Mărturii despre viaţa fratelui Popa Petru, de la fiul său Ioan
Cinstirea şi readucerea în memoria contemporanilor a unor înaintaşi, reconsiderarea unor modele reale dintre cele care dăinuie şi după trecerea lor în eternitate sunt deziderate ce trebuie situate deasupra unor interese de grup, pentru că modelul contribuie la formarea personalităţii umane. Sunt identităţi umane ce clădesc în acest sens, prin propria lor fiinţă, prin însăşi existenţa lor. Evident, aura lor este copleşitoare pentru cei care au sensibilitatea de a o percepe. Cu alte cuvinte, omul ales de Dumnezeu cu reale virtuţi intrinseci are o menire, un destin şi o conduită care îi marchează şi pe cei cu care vine în contact, iar semnificaţia lui istorică poate fi înscrisă alături de ale marilor personalităţi. Credem că revelarea esenţei umanului se impune cu acuitate astăzi într-o lume în care adesea răul este ridicat la rang de virtute.
Fratele Popa Petru s-a născut în 29 iunie 1918, în Săucani, comuna Răbăgani din judeţul Bihor – un sat ascuns între dealurile dintre Beiuş şi Oradea. Părinţii săi, Ioan şi Ana, au mai avut împreună încă o fiică.
Şcoala primară a urmat-o în satul natal, avându-l ca învăţător pe credinciosul Dumitru Hera, care era din satul Borşa, comuna Săcădat. Acest învăţător, fiind un creştin cu dragoste de Dumnezeu şi cunoscător al Sfintelor Scripturi, le‑a dat elevilor săi învăţături şi din Cartea lui Dumnezeu. Iar sămânţa Cuvântului sfânt, căzând în pământul bun al sufletului de copil al elevului său, a încolţit acolo şi a adus roadă.
Astfel, în anul 1930, la frageda vârstă de 12 ani, copilul Petru s-a predat din toată inima Domnului Iisus şi a început să ia parte la adunările Oastei Domnului care atunci se înfiripau şi prin satele din jurul Beiuşului şi în Oradea.
Oastea Domnului, pe care, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a înfiinţat-o Părintele Iosif Trifa în anul 1923, a început apoi să câştige suflete pentru Domnul din tot mai multe localităţi din ţară. Lucrarea Oastei Domnului din Oradea şi din tot judeţul Bihor îl avea printre susţinătorii ei pe fratele Pavel Maliţa, avocat al Prefecturii din Oradea, doctor în ştiinţe juridice. El a fost unul dintre membrii acestei mişcări duhovniceşti, care, cu tot devotamentul, a sprijinit-o şi ajutat-o. În această dăruire a sa, a încurajat participarea tinerilor la activităţile Oastei Domnului; iar printre aceştia se afla şi frăţiorul Popa Petru din Săucani.
Multe adunări la care participa acest tânăr erau însufleţite de poeziile pe care le recita cu o emoţie sfântă, până la lacrimi, de cântările pe care le cânta din tot sufletul despre Domnul Iisus şi Maica Sfântă şi de mărturisirea Evangheliei prin cuvântul său care, pe cât era de dulce şi de duios, pe atât era de puternic, de limpede şi fierbinte. Această dragoste şi râvnă mare pentru Domnul Iisus şi pentru Lucrarea Oastei Sale l-a însoţit pe fratele Popa Petru în toţi cei cincizeci şi cinci de ani de activitate statornică şi neobosită în propovăduirea Cuvântului Evangheliei.
În anul 1931 are loc fericita întâlnire dintre fratele Popa Petru şi fratele Traian Dorz; şi de atunci au rămas apropiaţi, fraţi la bucurii şi la suferinţă, fraţi de lacrimi şi durere, şi la bine, dar cel mai adesea la greu.
Ei au participat, în octombrie 1934, la o mare adunare a Oastei Domnului organizată de fratele Pavel Maliţa la Teatrul Orăşenesc din Oradea, la care erau prezenţi, pe lângă fraţii şi surorile din Oastea Domnului, şi multe persoane de vază ale oraşului, în frunte cu episcopul, prefectul şi primarul. În cadrul programului acestei serbări, pe lângă cuvântul fratelui Pavel Maliţa care era sufletul acestei manifestări, fratele Traian a recitat una din minunatele sale poezii; dar momentul deosebit de marcant l-a constituit cuvântarea fratelui Popa Petru, tinerelul de 16 ani, prin forţa interioară pe care i-o dădea sinceritatea şi curăţia sa sufletească şi prin inspiraţia cu care a rostit atunci cuvântul său întemeiat pe textul din Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. A strălucit prin mărturisirea pe care a făcut-o atunci în faţa întregii asistenţe, impresionând până la lacrimi.
