Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Matei, cap. 5, 1-20

Dintre multele tâlcuiri ale „Fericirilor” de la Matei (V, 1 – 12), pe care le întâlnim şi în orice catehism ortodox, cel mai mult ne-a atras atenţia  cea a sfântului Grigorie al Nyssei, renumitul teolog al secolului al IV-lea. Aceasta atât pentru felul analizei sale, cât şi pentru adâncimile acestei analize.

Sfântul Grigorie, ca şi sfântul Ioan Gură de Aur (care nu s-a oprit în mod special asupra „Fericirilor”, ca sfântul Grigorie, ci le-a cuprins în Omiliile sale la Evanghelia după Matei), porneşte de la observaţia că Hristos a rostit partea de început  a Predicii de pe Munte („Fericirile”) pe un munte, care a devenit ulterior Muntele „Fericirilor” şi pe care sfântul Grigorie îl numeşte „muntele duhovnicesc al vederii”. Consacrat îndeosebi de Moise, muntele a devenit un loc al teofaniei, al rugăciunii curate, al apropierii de Dumnezeu, iar cuvioşii de mai târziu vor consacra iarăşi muntele prin nevoinţele lor. Deci nu întâmplător s-a suit Dumnezeu acum pe munte, după cum nici în alte rânduri (al ispitirii, al schimbării la Faţă ş.a.), ci pentru a arăta că va da oamenilor putinţa urcuşului, a apropierii de El.

De pe munte, Hristos vorbeşte despre fericire. Dar ce este fericirea? Se întreabă astfel sfântul Grigorie, care din aproape în aproape ne luminează înţelesul. „Fericirea este cuprinsul tuturor celor ce se înţeleg prin numirea de bine şi din care nu lipseşte nimic din cele ce răspund dorinţei după bine. Potrivnică fericirii este nefericirea, starea necăjită adusă de împrejurările întristătoare şi nevrute. Iar starea de suflet a celor aflaţi în fiecare din cele două este potrivnică una alteia: cel fericit se bucură de cele de care se face părtaş spre folosire; cel necăjit e întristat şi îndurerat de cele ce i se întâmplă”. De la aceasta, sfântul ne ridică încă, spunându-ne că „fericit cu adevărat este Dumnezeu”. Omul, fiind plăsmuit după chipul lui Dumnezeu, este în al doilea rând cel fericit, fiind făcut părtaş la Cel care poartă numele fericirii adevărate prin fiinţă. Însă imitarea lui Dumnezeu, zice sfântul, este cu neputinţă, căci cum poate ajunge omul atotştiutor etc.? Înseamnă că, neputându-se asemăna cu Dumnezeu, după căderea în păcat omul nu poate fi cu adevărat fericit. „Dar sunt unele ale lui Dumnezeu care se fac cu putinţă de imitat de către cei ce voiesc”. Hristos, pe munte, ne arată tocmai acele „unele” care sunt cu putinţă:

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei V, 3) şi celelalte.

   Sărăcia duhului este prima dintre aceste „unele”, după sărăcia lui Dumnezeu: „Care, fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui” (II Corinteni VIII, 9).Sărăcia duhului este considerată de sfântul Grigorie ca fiind smerita cugetare, iar la sfântul Ioan Gură de Aur, cei săraci cu duhul sunt „cei smeriţi şi cu inima zdrobită”. De ce „cu duhul”, se întreabă sfântul Ioan ? Adică prin voinţa liberă, căci există şi oameni smeriţi în mod constrâns, dar aici sunt fericiţi cei ce de buna lor voie se smeresc şi se micşorează pe ei înşişi. Amândoi sfinţii sunt de acord că această fericire este un leac contra mândriei, cel mai mare rău, sădit aproape în fiecare dintre noi. Diavolul, înainte de a se mândri, nu era diavol, iar omul, înainte de a se mândri, nu murea. De aceea, Hristos îşi începe predica prin smulgerea mândriei din suflete, cu referire atât la ucenicii săi (ca să nu se mândrească atunci când sunt în mijlocul mulţimilor şi nici atunci când vor face semne şi minuni), dar şi pentru ceilalţi oameni.

