Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur despre datinile şi obiceiurile cele rele de la nunţi, ospeţe etc.
Mulţi îşi închipuie că lupta noastră e ceva nou, şi mai mulţi ne mustră spunând că suntem contra datinilor şi obiceiurilor. Spre pildă, ostaşii Domnului fac nunţi fără jocuri şi beţii, şi lumea strigă după noi că stricăm obiceiurile. Să-l ascultăm pe Sf. Ioan Gură de Aur, ce ne spune despre acest lucru.
„Cinstită este nunta – zice Sf. Ioan Gură de Aur – însă la săvârşirea nunţilor se petrec atâtea fapte urâte, încât rămâi uimit văzându-le şi auzindu-le. Veţi vedea la nunţi fluiere şi cântece (de lăutari), amestecate cu cuvinte murdare şi beţii, şi ospeţe desfrânate, şi, cu un cuvânt, tot felul de lucruri urâte introduse de diavolul… Să nu-mi spui că aşa este obiceiul, căci dacă obiceiul este rău, trebuie părăsit, iar dacă este bun facă-se pururea.
Deci să nu necinstim nunta cu pompe diavoleşti, ci, ceea ce au făcut cei din Cana Galileii, să facă şi cei ce iau acum soţii; să aibă, adică, pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum este cu putinţă aceasta să se facă? Dacă pe diavolul îl vei goni, şi cântecele cele murdare, dacă versurile cele înverşunătoare, şi jocurile cele de ocară, şi pom-pa diavolească, şi tulburarea, şi râsul cel desfrânat, şi celelalte necuviinţe le vei scoate afară, atunci Hristos cu adevărat va veni înlăuntru împreună cu Maica Sa şi fraţii (Ioan 2, 2). Ştiu că îngreuitor mă voi părea unora şi însărcinător, acestea sfătuind şi obicei vechi tăind. Însă nimic din acestea eu nu grijesc. Căci nu îmi trebuieşte darul cel de la voi, ci folosul vostru. Să nu-mi zică mie cineva că aşa este obiceiul. Unde se îndrăzneşte şi se face păcatul, de obicei nu aminti. Ci de sunt rele cele ce se fac, măcar obicei vechi de va fi, strică-l pe el; iar de nu sunt rele, măcar obicei de nu va fi, bagă-l şi-l sădeşte pe el. Dar acest fel de lucruri necuvioase nu au fost obicei vechi, ci scornirea oricărora sunt cele ce se fac aşa.
„Dar nimeni în sat – vei zice tu – nu a făcut a-şa!“ Dacă nu a făcut nimeni, începe tu, sileşte-te şi te fă începător al acestui bun obicei, ca şi cei de pe urmă să ia pildă! Şi de va râvni cineva şi va urma acest obicei, către cei ce vor întreba, vor avea a răspunde strănepoţii şi cei din strănepoţi cum că, cutare, el a adus această bună lege.“
Ce spun canoanele?
Sinodul al VI–lea ecumenic, canonul 61, cateriseşte pe preoţii care „joacă la nunţi, sau privesc la jocuri şi glume“, iar „de se vor duce la nuntă pentru a binecuvânta masa, îndată ce vor intra lăutarii, să se scoale preoţii de la masa nunţii şi să plece de acolo“. Tot pentru acelaşi lucru, canonul afuriseşte şi pe mireni.
O carte despre Alcool
În curând va ieşi de sub tipar marea carte a Oastei Domnului despre alcool
Au trecut zece ani de când luptăm cu Oastea Domnului contra marelui vrăjmaş care este alcoolul – duhul Diavolului. În lupta aceasta am dat mereu învăţături, pilde, chemări etc. În car-tea aceasta am pus numai pe scurt câte ceva din cele multe-multe.
Acum, toate aceste învăţături s-au strâns la un loc, s-au întregit, s-au revăzut şi ele vor ieşi într-o carte mare, intitulată «Alcoolul, duhul diavolului». Va fi cea mai mare şi mai minunată carte de combatere a alcoolismului din câte s-au scris în româneşte. Va fi cartea de căpetenie, înfăţişând marea luptă pe care Oastea Domnului a dus-o contra alcoolismului. Va fi cartea în care vom arăta că Oastea, prin puterea Evangheliei, a scos zeci de mii de suflete din ghearele beţiei, din pieire trupească şi sufletească. Va fi cartea ce va arăta că ceea ce n-au putut face în ţara aceasta medicii, conferinţele, şcolile, predicile – a făcut Evanghelia, a făcut o Mişcare prin care a suflat cu putere Vântul Cel Ceresc.