Şi-a amintit mereu cu nostalgie de acea serbare şi de acea vreme de har când Cuvântul lui Dumnezeu putea fi răspândit şi atât de liber, dar şi cu atâta putere, pentru că şi sufletele cărora li se vestea erau dornice după auzirea lui.
Vicisitudinile vremurilor prin care a trecut l-au făcut ca, încă din fragedă tinereţe, să cunoască apăsările şi necazurile vieţii. A trebuit să muncească din greu, pentru că a rămas din copilărie orfan de tată şi trebuia să-şi întreţină şi mama care era bolnavă. Dar a privit în sus, la Tatăl orfanilor şi Apărătorul văduvelor, cerând-I şi primind de la El ajutor.
În anul 1937 şi-a întemeiat o familie, căsătorindu-se cu sora Catiţa, tot din Săucani, împreună cu care a avut patru copii. Unul dintre aceştia, Viorel, a trecut din lumea aceasta între îngerii Domnului pe când avea doar şase anişori. Fratele Petru şi i-a dorit pe toţi copiii legaţi puternic de Evanghelia Domnului, în aşa fel, încât ei să nu depindă de nimeni în viaţa aceasta, decât de Domnul Iisus, şi să devină oameni de nădejde în Lucrarea Oastei Sale. Aceasta Lucrare era cealaltă familie a sa, cea sufletească, prin legătura sfântă pe care o avea cu fraţii şi surorile din Lucrare, cărora nu numai că le-a predicat despre dragostea de fraţi, despre iubirea de oameni, despre mila faţă de cei săraci, orfani şi bolnavi, dar le-a arătat cu fapta vieţii sale că el mai întâi şi-a însuşit aceste învăţături, aplicându-le în viaţa sa înainte de a le spune lor cum să trăiască.
Când a fost seceta în Moldova, în 1946, printre cei mulţi care au venit de-acolo să caute hrană şi prin părţile Bihorului, a fost şi Costică Iacobuţă, pe care fratele Popa Petru l-a cunoscut atunci şi l-a dus la toate adunările Oastei Domnului la care a participat, aşa încât acesta a ajuns să îndrăgească Lucrarea Oastei şi să-şi predea viaţa Domnului. El a ajuns apoi un frate lucrător de nădejde prin părţile Moldovei, după întoarcerea sa acasă, în primăvara anului următor.
Pe săracii, orfanii şi bolnavii pe care-i cunoştea, fratele Popa Petru îi avea notaţi într-un carnet, pentru a-i ajuta pe toţi şi a nu-l scăpa din vedere pe nici unul. Grija aceasta a sa pentru cei nevoiaşi a ajuns, fără voia sa, să fie totuşi cunoscută şi în afară, atrăgând simpatia consătenilor şi a autorităţilor locale asupra lui, dar şi asupra Lucrării Oastei Domnului pe care o reprezenta. Însă el n-a acceptat niciodată nici o răsplată din partea nimănui pentru binele pe care-l făcea, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „ N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele” (Fapte 20, 33-34); „Ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre” (I Cor 4, 12); „Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi munca noastră. Cum lucram zi şi noapte, ca să nu fim sarcină nici unuia din voi, şi vă propovăduiam Evanghelia lui Dumnezeu” (I Tes 2, 9); „N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi” (II Tes 3, 8); „Iată că sunt gata să vin a treia oară la voi; şi tot nu vă voi fi o sarcină; căci nu caut bunurile voastre, ci pe voi înşivă” (II Cor 12, 14); „Înţelegeţi-ne bine! N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni” (II Cor 7, 2).