    Pentru a dobândi cu uşurinţă smerenia sau smerita cugetare sau sărăcia cu duhul, sfântul Grigorie ne înfăţişează nebunia mândriei: căci ce este omul? Omul este din lut. „N-ai văzut în mormintele de obşte tainele firii noastre? De le-ai văzut pe acelea te-ai văzut pe tine însuţi.” Dar ce este smerenia? Sfântul Ioan ne-a înfăţişat-o în zdrobirea inimii, în închinarea inimii înaintea lui Dumnezeu, aducând şi Sfânta Scriptură în ajutor: „Spre cine voi căuta, decât spre cel blând şi liniştit, care tremură de cuvintele Mele?” (Isaia LXVI, 2); „Jertfa lui Dumnezeu, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. L, 18); „Cu duh zdrobit şi cu duh de smerenie să fim primiţi” (Daniel III, 39). Iar sfântul Grigorie (pe care îl punem ca într-un dialog duhovnicesc cu sfântul Ioan Gură de Aur), ne adaugă: „Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine; ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” (Filipeni II, 5 – 8). Vedem aici cu adevărat temeiul smeritei cugetări, adică gândul lui Hristos, care ne duce spre o smerenie a minţii, la Sfântul Ioan fiind vorba de o zdrobire (smerenie) a inimii. Dar mintea şi inima sunt legate între ele, mintea închipuind naosul, iar inima – altarul, mintea concentrându-se şi „coborând” în inimă, prin smerenie, supunerea minţii lui Hristos ducând la zdrobirea inimii, fapt care ne arată că cei doi sfinţi se referă cumva la acelaşi lucru, la smerirea omului lăuntric.

     Sfântul Grigorie de Nyssa ne vorbeşte şi despre sărăcia de averi: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei XIX, 21), adică sărac cu duhul e şi cel care a dat bogăţia trupească pentru bogăţia sufletească; fericiţi cei ce se sărăcesc pentru cei săraci. După modelul Mântuitorului, care  „n-are unde să-Şi plece capul”, sfinţii de mai târziu, mai ales pustnicii, au lepădat averile lor care îi „îngreunau” în virtute. Să nu uităm însă că lepădarea averilor nu este obligatorie pentru toţi, ci smerirea omului lăuntric este cea fundamentală.

În urma acestei lepădări de mândrie sufletească, săracul cu duhul obţine împărăţia cerurilor. Sfântul Grigorie ne explică: nu trebuie să ne închipuim un palat cu gărzi, cu slujbaşi etc., ci e vorba de „fericirea negrăită din ceruri”, „bunătăţile mai presus de toate”, căci după cum Hristos împărăţeşte peste toată făptura (nu peste un anumit palat cu un teritoriu precis etc.), la fel, smeritul va împărăţi împreună cu Hristos. Vom vedea, pe parcursul acestui „dialog”, şi alte aprofundări ale semnificaţiei „împărăţiei cerurilor”, în contextul „Fericirilor.”

Hristos îşi continuă Predica:

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei V, 4).

    Există mai multe feluri de plâns, ne spun sfinţii, citând Scriptura: „Întristarea după lucrurile lumii aduce moarte; dar întristarea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău.” (II Corinteni VII, 10). Este un plâns pentru păcate (pe acesta insistă sfântul Ioan),dar, se întreabă sfântul Grigorie, nu pot fi atinşi de fericirea aceasta cei ce nu au căzut în păcat? Există, ne spune sfântul, un plâns după cele pe care nu le cunoaştem. „Poate plânsul priveşte dorinţa noastră spre ceva ce nu se poate grăi şi pricepe!?” „Cu cât credem că binele este prin fire mai înalt decât cunoştinţa noastră, cu atât întindem  mai mult plânsul în noi.” Deci, ce este plânsul? „Simţire dureroasă a  lipsirii de cele ce ne veselesc, pe  care le-am  avut cândva.” Când? În paradis. Şi „nu poate trăi fără lacrimi cel ce înţelege cu adevărat lucrurile. Doar cei ce n-au nici o cunoştinţă de bunătăţile de care a fost lipsită firea noastră îşi petrec viaţa de aici în plăceri”. Sfântul Grigorie ne dovedeşte aceasta cu Scripturile: Moise amesteca carnea de miel cu verdeţuri amare, arătând că viaţa aceasta este amestecată. Iar David Psalmistul, deşi împărat, plângea de dor după sălaşurile dumnezeieşti. Căci odată ce Dumnezeu a vrut să ne ferească de rău, dar noi ne-am lăcomit să-l gustăm şi pe acela, se cuvine acum să ne şi bucurăm, să ne şi întristăm.

