1. Şi a început să le vorbească în pilde: Un om a sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.
2. Şi la vreme, a trimis la lucrători o slugă, ca să ia de la ei din roadele viei.
3. Dar ei, punând mâna pe ea, au bătut-o şi i-au dat drumul fără nimic.
4. Şi a trimis la ei, iarăşi, altă slugă, dar şi pe aceea, lovind-o cu pietre, i-au spart capul şi au ocărât-o.
5. Şi a trimis alta. Dar şi pe aceea au ucis-o; şi pe multe altele: pe unele bătându-le, iar pe altele ucigându-le.
6. Mai avea şi un fiu iubit al său şi în cele din urmă l-a trimis la lucrători, zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
7. Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi moştenirea va fi a noastră.
8. Şi prinzându-l l-au omorât şi l-au aruncat afară din vie.
9. Ce va face acum stăpânul viei? Va veni şi va pierde pe lucrători, iar via o va da altora.
10. Oare nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului?
11. De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”.
12. Şi căutau să-L prindă, dar se temeau de popor. Căci înţeleseseră că împotriva lor zisese pilda aceasta. Şi lăsându-L, s-au dus.
13. Şi au trimis la El pe unii din farisei şi din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt.
14. Iar ei, venind, I-au zis: Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, fiindcă nu cauţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da dajdie Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm?
15. El însă, cunoscând făţărnicia lor, le-a zis: Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un dinar ca să-l văd.
16. Şi I-au adus. Şi i-a întrebat Iisus: Al cui e chipul acesta în inscripţia de pe el? Iar ei I-au zis: Ale Cezarului.
17. Iar Iisus a zis: Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Şi se mirau de El.
18. Şi au venit la El saducheii care zic că nu este înviere şi-L întrebau zicând:
19. Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris, că de va muri fratele cuiva şi va lăsa femeia fără copil, să ia fratele său pe femeia lui şi să ridice urmaş fratelui.
20. Şi erau şapte fraţi. Şi cel dintâi şi-a luat femeie, dar, murind, n-a lăsat urmaş.
21. Şi a luat-o pe ea al doilea, şi a murit, nelăsând urmaş. Tot aşa şi al treilea.
22. Şi au luat-o toţi şapte şi n-au lăsat urmaş. În urma tuturor a murit şi femeia.
23. La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia? Căci toţi şapte au avut-o de soţie.
24. Şi le-a zis Iisus: Oare nu pentru aceasta rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?
25. Căci, când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii din ceruri.
26. Iar despre morţi că vor învia, n-aţi citit, oare, în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”?
27. Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci a celor vii. Mult rătăciţi.
* * *
Piatra din capul unghiului
„Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi lisus Hristos” (Efeseni 2: 20).
Fraţilor, temelia apostolilor şi prorocilor înseamnă chiar viaţa apostolilor şi prorocilor, împreună cu faptele cele sfinte pe care ei le-au lucrat în timpul vieţilor lor. Acestea sînt cuprinse în Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament. Cine face unirea şi legătura dintre prorocii Vechiului Testament şi apostolii Noului Testament? Domnul Dumnezeu lisus Hristos.
Fără El, prorocii nu i-ar putea înţelege pe apostoli, nici apostolii nu i-ar putea înţelege pe proroci. Prin urmare, Domnul Hristos este plinirea prorocilor şi adeveritorul apostolilor. Astfel, El este Piatra cea din capul unghiului care îi uneşte strîns laolaltă pe proroci şi pe apostoli, aşa cum piatra unghiulară a unei clădiri uneşte strîns laolaltă pereţii ei.
În Domnul Hristos se unesc strîns cele două Testamente; în El îşi descoperă ele tainicul lor înţeles; în jurul Lui gravitează ele; El este Insuflătorul lor şi El a lor Temelie, El, Domnul Dumnezeu lisus Hristos.
Oare unde în altă parte s-ar putea întîlni şi înţelege în armonie iudeii cu păgînii, dacă nu în Domnul lisus Hristos? Cu adevărat nicăieri, ci doar în El.
Doar în El şi prin El se pot ei uni într-un singur om, într-un singur trup nemuritor, întru Una, Sfîntă şi Sobornicească Biserică. Doar prin Domnul Hristos lisus se pot uni întreolaltă şi sufletul cu trupul omului, într-o prietenie mai înaltă şi mai sfîntă. Căci trupul omului a fost vrăjmaş sufletului lui în toate veacurile de pînă la întruparea Domnului Hristos, iar acea vrăjmăşie omora sufletul. El însă cu întruparea Lui le-a împăcat şi le-a sfinţit pe amîndouă. El S-a făcut Piatra Cea din Capul Unghiului a oricărie zidiri nemuritoare şi plăcute lui Dumnezeu, fie ea acea zidire persoana umană, sau familia, sau naţiunea, sau întreaga omenire, de acum, din trecut sau din viitor; El S-a făcut Piatra Unghiulară a Legămîntului Vechi şi a Celui Nou. El este Piatra Unghiulară de căpetenie a oricărei trainice zidiri, tot aşa precum El este Capul Trupului, Sfîntă lui Dumnezeu Biserică.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti Piatra Unghiulară a mîntuirii noastre, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi! Căci noi pre Tine Te slăvim şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin!
* * *
Trei feluri de vinovăţii şi de primejdii îi pândesc neîncetat pe lucrătorii Domnului şi lucrarea lor
- A nu şti ceea ce trebuie să ştie să facă.
- A face rău ceea ce ştiu că trebuie să facă bine.