Aceste versete – şi multe altele –, fratele Popa Petru le ştia pe dinăuntru, nu numai pe dinafară; şi le ştia cu rost, nu numai pe de rost. Şi, aşa cum îl descrie fratele Traian Dorz pe adevăratul lucrător al Domnului (în Hristos – puterea apostoliei, vol. 1), fratele Popa Petru a lucrat cu mâini nevinovate, n-a luat salariu pentru munca sfântă, n-a primit mită pentru adevăr, nu şi-a cerut drepturi pentru osteneală, nu şi-a luat plată pentru rugăciune, nici despăgubire pentru suferinţă… A lucrat cu cugetul curat, fără să pretindă răsplătiri pentru nedreptate ori laude pentru cântări, ori plată pentru lacrimi.
A lucrat renunţând la drepturile sale, renunţând la mulţumirile tuturor, renunţând chiar şi la respectul ce i s-ar fi cuvenit pentru tot ce a făcut printre oameni şi pentru ei. Cerea şi dorea numai un singur lucru: ca cei ce-l ascultă să-L afle pe Hristos Domnul, spre a se încredinţa de frumuseţea Evangheliei care li se vestea lor, cum nu mai era o altă Evanghelie nicăieri.
Dorea ca aceia ce-l ascultă să vadă curăţia învăţăturii pe care le-o propovăduia, pentru ca şi ei să înveţe, mai presus de toate, câtă valoare are statornicia în credinţă, întemeierea neclintită pe adevăr şi rămânerea pe totdeauna în dragostea înflăcărată şi frumoasă dintâi.
A renunţat la orice i s-ar fi oferit, pentru ca oricând să poată sta în faţa oricui cu fruntea sus, fiindcă n-a căutat bunurile oamenilor, ci pe ei înşişi, sufletele lor, spre fi mântuiţi. Nu s-a dat înapoi la greu, i-a ajutat pe fraţi şi nu s-a plâns de persecuţiile pe care le-a suferit din pricina Numelui Domnului Iisus, ci, dimpotrivă, le-a ascuns.
Cântarea, cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu şi propovăduirea Evangheliei făceau parte din felul său de trăire. Erau activităţile sale caracteristice, dominante ale lui în viaţă, pe care le îmbina armonios şi nedespărţit cu munca lui de fiecare zi, care era construirea de case, prin care îşi întreţinea familia.
Fiind meşter zidar şi dulgher, îşi alcătuise o echipă tot din fraţi ostaşi, care-şi câştigau astfel pâinea lor cea de toate zilele. Printre aceştia erau fraţii Ioan Margea (care mai trăieşte şi azi), Iosif Margea, Miron Margea şi alţii. Cu ei lucra şi în Săucani, şi prin alte sate unde era solicitat. În această echipă de lucru a fratelui Popa Petru a lucrat, o vreme, şi fratele Traian Dorz, după eliberarea sa din închisoare, în 1964. În perioadele cât a lucrat aici, a avut o posibilitate fericită de a scrie şi ceva din lucrările sale literare pentru Oastea Domnului.
Educaţia creştină a tineretului – şi nu numai al lui, ci a tuturor cetăţenilor – era considerată un delict grav de către regimul politic ateu de la conducerea statului. Prin urmare, propovăduitorii Evangheliei lui Hristos trebuiau înlăturaţi, anihilaţi. Astfel, fratele Popa Petru a intrat, evident, în atenţia Securităţii; iar urmările consecvenţei sale în crezul pe care-l mărturisea, ale verticalităţii, tenacităţii şi fidelităţii cu care şi‑a păstrat legământul pus, la vârsta de 12 ani, Domnului şi Mântuitorului său n-au întârziat să se arate până la sfârşitul vieţii sale, prin tot felul de prigoniri şi persecuţii care uneori ajungeau la o sălbăticie ca a fiarelor.
Ceea ce a fost cel mai greu pentru mine, când am început să aştern pe hârtie aceste gânduri, a fost să-mi reamintesc clipele acelea când era luat de-acasă şi dus în pădurea apropiată, legat de copaci şi bătut… Şi n-a cedat!… Nimic nu l-a putut despărţi de dragostea lui Hristos. A fost luat odată, într-o seară de iarnă, şi dus… Ninsese, era zăpadă proaspătă. Şi a mers mama pe urme… Ea l-a dezlegat… pentru că, după ce l-au bătut, călăii l-au lăsat acolo, să îngheţe. Ea l-a dezlegat.
Şi astea n-au fost numai o dată. Au fost de mai multe ori… Le retrăiesc ca şi cum s-ar fi petrecut ieri. Nu le pot uita niciodată. Şi nu pot să nu mărturisesc despre ceea ce a fost. M-aş simţi vinovat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea tatălui meu dacă aş fi laş şi aş tăcea. N-am cum.
