne aducă la cunoștință și despre alte evenimente, mai ales despre acele evenimente care nu au fost încă prinse în scrierile Oastei. Mulțumim anticipat de orice informație care va însemnată în istoria Oastei!
