28. Şi apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei şi, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate?
29. Iisus i-a răspuns că întâia este: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”.
30. Şi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă.
31. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.
32. Şi I-a zis cărturarul: Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El.
33. Şi a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.
34. Iar Iisus, văzându-l că a răspuns cu înţelepciune, i-a zis: Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu. Şi nimeni nu mai îndrăznea să-L mai întrebe.
35. Şi învăţând Iisus în templu, grăia zicând: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David?
36. Însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor Tale”.
37. Deci însuşi David Îl numeşte pe El Domn; de unde dar este fiul lui? Şi mulţimea cea multă Îl asculta cu bucurie.
38. Şi le zicea în învăţătura Sa: Luaţi seama la cărturari cărora le place să se plimbe în haine lungi şi să li se plece lumea în pieţe,
39. Şi să stea în băncile dintâi în sinagogi şi să stea în capul mesei la ospeţe,
40. Ei, care secătuiesc casele văduvelor şi de ochii lumii se roagă îndelung, îşi vor lua mai multă osândă.
41. Şi şezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mult.
42. Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant.
43. Şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi.
44. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.
* * *
NEVOIA DE IUBIRE
Toată Legea şi proorocii se cuprind în porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău…, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). Această poruncă a iubirii mântuitoare trebuie s-o împlinească orice om care vrea să moştenească viaţa veşnică. De aici, înţelegem că iubirea de Dumnezeu trebuie să ne cuprindă toată inima, tot sufletul şi tot cugetul, adică toată fiinţa noastră, şi că trebuie să fie exprimată cu toată puterea, iar iubirea pentru aproapele trebuie să ne facă să ne regăsim şi să ne identificăm deplin cu omul de lângă noi. Această iubire este cea pe care o aştepta Mântuitorul de la Sf. Apostol Petru, atunci când îl întreabă de trei ori: Mă iubeşti? şi la care Apostolul, care se lepădase de trei ori de Învăţătorul său, răspunde: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc! (Ioan 21, 17). Aceasta este iubirea pe care o aşteaptă Dumnezeu de la fiecare om şi de la care aşteaptă acelaşi răspuns: Tu ştii că Te iubesc!
Creştinismul este, prin definiţie, religia iubirii, aşa cum a şi fost pe vremea primilor creştini şi cum l-au trăit Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi credincioşii din primele veacuri după Hristos. Cu trecerea timpului, mulţi creştini s-au abătut de la adevăratul înţeles al iubirii lui Hristos, oferind acestei iubiri doar o parte de inimă, o parte de suflet, o parte de cuget şi o putere slăbănogită. Totodată, iubirea de aproapele a fost, încet-încet, înlocuită cu iubirea de sine, aproapele devenind tot mai des ţinta patimilor personale: ura, dispreţul, vorbirea de rău, invidia, indiferenţa ş.a. Doar Biserica cea vie a lui Hristos a păstrat neatinsă virtutea mântuitoare a iubirii de Dumnezeu şi de oameni.
De-a lungul vremii, Dumnezeu a trimis, prin Biserica Sa cea vie, pe Sfinţii Lui care au luptat să revigoreze în viaţa creştinilor iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Aşa regăsim şi pe pământul românesc un lung şir de oameni trimişi de Dumnezeu, şir neîntrerupt până în zilele noastre. Printre aceştia, un loc aparte îl ocupă Părintele Iosif Trifa şi toţi urmaşii lui, care au avut şi au misiunea de a reînvăţa pe oamenii acestor locuri să trăiască plinătatea iubirii lui Hristos. Ca urmare, multe mii şi mii de credincioşi au regăsit, prin Iisus Hristos cel Răstignit, calea iubirii mântuitoare. În mod logic, ne putem pune întrebarea dacă noi, credincioşii zilelor noastre, mergem pe aceeaşi cale a iubirii mântuitoare şi dacă suntem continuatorii înaintaşilor noştri. Pentru aceasta, să observăm că, dacă în porunca iubirii se cuprind Legea şi proorocii, rezultă că, împlinind Legea şi proorocii, adică Dreptatea lui Dumnezeu, împlinim legea iubirii.