Amenzi… a primit destule… Atâtea erau, că nu apuca, nu reuşea să le plătească, deşi câştiga bine, că lucra… Şi percheziţii am avut… au fost întoarse toate… Dar taică-meu nu prea ţinea pe-acasă ceea ce căutau ei. Nici cartea de cântări n-o ducea la adunare. Şi aşa i-a învăţat şi pe fraţi, pe surori, să nu meargă cu cartea de cântări la adunare, ci să-şi transcrie pe carnete toate cântările; pentru ca, în cazul în care le-ar fi fost luate carnetele, să poată să le rămână cartea. Aşa, în condiţii de-astea s-a lucrat şi s-a rezistat atunci.
Mi-aduc aminte – ca o paranteză – că fratele Moise a fost anunţat odată de cineva să se prezinte în faţa poştei, acolo unde sunt mulţi care duc şi aduc pachete. Şi un necunoscut l-a întrebat:
– Dumneata eşti Moise Velescu?
– Da.
– Poftim pachetul ăsta. Şi a plecat.
Era un pachet cu Biblii. N-ar fi ştiut fratele Moise să spună, nici dacă l-ar fi tăiat în bucăţi, cine i-a dat lui pachetul.
Aşa s-a lucrat pe vremea comunismului!
Sau fratele Ghiţă din Beiuş, care mergea în toată ţara, prin Moldova şi peste tot… Acela n-a ştiut nici o stradă, nici un frate… Puteai să-l omori, să faci ce vrei cu el, el n-a ştiut nimic. N-a vrut să ştie absolut nimic, la cine a fost, de la cine a venit… Nimic!
Aşa au lucrat fraţii…
La noi în Săucani nu era nici o duminică în care să nu se facă adunare, chiar dacă sâmbăta seară ar fi fost o adunare mai mare în vreun sat vecin şi fraţi din mai multe comune se întâlneau acolo, încât se umplea casa. Însă şi duminica, de fiecare dată, era adunare în sat cu fraţii de-acolo. Erau douăzeci, treizeci de fraţi, poate chiar mai mulţi. Dar nu la noi acasă. La noi nu se putea face, pentru că era chiar în uliţa principală… se auzea când se cânta… Locurile de adunare erau mai pe la marginea pădurii, unde, când era noroi mare, nu se putea ajunge aşa de uşor.
Într-o seară, cineva a pârât că este adunare; şi a venit şeful de post împreună cu alţii, mai mari, de la Oradea. Şeful de post de-atunci era un om cu frica lui Dumnezeu, oarecum… Ţinea mult la taică-meu. Şi ştia unde se ţinea atunci adunarea. Or, cum satu-i mare şi împrăştiat, i-a plimbat pe ofiţerii aceia de Securitate prin tot satul, prin noroaie… I-a dus mai întâi pe la toţi ostaşii din sat unde ştia că nu era atunci adunarea şi, tot ocolind, au ajuns târziu, după ora doisprezece, acolo unde fusese în acea seară adunarea, care se terminase. Fraţii nu mai erau.
N-au mai venit aceia-n veci, apoi!… S-au săturat!
Avea inimă omul acela. Dar numai o perioadă scurtă a fost şef de post la noi în comună.
S-a mai întâmplat odată, când era numai el singur în control, că a ajuns la casa unde se ţinea adunarea. Şi fratele gazdă l-a poftit înăuntru.
– Nu intru, zice el, că vorbeşte Petrea…
N-a vrut să deranjeze. Aşa respect avea pentru el…
În Almanahul «Iisus Biruitorul» pe anul 2011, la pagina 129, este relatată o situaţie în care fratele Popa Petru, fiind la o adunare din Zărand, într-o sâmbătă seara, la sfârşitul adunării – care se terminase târziu în noapte – a fost întrebat de fraţii cu care mersese împreună dacă n-ar fi mai bine să rămână acolo până dimineaţa. Iar fratele Petre le-a răspuns că, în ce-l priveşte personal, el trebuie să fie, la ora nouă dimineaţa, la biserică în Săucani.
