Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 8

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 8

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Marcu 8

1. În zilele acelea, fiind iarăşi mulţime multă şi neavând ce să mănânce, Iisus, chemând la Sine pe ucenici, le-a zis:
2. Milă Îmi este de mulţime, că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce.
3. Şi de-i voi slobozi flămânzi la casa lor, se vor istovi pe drum, că unii dintre ei au venit de departe.
4. Şi ucenicii Lui I-au răspuns: De unde va putea cineva să-i sature pe aceştia cu pâine, aici în pustie.
5. El însă i-a întrebat: Câte pâini aveţi? Răspuns-au Lui: şapte.
6. Şi a poruncit mulţimii să şeadă jos pe pământ. Şi, luând cele şapte pâini, a mulţumit, a frânt şi a dat ucenicilor Săi, ca să le pună înainte. Şi ei le-au pus mulţimii înainte.
7. Şi aveau şi puţini peştişori. Şi binecuvântându-i, a zis să-i pună şi pe aceştia înaintea lor.
8. Şi au mâncat şi s-au săturat şi au luat şapte coşuri cu rămăşiţe de fărâmituri.
9. Şi ei erau ca la patru mii. Şi i-a slobozit.
10. Şi îndată intrând în corabie cu ucenicii Săi, a venit în părţile Dalmanutei.
11. Şi au ieşit fariseii şi se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L.
12. Şi Iisus, suspinând cu duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam.
13. Şi lăsându-i, a intrat iarăşi în corabie şi a trecut de cealaltă parte.
14. Dar ucenicii au uitat să ia pâine şi numai o pâine aveau cu ei în corabie.
15. Şi El le-a poruncit, zicând: Vedeţi, păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod.
16. Şi vorbeau între ei, zicând: Aceasta o zice, fiindcă n-avem pâine.
17. Şi Iisus, înţelegând, le-a zis: De ce gândiţi că n-aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de învârtoşată este inima voastră?
18. Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.
19. Când am frânt cele cinci pâini, la cei cinci mii de oameni, atunci câte coşuri pline de fărâmituri aţi luat? Zis-au Lui: Douăsprezece.
20. Şi când cu cele şapte pâini, la cei patru mii de oameni, câte coşuri pline de fărâmituri aţi luat? Iar ei au zis: Şapte.
21. Şi le zicea: Tot nu pricepeţi?
22. Şi au venit la Betsaida. Şi au adus la El un orb şi L-au rugat să se atingă de el.
23. Şi luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat şi, scuipând în ochii lui şi punându-Şi mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva.
24. Şi el, ridicându-şi ochii, a zis: zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte copaci umblând.
25. După aceea a pus iarăşi mâinile pe ochii lui, şi el a văzut bine şi s-a îndreptat, căci vedea toate, lămurit.
26. Şi l-a trimis la casa sa, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.
27. Şi a ieşit Iisus şi ucenicii Lui prin satele din preajma Cezareii lui Filip. Şi pe drum întreba pe ucenicii Săi, zicându-le: Cine zic oamenii că sunt?
28. Ei au răspuns Lui, zicând: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci.
29. Şi El i-a întrebat: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui: Tu eşti Hristosul.
30. Şi El le-a dat poruncă să nu spună nimănui despre El.
31. Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze.
32. Şi spunea acest cuvânt pe faţă. Şi luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească.
33. Dar El, întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.
34. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?
38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

* * *

Dumnezeu nu încurajează lenea şi comoditatea

Un articol de: Dumitru Păduraru

Iisus Hristos Domnul este milostiv, ne ştie limitele, însă ne îndeamnă părinteşte să găsim şi noi soluţii la problemele şi încercările ivite în viaţa de zi cu zi. În jurul Domnului Iisus Hristos erau două categorii de oameni: unii dornici să guste din divinele Sale cuvinte, alţii, ucenicii, panicaţi în faţa situaţiei ivite. De unde să aibă bieţii pescari bani suficienţi să cumpere hrană pentru câteva mii de oameni? Ei au constatat că orice încercare omenească ar fi sortită eşecului. Şi totuşi, Domnul Hristos le-a arătat cum lucrează Dumnezeu. Întâi face ordine, apoi ne îndeamnă să contribuim şi noi, în limita puterilor noastre, la rezolvarea situaţiei amintite. Ce au oferit oamenii? Pâine şi peşte, rodul ostenelilor lor. Ce a oferit Dumnezeu? Binecuvântarea Sa! Întotdeauna minunile se fac în cooperare. Dumnezeu ne oferă şi nouă şansa şi satisfacţia de a lucra binele. El nu încurajează lenea şi comoditatea, ci aşteaptă ca şi noi să punem înaintea Sa, spre binecuvântare, rodul mâinilor noastre.