Oare împlinim noi Dreptatea lui Dumnezeu? Altfel spus, împlinim toate învăţăturile lăsate nouă de către Mântuitorul Iisus Hristos, cu toată inima, cu toată puterea, cu tot cugetul şi cu tot sufletul? Asta înseamnă a-L iubi pe Domnul Dumnezeul nostru! Răspunsul ni-l putem da fiecare în parte şi nu-l putem falsifica, pentru că El ştie totul (Doamne, Tu ştii toate). Putem da numeroase exemple, dar, pentru simplificare, să alegem doar unul. Mântuitorul ne învaţă că nimeni nu poate să slujească la doi domni: Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Mt 6, 24). Oare, facem aşa? Iubim numai pe Dumnezeu şi ne opunem lui Mamona din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi cu toată puterea (până la sânge) sau numai cu o parte din inimă, din cuget, din suflet şi cu putere slăbănogită? Putem spune că-L iubim pe Hristos dacă cea mai mare parte din viaţa noastră o dăm domnului veacului de acum? La fel, putem spune că-L iubim pe Dumnezeu dacă mergem la Sf. Liturghie sau la adunările frăţeşti (unde este şi Hristos) cu toată inima, cu toată puterea, cu tot sufletul şi tot cugetul. Dar, dacă mergem din când în când, fără bucurie, cu inima împărţită, cu cugetul neîmpăcat, cu sufletul neîmplinit, atunci nu-L iubim pe Hristos! Iubirea de aproapele o realizăm în viaţa noastră doar dacă împlinim învăţăturile Mântuitorului: Îngăduiţi-vă unii pe alţii, nu judecaţi pe aproapele, ajutaţi pe cel flămând, pe cel sărac, pe cel gol…
Din păcate, de cele mai multe ori, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele sunt exprimate prin vorbe lipsite de conţinut, şi nu prin împlinirea Dreptăţii lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Drept concluzie, să observăm că, după ce Hristos a obţinut răspunsul de iubire al lui Petru, i-a zis: Urmează Mie! Dacă Îl urmăm şi noi pe El, împlinind dreptatea Lui în viaţa noastră, împlinim Legea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu, adică iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru.
Gheorghe PINTILIE
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului
Anul XXX, nr. 44 (1229) 28 OCT. – 3 NOV. 2019
* * *
Banul văduvei (Marcu 12, 41-44)
Domnul Hristos atrage atenția asupra a două tipuri de comportament. Întâi, ne învață să evităm felul de comportare al fariseilor, al celor fățarnici și dornici de mărire deșartă. Cu siguranță erau și farisei de bună credință și bine intenționați, însă mulți puteau fi creionați după cuvintele Mântuitorului. Apoi ni se dă ca exemplu o femeie săracă și văduvă, care, mai înainte de a se gândi la sine, a oferit dintru ale sale celor ce poate erau mai sărmani decât ea. Deși, au mai pus și alții bani în cutia milelor, unii poate mult mai mult, totuși această femeie ne-a fost dată ca pildă. Când oferi ceva, să fie din toată inima și cu discreție. Este și un principiu: cine are puțin, să dea puțin, cine are mult, poate oferi mult.Toți oamenii, fără deosebire, sunt trimiși în lume cu un dar oarecare. Văduva care a lăsat în templul din Ierusalim singurii ei doi bănuți era săracă în ce privește banii, dar nu era săracă în ce privește jertfa și frica de Dumnezeu. Dimpotrivă. Iar pentru că a folosit bine aceste daruri — bănuțul ei sărac — a fost lăudată de Domnul Însuși: „Adevărat vă spun că aceasta văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toți ceilalți” (Marcu 12, 43).
(Sfântul Nicolae Velimirovici)