Eu ştiu că acest răspuns nu poate fi interpretat ca o indiferenţă a sa pe care şi-ar fi manifestat-o faţă de ceilalţi fraţi, ci conţine în el următoarea motivaţie: ofiţerul de securitate care îl avea pe fratele Petre permanent în obiectiv şi care mereu îl interoga, i-a cerut, la un moment dat, să spună din ce confesiune face parte.
– Sunt ortodox, i-a răspuns fratele Petru.
– Ortodox?! întrebă ironic maiorul Hassan. Şi, luând legătura cu preotul Brăzdău, care slujea atunci în Săucani (şi care, din acel moment, a acceptat să devină şi informator), i-a cerut acestuia să-i raporteze neîntârziat când va lipsi „ortodoxul” Popa Petru de la biserică.
Or, chiar în dimineaţa acelei zile de duminică, de la ora opt şi jumătate, securistul Hassan se plimba pe uliţă, prin faţa casei noastre, urmărindu-l pe fratele Petre dacă este acasă sau nu, ştiind că acesta nu se „linişteşte” să nu meargă la adunare cu fraţii lui sâmbăta seara.
Oricum, chiar dacă nu s-ar fi aflat la biserică la noi în sat, ci în alte localităţi unde ar fi fost plecat, fratele Petre n-ar fi lipsit duminica dimineaţa de la slujbă din încredinţarea inimii sale, nu pentru că l-ar fi obligat la asta slujbaşii şi păzitorii ideologiei atee.
Odată s-a întâmplat că, fiind cuprins de oboseală, a aţipit în strană. N-a lipsit de la biserică… doar a aţipit puţin. Şi a doua zi a şi fost chemat special de maiorul Hassan să răspundă unde a fost cu două nopţi în urmă.
Acest om lucra nu opt ore pe zi, ci zi-lumină. Iar sâmbăta seara, după ce termina lucrul, se ducea la adunări peste dealuri, prin alte sate, nu acasă să se odihnească. Şi deseori, de la adunare mergea direct la biserică, nu acasă, pentru că la biserică îl aştepta informatorul, iar în uliţă securistul…
Şi alţi fraţi, prin părţile Beiuşului, făceau la fel. Când se întorceau de la adunări noaptea sau spre dimineaţă, iar acasă ştiau că-i aşteaptă o zi de lucru grea, aţipeau venind pe drum sau pe căile de peste dealuri, ţinându-se unii de alţii. Unii, care trebuiau să meargă să-şi are pământul, puneau plugul în brazdă şi, ţinându-se cu mâinile de coarnele plugului, adormeau până când ajungeau boii în capătul locului şi se opreau acolo. Atunci se trezeau şi ei, întorceau plugul şi iar aţipeau până în capătul celălalt.
Era o putere supraomenească ce plutea peste ei, care le dădea energia aceasta de viaţă, o forţă uriaşă a dragostei care‑i purta ca un şuvoi ceresc, făcându-i să biruie neputinţele firii.
Aşa au înţeles ei nebunia pentru Hristos…
Povestea odată fratele Aurel Margea din Săucani că venea într-o noapte de la adunare de la Petrani cu fratele Petru. Şi, trecând prin pădure spre casă, au văzut de-odată o lumină mare, ca a unui fulger, în faţa lor, deşi nu era vreme de furtună. El s-a speriat, dar fratele Petru, foarte liniştit, i-a spus să nu se teamă, că nu li se va întâmpla nimic rău…
A străbătut fratele Popa Petru multe drumuri umblând pe jos, ca să participe la adunările Oastei Domnului din jurul Săucanilor, dar şi din multe alte sate şi oraşe din toată ţara, unde a rostit tot atâtea cuvântări pline de dragoste înflăcărată pentru Domnul Iisus, al căror rod bogat s-a dovedit a fi multele suflete care au aflat Împărăţia lui Dumnezeu.