* * *

PĂZIŢI-VĂ DE ALUATUL FARISEILOR

Toată Scriptura mărturiseşte că Mântuitorul a avut mult de suferit din partea fariseilor, care Îl urmăreau pas cu pas, dar cu un singur scop. Ei nu doreau înlătura să­nătoasă. Nu căutau alinare şi mân­tuire. Nu voiau o convingere sin­ceră, care să-i ducă la mântuire, ci, socotindu-se extraordinari, cu inima plină de viclenie şi răutate, căutau să se scape de Iisus, Care-i chema la mântuire prin „omul cel nou”. Activitatea şi toată lucrarea Mân­tuitorului era suspectată zi de zi de acest soi de oameni. Ori de câte ori Domnul Iisus a făcut vreo mi­nune sau a învăţat ceva, ei găseau cuvânt de cârtire şi ocară. Niciodată n-au găsit ceva bun în lucrarea Domnului. Veşnic îi găsim nemul­ţumiţi de Domnul, pe Care L-au învinuit că „le strică Legea”. Săr­manii oameni! Inima li s-a îm­pietrit întru atâta, că n-au găsit în Iisus Domnul decât un stricător al legii! Că Iisus „a învăţat ca ni­meni altul”, că a făcut semne şi minuni ce i-au pus chiar şi pe ei în uimire (In 2, 47-48), că a tămăduit bolnavii, că a vindecat orbii şi a înviat morţii, toate acestea pentru farisei au rămas de nici o importanţă şi de aceea în Iisus n-au găsit decât un om vrednic de moarte, un om de care trebuia cu orice preţ să se scape, spre a-şi dormi şi mai departe somnul morţii spiri­tuale. Mereu îi găsim în faţa lui Iisus cu gândul viclean de a-L ispiti, ca astfel, prinzându-L cu ceva, să-L poată acuza şi dispreţui în faţa poporului. Şi atunci, dacă în faţa Domnului şi Mântuitorului nostru, aceşti oameni au rămas până la capăt „orbi”, „surzi” şi „împietriţi la inimă”, noi ostaşii Domnului nu ne mai putem mira că fariseii de azi ne urmăresc cu gând viclean. Nu ne mai putem mira că n-au văzut şi nu văd ce a făcut şi ce face Domnul prin Oastea Sa. N-au văzut şi nu văd că singura mişcare religioasă ce aduce astăzi un real folos sfintei noastre Biserici Orto­doxe este tocmai Oastea Dom­nului, prin minunata ei lucrare de trezire sufletească. Da, nu ne mai putem mira, ci dimpotrivă, după cuvântul Domnului din Ioan 15, 19: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sun­teţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea”, noi, ostaşii, trebuie a ne ruga cu căldură şi chiar cu lacrimi pentru ei, ca „Domnul îndurării” să-i lumineze, întorcându-i pe calea adevărului. Dacă pe Domnul L-au urât, cu cât mai mult trebuie a ne aştepta noi la ură din partea lumii, deoarece, după cuvântul Scripturii, „nu este mai mare sluga decât stăpânul”. Şi iarăşi, atâta timp cat cineva este om firesc nu poate judeca şi aprecia drept lucrurile duhovniceşti, oricât de învăţat ar fi el. De aceea, printr-o sărăcăcioasă foaie din Bucureşti, întocmai fari­seilor din Evanghelie, un biet suflet orb ne urmăreşte şi încearcă a judeca lucrurile duhovniceşti. A dat greş însă. Sărmanul suflet!… Şi-a închipuit că fraţii din Braşovul-vechi, folosind cuvântul joc şi horă, chiar ar fi şi jucat în timp ce cântau Iisus, Regele cel mare. Nu este oare aceasta o do­vadă clară că acest suflet habar n-arc de ce înseamnă om duhov­nicesc? I-o spunem noi cu dra­goste de frate: Om nou înseamnă: să te dezbraci complet de toate cele ale lumii, între care intră şi jocurile. „Dacă este cineva în Hristos Iisus, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. Iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (II Cor 5, 17). Acel frate cu zel şi râvnă pentru Domnul – cum poate n-are „sărmanul suflet din Bucureşti” –, ţinând seamă de felul cum înţelege lumea a se distra în noaptea Anului Nou, prin jocuri şi hore în înţeles lumesc, a folosit acelaşi cuvânt pentru distracţia su­fletească, pentru jocul în Domnul; care era o cântare religioasă exe­cutată de fraţi, cu toată smerenia şi evlavia.