Cartea va avea şi peste o sută de imagini. Ea va fi cea mai grea lovitură ce s-a dat, în ţara a-ceasta, Diavolului–alcool.
Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruinţă!
Un alt păcat înfiorător – sudalma, contra căruia luptă Oastea Domnului
„Adevărat grăiesc vouă, că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică“ (Marcu 3, 28).
Iată ce vorbe grele şi pline de fior ne-a lăsat Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Ne spun aceste vorbe că sunt unele păcate pe care Dumnezeirea nu le iartă niciodată, ci le pedepseşte cu osânda de veci. Aceste păcate sunt cele ce ridică hulă împotriva Duhului Sfânt. Între aceste păcate se află şi sudalma, înjurăturile.
Grozav păcat trebuie să fie acela care n-are iertarea Tatălui Ceresc! În sute de locuri şi în su-te de feluri ne spune Scriptura cât de milos şi de iertător este bunul Dumnezeu. Sunt pline Scripturile de datornici iertaţi, de tâlhari mântuiţi, de fii rătăciţi primiţi cu ospăţ şi de alte tot atâtea pilde ale iertării şi milei dumnezeieşti. Mai mult chiar, Iisus a strigat şi de pe Cruce iertare pentru acei care băteau cuie în mâinile şi picioarele Sale.
Şi, iată, sudalma este un păcat căruia nu i se dă această iertare. Grozav trebuie să fie un aşa păcat! De ce oare?
De aceea, pentru că sudalma – înţeleg sudalma de cele sfinte – vatămă Dumnezeirea mai mult şi mai greu decât alte păcate. Ascultaţi numai şi gândiţi-vă mai de aproape la spurcăciunile ce le scoate suduitorul din gura sa şi veţi înţelege îndată de ce nu se iartă acest păcat.
Despre Satana se ştie că este un răsculat şi hulitor împotriva lui Dumnezeu şi că el umblă să atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul este şi el un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu.
Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum, în decursul fioroaselor înjurături, îşi ridică mâinile şi privirea spre cer, ca şi când ar ameninţa pe Cineva de Acolo? El este – ca şi Satana – un răsculat pe faţă, un hulitor împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta, ci ei ar trebui scoşi şi din rândul creştinilor.
Mai este apoi o pricină care ridică sudalma peste alte păcate şi o face mai grea decât altele. Multe alte păcate face omul, silit de anumite porniri şi împrejurări. Fură omul din lipsă, minte ca să scape de ceva, jură strâmb ca să câştige ceva – suduie însă de buiestru şi de îngâmfat, suduie de prea sănătos, de prea tare şi puternic. Suduitorul este, aşadar, un batjocoritor al milei şi darurilor ce le are de la Dumnezeu, Tatăl Ceresc şi, de aceea, păcatul lui nu se iartă.
Sudalma este cuţitul cu care suduitorul, nesilit de nimeni, ci de bunăvoie, îşi înjunghie sufletul său, iar doi oameni ce se „suduie“ sunt doi ne-buni ce-şi omoară sufletul ziua la amiazi.
Fratele meu! Eu te rog cu lacrimi în ochi, lasă-te de înjurături, de acest păcat groaznic şi înfricoşat! Intră în Oastea Domnului şi te lasă îndată de acest nărav cu care îţi omori sufletul!
Cu Oastea Domnului nu luptăm numai contra beţiilor şi sudalmelor
Am scris pe larg despre cele două mari păcate – beţia şi sudalma – cu ajutorul cărora Satana omoară atâtea suflete.
Ţinem însă şi aici să spunem îndată, cu tot apăsul, că Oastea Domnului nu luptă numai contra beţiilor şi sudalmelor. Sunt ele şi alte beţii, tot atât de rele ca beţia de alcool (mânia, trufia, pizma, desfrânarea, zgârcenia etc. ). Oastea Domnului e o Mişcare de curăţire, de înnoire şi de schimbare totală a vieţii celor ce intră în ea. Cu Oastea Domnului predicăm o renaştere sufletească, predicăm o schimbare din temelie a vieţii, predicăm o viaţă nouă.
„Nimeni nu pune petic nou la haină veche“ – a zis Mântuitorul (Marcu 2, 21). Oastea Domnului nu pune petice. Noi nu peticim, ci predicăm o haină nouă, o viaţă nouă.