Se întâmpla uneori, aici la noi în Bihor, că fraţii nu se mai duceau acasă de la o adunare la alta. Seara era adunare, a doua zi era adunare, seara următoare iar era adunare. Odată, la sărbătorile de iarnă, de la Crăciun şi până la Sfântul Ioan, a fost un astfel de şir neîntrerupt de paisprezece adunări. Numai că acelea erau plătite dinainte cu… bastonul, cu bâta, cu amendă, cu cătuşe, cu sânge…
Datorită faptului că fratele Popa Petru a venit cu drag, de foarte tânăr, spre Domnul şi Evanghelia Sa, şi Dumnezeu i-a venit lui în întâmpinare şi l-a binecuvântat cu un dar deosebit de mărturisire a Cuvântului sfânt. I-a dat pricepere să ştie cum să rostească un cuvânt, cum să alcătuiască o predică, cum să comunice cu sufletele ascultătorilor, pentru ca aceştia să poată fi receptivi şi să primească mesajul Evangheliei. Totdeauna îşi începea cuvântul său cu unul sau mai multe versete din Sfânta Scriptură, care se potriveau cel mai bine cu împrejurarea, cu momentul sau cu starea celor din adunare, şi pe care le rostea clar şi răspicat, iar timbrul vocii sale exprima importanţa versetelor citite în aşa fel, încât cei care-l ascultau erau cuprinşi de un fior sfânt încă de la începutul vorbirii.
Conţinutul predicilor sale, bogat în citarea altor versete din Sfânta Scriptură şi presărat cu exemple din viaţă, era expus cu o adâncă trăire sufletească, cu multă dragoste şi cu lacrimi, încât cu adevărat putem spune că „era un munte înflăcărat de dragoste oglindit într-o mare limpede de lacrimi”.
Din sutele de cuvântări, sfaturi sau intervenţii pe care le‑a avut în cadrul unor stări de vorbă cu fraţii, au rămas totuşi câteva înregistrate pe bandă magnetică. În toate acestea este evocat Numele cel Sfânt al Mântuitorului Iisus Hristos, ca sens al tuturor predicilor sale şi ca orientare şi întemeiere a vieţii de credinţă. Se poate vedea din acest fapt că fratele Popa Petru aşa l-a înţeles pe Părintele Iosif Trifa, care, la rândul său, aşa l-a înţeles pe Sfântul Apostol Pavel care ne-a spus: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit” (I Cor 2, 2).
În zecii de ani de slujire şi de vestire a Cuvântului Evangheliei, fratele Popa Petru a vorbit la multe nunţi frăţeşti. A vorbit la adunări prilejuite de botezuri, de zile onomastice, de zile de naştere, de înmormântări sau comemorări. A vorbit în adunările care se făceau sâmbăta seara (până noaptea târziu) ori duminica după-masa, ori în sărbătorile de peste săptămână. A vorbit în adunările Oastei Domnului care se ţineau prin casele fraţilor sau prin bisericile în care preoţii înţelegeau şi primeau Oastea Domnului şi mesajul ei evanghelic de mântuire. A vorbit nu numai în adunările din Săucani şi din satele învecinate, ci din toată ţara: din Bihor până în Suceava, din Timişoara şi Caransebeş până în Galaţi, din Maramureş şi Sălaj până la Cluj şi Sibiu. Mulţi dintre cei de astăzi îşi mai aduc aminte de vorbirile sale înflăcărate şi pline de putere de la mormântul Părintelui Iosif şi îi mai aud în suflet vibrările glasului său pătrunzător şi sigur, claritatea sinceră a mesajului din vocea sa.
Despre puterea lui Dumnezeu care lucra în fratele Petru mai vorbesc şi astăzi oameni, mărturisind că s-au întors la Dumnezeu prin vorbirile sale, datorită cuvintelor auzite de la el; şi sunt şi dintre cei care, în urma rugăciunilor lui, au fost eliberaţi de sub stăpânirea celui rău care-i subjuga şi-i chinuia.
Fiindcă s-a predat cu toată inima Domnului în Lucrarea Oastei Sale, sufletul său a avut parte, în această familie duhovnicească, nu numai de dureri şi suferinţe, ci şi de multe bucurii, printre fraţi. O umbrire a acestor bucurii i-a fost însă pierderea soţiei sale Catiţa, care a trecut la cele veşnice în 25 iulie 1971. După moartea soţiei, şi-a dedicat toată viaţa numai slujirii Domnului Iisus şi mărturisirii Evangheliei Sale.