Alt lucru de care s-a mai scan­dalizat acel suflet sunt „răvaşele care duc la Domnul”, pomenite de fraţii din Galaţi. Auziţi, oameni cu mintea întreagă, şi minunaţi-vă. Să joci în felul lumii, să-ţi faci de cap, să-ţi cultivi toate pasiunile firii vechi nu e lucru extraordinar. Se trece cu vederea, chiar şi atunci când în numele Bisericii organizezi asemenea jocuri lumeşti. Să pui omului înainte tot felul de glume cu două înţelesuri, ce asemenea a­ţâţă pasiuni fireşti, iarăşi nu e lucru de mirare. Dar să-i pui omului cre­ştin înainte un citat din Sfânta Scriptură, vai! acesta este un „sacrilegiu”! Da, te-am înţeles, suflete, eşti încă firesc şi îţi plac lucrurile firii vechi, pe care nu vrei să le părăseşti cu nici un preţ. Nu vrei să fii tulburat de Domnul şi lucru­rile Sale în vremea petrecerii, a chefului, uitând cuvintele Domnului, care a spus că „nimic ascuns nu va rămâne necunoscut şi orice s-a spus la întuneric va fi auzit la lumină; şi orice s-a grăit la ureche, în odăiţe, va fi rostit de pe aco­perişurile caselor (Lc 12, 2-3);

„Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu îna­intea Tatălui Meu, Care este în ce­ruri” (Mt 10, 32-33). Da, te-am înţeles, căci răvaşele sunt un obicei folosit la sărbători, tocmai de cre­ştini. Şi atunci, de ce oare unui creştin să-i fie îngăduit să citească orice, dar cele ale Domnului nu? Căci doar pentru creştini zice Scrip­tura (în I Cor 10, 31): „Fie că mân­caţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”.

Or, citind acel răvaş din lume, creştinul aduce slavă Domnului sau îşi aţâţă patimile, făcând glume nefolositoare sau chiar neîngăduite unui creştin? Cel ce scriu aceste rânduri am văzut asemenea răvaşe în tot felul de familii, între care şi la preoţi. Şi atunci mă întreb cu durere: de ce numai ale lumii – şi ale Domnului nu? De ce să ne ascundem sub masca fariseului făţarnic şi, sub pretext că „cinstim Cuvântul Dom­nului”, să lăsam lumea creştină hrănită cu otravă sau, în orice caz, cu lucruri nefolositoare pentru un creştin?

Din respect pentru scopul şi spiritualitatea foii noastre, nu putem reproduce aici conţinutul câtorva răvaşe de lume. Dăm însă, pentru moment, câteva răvaşe de-ale Domnului, vor fi sau nu de folos creştinului.

„Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (I Tim 1, 15).

„Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită. Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi. Râsul vostru să se prefacă în tân­guire şi bucuria voastră în întristare. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iac 4, 8-10).

„Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud” (Ef 4, 20).

„Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte, căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători” (Ef 5, 6).

„Să nu se audă nici cuvinte por­coase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviin­cioase, ci mai degrabă cuvinte de mulţumire” (Ef 5, 4).

„Tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochitor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I In 2, 16).

„Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).

„Voi nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dum­nezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Hri­stos nu este al Lui” (Rom 8,  9).

„Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei; dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Rom 8, 12-13).

„Umblarea după lucrurile firii pă­mânteşti, este moarte, pe când um­blarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace” (Rom 8, 6).

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în EI să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 10).

Cine poate şti dacă un suflet, citind un asemenea cuvânt, nu se trezeşte din somnul păcatului şi se întoarce la adevărata viaţă în Hri­stos şi, mărturisindu-şi păcatele după rânduiala Domnului, să-şi asigure viaţa veşnică?…

Preotul Vasile I. Ouatu, ostaş,

parohul bisericii «Sf. Treime – Ghencea» din Bucureşti

«Oastea Domnului» nr. 10 / 5 martie 1933, p. 3

din ”Părintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine”

culegere şi prezentare: Ovidiu Rus Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2017

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!