- A şti bine ceea ce trebuie să facă bine, dar a face tocmai dimpotrivă a ceea ce ştiu.
Aceştia din urmă sunt acei care vor tremura mai cumplit şi care vor plânge mai deznădăjduit la venirea lui Hristos.
Împotriva celor care ne-au prigonit şi ne duşmănesc şi astăzi pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru mărturisirea Adevărului Său, n‑am avut nici ieri, n-avem nici azi şi nu vom avea nici în faţa Judecăţii lui Dumnezeu nici o învinuire.
Îi vor învinui, pe fiecare dintre ei, înseşi faptele lor, mai puternic şi mai necruţător ca orice glas al suferinţelor noastre.
Noi i-am iertat şi îi vom ierta pe toţi, fără a le cere pentru noi nici o despăgubire.
Am dori doar, pentru propria lor mântuire, să se pocăiască atât de adânc, pe cât au păcătuit. Ca să poată fi iertaţi, şi nu osândiţi.
Dar dacă ei înşişi nu-şi doresc mântuirea veşnică, nimeni pe lume nu le-o poate da.
Ne va părea însă nespus de rău până la moarte pentru Biserica noastră şi pentru poporul nostru care au fost atât de aproape de Hristos, dar cărora – pentru că prin mai-marii lor au respins solia mântuirii trimisă lor – s-ar putea să nu le mai fie trimisă o altă asemenea solie niciodată. S-ar putea să fie lăsaţi de Dumnezeu în voia sorţii pe care şi-au luat-o în propriile lor mâini din Mâinile lui Dumnezeu. Şi să ajungă astfel sub cumplita stăpânire a acelui „altul“ care totdeauna vine „în numele lui însuşi“ acolo de unde a fost alungat Hristos, Care vine în Numele Tatălui.
Urmările acestor stări au şi început deja să se arate.
O, dacă ar recunoaşte mai-marii noştri ce har au respins! O, dacă l-ar primi măcar acum! Poate încă n-ar fi totul pierdut!
Dar ne va părea şi mai rău pentru acei iubiţi şi înzestraţi fraţi ai noştri căzuţi şi rămaşi în starea de împotrivire faţă de ascultarea şi unitatea frăţească a Oastei!
O, dacă ar putea ei măcar acum să se desprindă din cursele ucigaşe ale dezbinării şi ale tulburărilor! O, de ar înţelege ei nu numai cât rău fac, ci şi cât bine împiedică a se face! Nu numai câtă durere aduc fraţilor, ci şi câtă bucurie fac celor ce au învinuit de sectarism pe Părintele Iosif Trifa şi Oastea Domnului. Nu numai câtă nedreptate fac prietenilor Oastei, ci şi câtă dreptate dau vrăjmaşilor ei!…
O, dacă aceşti fraţi înzestraţi cu atât de frumoase daruri ar lepăda încă o piele şi ar deveni cu adevărat fii smeriţi, oameni duhovniceşti şi fraţi ostaşi în acelaşi duh şi gând cum au fost la început!
Cum ar deveni dintr-odată toată frăţietatea noastră o mare putere, o mare bucurie, o mare îmbrăţişare fericită! Ce sărbătoare binecuvântată ar fi aceasta pentru noi toţi!
Am ajunge iarăşi ca la începutul fericit şi fierbinte al Oastei când nu era nicăieri nici un neascultător printre fraţi. Când toţi credeam la fel, gândeam la fel, vorbeam la fel şi umblam la fel. (…)
O, dacă inima voastră s-ar îndupleca să se smerească înaintea Domnului şi să revină în sfârşit lângă inimile frânte ale fraţilor care vă aşteaptă să vă îmbrăţişeze pe totdeauna!
Ce fericire ar fi atunci pentru noi toţi şi în primul rând pentru voi! Ar fi din nou între toţi fraţii de pretutindeni numai spice de grâu şi flori – şi nicăieri spini şi pălămidă.
Ar fi numai pâine şi dragoste, încredere şi cântare, iar nu pietre şi întristări, bănuieli şi ură.
Ar fi un singur Iisus, o singură Evanghelie, un singur duh şi n-ar mai ieşi din mijlocul nostru oameni care să-i înveţe diferit pe fraţi. N-ar mai fi nimic să strice armonia, învăţătura, adunările, Lucrarea!
Cu ce îi fac oare mai buni pe fraţii voştri acele interpretări ale voastre felurite?
Ce aduc ele mai frumos şi mai fericit între oameni decât duhul dragostei noastre dintâi?
O, ce dureros este că nu se vede nici acum ce duh ucigaş inspiră între noi dezbinările şi tulburarea! O, ce nefericit este că nu vedem nici acum cine vine între noi în urma acestor duhuri şi o dată cu ele!
Şi mai ales ce duc cu ei în veşnicie acei prin care vin acestea.
O, fraţii noştri neuitaţi, fraţii noştri iubiţi, desprindeţi-vă din mrejele acestor duhuri şi nu mai luptaţi împotriva duhului Oastei, împotriva mamei voastre în Hristos!
În ultima vreme toţi fraţii şi surorile din ţară au hotărât zile de post şi rugăciune pentru unitatea Oastei şi pentru întoarcerea tuturor fraţilor noştri la dragostea şi la armonia frăţească.
Credem din toată inima că Domnul ne va da această bucurie.
Toate semnele din primăvara asta sunt îmbucurătoare. Nu vom înceta să ne rugăm până la izbânda deplină.
Voi, toţi cei care încă n-aţi intrat în acest cerc sfânt, intraţi şi rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului…
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III