Dintre cei cu care a lucrat mult în câmpul Evangheliei, pe lângă colaborarea sa strânsă cu fratele Traian Dorz, amintim fraţii: Pavel Maliţa, Moise Velescu, Ghiţă Savu şi Pascu din Vălanii de Pomezău, Grigore din Ceişoara, Nicolae Codoban din Gepiu, Ioanea Margea din Săucani, Vasile Pavel din Beiuş, Pavel Pag din Ştei, Petru Lascău din Zăvoi, Mircea Andronic din Bacău şi mulţi alţii…
În 29 iunie 1985, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, fratele Popa Petru şi-a dorit o adunare la el acasă, în Săucani. Era ziua numelui său. A fost atunci o sărbătoare deosebită, la care a luat parte şi fratele Traian Dorz. Toată curtea casei lui era plină de fraţii şi surorile venite la această adunare.
Parcă presimţindu-şi plecarea din lumea aceasta nu peste multă vreme, în cuvântul său de-atunci, fratele Petru a vorbit despre ultimele înştiinţări pe care, în a Doua sa Epistolă, Sfântul Apostol Petru le-a dat ucenicilor săi, căutând, prin aceasta, să-i ţină treji în propovăduirea nealterată a Cuvântului Sfânt. Tot atunci Sfântul Apostol le-a spus şi despre plecare sa dintr-o dată din această viaţă, după cum i-a arătat lui Domnul Iisus când i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că atunci când erai mai tânăr singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi” (In 21, 18).
Şi într-adevăr, plecarea fratelui Petru a fost grabnică şi bruscă, la nici patru luni după această adunare parcă de rămas-bun. În dimineaţa zilei de marţi, 22 octombrie 1985, lucra la casa unui consătean al său (Miroanea Chiti). Şi, cum schela pe care tocmai urcase era umedă de bruma căzută peste noapte, a alunecat pe o scândură care nu avea susţinere şi a căzut în gol, lovindu-se de cimentul de jos. A murit după câteva ore, la spitalul din Beiuş.
Înmormântarea a avut loc în 25 octombrie, după trei seri de priveghere, în care fraţi şi surori din multe părţi ale ţării l‑au plâns şi l-au însoţit cu rugăciuni, cu cântări şi cu mărturisiri despre faptele şi viaţa lui trăită în ascultarea Domnului, ca un adevărat copil şi slujitor al Său. La plecarea din curtea casei, sicriul a fost luat de către fraţi… a fost purtat pe braţele celor pe care şi el i-a purtat necontenit, mereu cu lacrimi, pe braţele sale de rugăciune.
Întreaga sa existenţă şi-a clădit-o pe credinţă şi iubire: credinţă în Dumnezeu şi faţă de El şi dragoste pentru Lucrarea Oastei Sale, faţă de neamul şi ţara în care l-au născut, iubire şi grijă faţă de mântuirea semenilor printre care a trăit. Şi coordonatele acestea pe care şi-a trăit el viaţa l‑au făcut viu pe veşnicie. Dăruit de Dumnezeu cu o înţelepciune înnăscută şi cu o inimă profund simţitoare şi smerită, el a reuşit să atingă un nivel superior al înţelegerii rostului vieţii pe pământ şi al selectării valorilor din perspectiva veşniciei, nu numai a istoriei; din perspectiva eternităţii lui Dumnezeu, nu doar din cea atât de trecătoare a umanităţii. Iar această percepţie şi-a dobândit-o nu studiind-o în vreo şcoală, ci prin autoinstruire şi autoeducare permanentă şi tenace şi, mai ales, prin jertfire de sine, fiind conştient că lucrarea de mântuire nu se poate realiza prin ignoranţă şi nepăsare.
A fost omul în care ura, bârfa, pizma şi răutatea nu-şi găseau locul.
Pentru scrierile fratelui Traian Dorz, viaţa fratelui Petru a fost o sursă de inspiraţie, ca personajul care i-a pozat unui pictor pentru realizarea unei mari lucrări de artă. Tabloul pe care-l descrie el într-una dintre poeziile sale din volumul Cântările Roadelor este parcă o pânză luminoasă pe care străluceşte imaginea vieţii fratelui Popa Petru din Săucani:
„Cine sunt cei ce-nfruntă vremea atât de aspră şi de grea,
arând şi semănând întruna, batjocoriţi de cei din jur?
…Pe feţe, stropii de sudoare
cu stropi de lacrimi se-mpreună,
nici vântul iernii nu le uscă,
nici ploaia verii nu le spală,
doar soarele ce dogoreşte le schimbă-n ceva lucitor,
de nu ştii dacă-s stropi de sânge
sau stropi de aur de Ofir…
La ce privesc aşa ’nainte spre Răsărit, cu bucurie?