Astă-vară, am văzut într-un sat o cârciumă închisă. Pe uşa ei era lipită înştiinţarea: „Aici se deschide şcoala“. Cârciuma era sub o transformare radicală. Îşi schimbase stăpânul. Trecea sub o stăpânire nouă. O dată cu această schimbare, îşi schimba şi chemarea ce o avusese. Dintr-o cârciumă plină de beţii şi păcate, se făcea o casă plină de lumină. Se curăţa de toate spurcăciunile. Un duh nou intra în ea, o viaţă nouă începea în ea.
În această asemănare trebuie să fie şi cei ce intră în Oastea Domnului. Intrarea în Oastea Domnului înseamnă o schimbare din temelie a vieţii noastre… Înseamnă că viaţa noastră îşi schimbă stăpânul… Îşi schimbă rosturile şi chemările. Înseamnă că inima noastră se curăţă de toate spurcăciunile… . Un duh nou se sălăşluieşte în ea… Dezice arenda diavolului şi se face „lăcaş Duhului Sfânt“ (I Corinteni 3, 16).
Ce înfăţişare îngrozitoare ar fi avut şcoala de mai sus, dacă s-ar fi împărţit cârciuma în două: o odaie ar fi rămas şi pe mai departe cârciumă, iar cealaltă s-ar fi schimbat în şcoală! Adică şi cârciumă şi şcoală sub acelaşi acoperământ…
O aşa grozavă înfăţişare sufletească ar avea şi Oastea Domnului dacă ar predica numai lăsarea beţiilor şi sudalmelor. O aşa grozavă înfăţişare sufletească au şi cei ce cred că se pot mântui alegând păcatele: debarasându-se de unele, şi ţinând pe altele. Nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24).
Distrugeţi podurile!
O tactică de luptă ce s-a folosit şi se foloseşte în unele războaie este şi aceasta:
Când o armată începe ofensiva (înaintarea), distruge în urma ei toate podurile şi toate căile de retragere. De ce? Pentru ca soldaţii şi armata să ştie că nu mai este nici o cale de retragere; trebuie să meargă înainte, pe viaţă sau pe moarte.
Această tactică ne trebuie şi nouă în Oastea Domnului. Noi trebuie să distrugem toate „podurile“ ce ne mai leagă cu lumea!… Trebuie să distrugem toate căile de retragere în duhul lumii din care am ieşit!
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Distrugeţi toate podurile ce vă leagă cu lumea! Zvârliţi-le în aer cu dinamita credinţei! Noi n-avem – şi nu trebuie să avem – decât o singură cale: – Înainte, spre biruinţă!
Armele unui ostaş din Oastea Domnului
În epistola sa către Efeseni, cap. 6, Apostolul Pavel are o minunată înfăţişare a creştinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă Apostolul Pavel pentru un „bun ostaş al lui Hristos“:
„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului!… Pentru aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare! Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii! Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii! În toate, luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale Vicleanului! Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu!“ (Efeseni 6, 11-17).
Să cercetăm puţin înţelesul acestor „arme“!
„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu… !“, asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot birui decât cu dar şi ajutor de Sus, de la Dumnezeu, şi cu întărirea puterilor noastre cele sufleteşti, duhovniceşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol e o luptă sufletească, duhovnicească şi această luptă se poate câştiga nu-mai cu arme sufleteşti.
„Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul!“. Asta înseamnă că un creştin trebuie să fie înarmat, înainte de toate, cu adevărul Evangheliei. Un creştin adevărat trebuie să vadă lumea şi viaţa în lumina adevărului din Evanghelie. Diavolul este „tatăl minciunii“. El pune înaintea noastră lumea şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă. El ne înfăţişează viaţa, ca o viaţă pe care trebuie „să o trăim“ în chefuri, în beţii, în pofte, desfătări lumeşti şi alte fel de fel de „da-tini“ şi năravuri de suflet pierzătoare. Faţă de această viaţă mincinoasă, Evanghelia pune via-ţa cea adevărată, pune viaţa în lumina ei cea adevărată. Pe aceasta trebuie să o trăim.
Un creştin adevărat trebuie să fie şi un luptă-tor contra minciunii. Lui nu trebuie să-i pese de nimeni. El trebuie să strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o şi ori în ce loc s-ar întâlni cu ea.
„Îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii… !“ Satana este şi un mare duşman al dreptăţii. El a răsturnat aproape cu totul tronul dreptăţii şi în locu-i a pus strâmbătatea, înşelăciunea, mişelia. Un ostaş al Domnului trebuie să fie şi un luptător pentru dreptate. Trebuie să fim între cei care însetoşează după dreptate şi să luptăm pentru izbânda dreptăţii.
„Încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii!“; asta înseamnă că lupta noastră şi viaţa noastră trebuie să se reazeme pe pământul cel tare şi neclintit al Evangheliei. Cel ce nu se reazemă pe Evanghelie, pe puterea învăţăturilor din Evanghelie, a pierdut pământul de sub picioarele sale, a pierdut lupta contra Ispiti-torului.
„În toate, luaţi pavăza credinţei!“, asta înseamnă să avem o credinţă vie, înţelegătoare şi lucrătoare. Trebuie să avem o credinţă tare şi neclintită. Trebuie să avem o credinţă care duce la încredere desăvârşită în Dumnezeu, la ascultare întru toate de Dumnezeu şi la o predare a vieţii noastre întru totul lui Dumnezeu. Toate sunt cu putinţă celui ce are o astfel de credinţă.
„Luaţi şi coiful mântuirii!“… asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice sus, spre Golgota, spre Jertfa cea mare a Crucii. Noi trăim şi trebuie să trăim prin darul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie să avem siguranţa (nădejdea) şi în-crederea mântuirii noastre prin Jertfa cea Mare şi Sfântă a Mântuitorului. Noi trebuie să avem în-crederea şi credinţa nezguduite că „Sângele Lui ne-a spălat – şi ne spală – de orice păcat“ şi „prin Sângele Mielului biruim“ (Apoc. 12, 11) pe Ispititorul şi câştigăm biruinţa.
„Şi sabia Duhului Sfânt, care este Cuvântul lui Dumnezeu“… asta înseamnă că pentru câştiga-rea biruinţei se cere şi darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Crucii. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Sabia Duhului Sfânt este şi Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, din Biblie, din Evanghelia Mântuitorului. Biblia este o carte plină de putere, de dar şi har.
Acestea sunt armele pe care le recomandă Apostolul Pavel pentru un „bun ostaş al lui Hristos“. Cercetându-le cu de-amănuntul aflăm că în ele se cuprind toată taina şi toate învăţăturile mântuirii sufleteşti.
Comanda noastră
– Dar, voi, ce fel de comandă aveţi? – întrebă odată un om, aşa cam în batjocură, pe un ostaş din Oastea Domnului.
– Când am păşit în Oaste – răspunse ostaşul – Domnul ne-a comandat: Atenţie! Drepţi! La stânga-mprejur! (adică, lasă lumea!) şi Înainte, marş!“
Noi, ostaşii Domnului, avem o singură comandă: „Înainte, marş!“ după care va urma: „Pe loc repaus!“, când vom intra în Ierusalimul cel Ceresc, unde ne aşteaptă cununa Vieţii.
După războiul cel intern va trebui să urmeze acum războiul cel extern: lupta noastră în lume pentru mântuirea noastră şi a altora
Am arătat până aici, pe larg, războiul Oastei cel intern, adică cel ce se dă înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Am arătat pe larg cum trebuie mai întâi să-l lovim pe Satana în câmpul nostru intern de luptă, în cetatea inimii noastre.
Urmează acum războiul cel extern, adică păşirea noastră la luptă în afară, în lume.
După ce am câştigat războiul cel intern, trebuie să păşim la luptă în lume şi pentru mântuirea altora şi pentru lărgirea hotarelor Împărăţiei lui Dumnezeu.
Între aceste două războaie – cel dinlăuntru şi cel din afară – este o strânsă legătură. Numai după ce în sufletul tău şi în viaţa ta eşti biruitor asupra păcatului, poţi fi biruitor şi în lume în lup-ta pentru mântuirea altora.
Alexandru Macedon a cucerit lumea, dar pe urmă a pierdut totul pentru că nu se cucerise mai întâi pe sine însuşi: era plin de patimi rele care l-au omorât la 34 de ani. Noi trebuie mai întâi să ne cucerim pe noi înşine, pentru ca să putem apoi cuceri şi pe alţii pentru Domnul.
În acest înţeles, urmează acum învăţăturile despre apostolatul laic, despre adunările Oastei.