Spre unde-aleargă-aşa de grabnic,
chiar dacă duc povară grea?
De ce aşa de tare-apasă pe plugul prea cu greu mergând?
De ce trec aruncând sămânţa
de-atâtea ori pe-acelaşi loc?
De ce pe boabe de seminţe cad boabe de pe fruntea lor?
Când seara este-atât de-aproape
de ce ei nu privesc ’napoi?
– Sunt cei ce seamănă cu lacrimi
pentru culesul cu cântări!
Cine sunt cei ce-n braţe pline culeg lumină şi comori?
A cui sunt cântecele-acestor frumoase roade
dulci şi mari?
Căci până peste tot hotarul întins răsună voioşia
atâtor vii, livezi şi lanuri
cu largi arome de belşug!
– Sunt fraţii mei de ger şi jertfă,
de crez şi cer,
de plug şi plâns
cu care-am semănat alături
şi-aş vrea alături să culeg!…
– Stăpâne-al Roadelor Eterne,
doresc să-Ţi cer să-mi dai la urmă
cântarea celui ce culege un rod prin muncă câştigat
de-acolo chiar de unde nimeni n-a mai crezut,
decât el singur,
nu numai pentru că acolo a plâns şi-a suferit ca nimeni,
ci pentru c-a crezut atuncea
când nimeni alţii nu credeau!”
Da, el a fost unul dintre aceia care au semănat cu nădejde pe brazdele credinţei iubirea, îngrăşând-o cu jertfă şi îngrijind-o cu răbdare. A cântat atât de mult, veselindu-i şi mângâindu-i pe toţi în jurul lui, fiindcă el a simţit că Dumnezeu locuieşte în cântări şi că sufletele oamenilor n-au nevoie de nimic mai mult decât de El.
Uneori simţea în adâncul lui un gol ca golul care rămâne numai acolo de unde se smulg prea multe flori sau prea multă iubire, prea multe lacrimi sau prea mult cântec. Rădăcinile iubirii lui au fost adâncite în cântare, deşi viaţa lui n-a fost totdeauna plină de armonia cu care a căutat el s-o umple pe a altora.
Pe crucea de la capul lui n-a fost scris nimic trist, căci nimic trist n-a fost nici pe faţa lui, chiar dacă era pe inimă.
Moale şi uşoară să fie ţărâna aşezată peste el, căci moale şi uşoară a fost şi umblarea lui peste ea, de parcă nici nu l-a simţit când a călcat-o. În ea, să nu simtă nici regret pentru trecut şi nici grijă sau teamă de viitor, ci o adâncă linişte şi odihnă, ca în braţele cântării adânci.
Numai pe pământ ţi-a fost greu, copilul şi tatăl cântărilor; sub el îţi va fi uşor. Cântecul şi iubirea te vor însoţi în veşnicie, fericindu-te, căci acestea două sunt raiul!
Fratele Popa Petru n-a murit, atâta timp cât mărturisirile sale din Cuvântul Domnului încă mai sunt vii în mintea şi-n sufletul unor fraţi şi surori ce l-au ascultat şi atâta timp cât inimile lor mai vibrează şi astăzi de dragoste pentru Hristos.
Fratele Petru n-a murit, ci s-a dus să se adauge la rândul marilor înaintaşi ai Oastei Domnului, care, după ce şi-au împlinit datoria lor faţă de Evanghelie în lumea aceasta, au putut spune: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da în Ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (II Tim 4, 7-8).
Cea mai valoroasă moştenire lăsată de fratele Popa Petru o constituie însă modelul său de viaţă pe care l-a lăsat în urma sa, model pe care, prin aceste rânduri, semnatarul lor doreşte să-l întregească şi să-l reînvie în amintirea celor care l-au cunoscut, respectat şi urmat, dar şi să-l prezinte ca pe un far luminos şi o pildă vie în faţa conştiinţei tuturor celor ce nu l-au cunoscut, dar care vor să facă parte din dulcea ostăşie a Domnului pentru care a luptat, a suferit şi pe altarul căreia s-a jertfit acest rob al lui Hristos care va străluci pe veşnicie ca o piatră scumpă în cununa Domnului său.
Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Editura Oastea Domnului Sibiu, 2014, vol. 1