   Ce primesc cei ce plâng – fie pentru păcatele lor, fie pentru ale altora, fie de dor după Cel mai presus de fire? Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că mângâierea primită nu e după vrednicia plânsului, ci după iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ambii sfinţi vor sublinia tot timpul că aşa se întâmplă în fiecare caz. Şi smerenia e dar, şi împărăţia cerurilor, şi plânsul, şi mângâierea. Unde se vor mângâia? Şi aici, şi dincolo. Aici şi dincolo, acest „dincolo” fiind aşteptat prin nădejde. Care e mângâierea? Sfântul Grigorie ne învaţă că multe din întrebări nu trebuie puse cu „care” (pronume relativ cu referire la obiect), ci cu „cine” (pronume relativ desemnând o persoană), adică: „Cine e Mângâierea?”. Mângâierea e împărtăşirea de Mângâietorul, pe Care ni L-a trimis Hristos de la Tatăl….

Şi Hristos continuă:

     „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.” (Matei V, 5).

   Mai întâi să vedem ce înseamnă „blândeţe” şi apoi despre ce „pământ” este vorba. Sfântul Grigorie ne arată că „blândeţea” poate fi înţeleasă şi ca o mişcare greoaie şi zăbavnică , dar nu despre aceasta este vorba aici, căci Scripturile vorbesc despre sprinteneală: mirele din Cântarea Cântărilor este ca o gazelă sau ca un cerb, deci sprinten: „Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă” (II, 9), iar sfântul Apostol Pavel vorbeşte de „alergare” pentru mântuire: „Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi.” (I Corinteni IX, 24). Deci nu zăbăvnicia, lenea ori frica sunt fericite, ci zăbăvnicia spre rău. Lipsa desăvârşită de patimi nu e posibilă omului, dar „fericiţi sunt cei ce nu se pornesc cu repeziciune spre mişcările pătimaşe ale sufletului, ci se strâng în ei înşişi prin raţiune.” Dacă în prima fericire era stârpită mândria, acum e stârpită mânia (care transformă omul în porc, câine, panteră etc.). „Simţirea smeritei cugetări e ca o maică a deprinderii blândeţii. Cel ce nu e mândru nu mai are de ce să se mânie.” Iar sfântul Ioan Gură de Aur numeşte pe cel blând: „care nu-i îndrăzneţ, nici mândru.”

   Dacă blândeţea e neiuţeala la rău, să vedem ce este acel „pământ”. Sfântul Grigorie spune că pământul moştenit nu e pământul cel de jos, ci „pământul celor vii” (Psalm XXVI, 19), în care nu a intrat moartea, păcatul, răutatea, viclenia, unde se află apa odihnei şi locul de verdeaţă. Este împodobit cu pomul vieţii, în el creşte via cea adevărată, al cărei îngrijitor e Tatăl (Matei XX, 1 ş.c.l.). Dar sfântul Ioan Hrisostomul vorbeşte mai ales de bunătăţi materiale, nu de un „pământ spiritual”. De ce? „Pentru că se crede că cel blând pierde tot ce are, de aceea Hristos făgăduieşte contrariul, spunând că omul blând stăpâneşte cu deplină siguranţă bunurile sale, pe când cel lipsit de blândeţe pierde de multe ori şi averea moştenită de la părinţi, şi sufletul.” Aşa găsim şi în Psalmi: „Iar cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta de mulţimea păcii.” (Psalm XXXVI, 11) şi „Mai bun este puţinul celui drept decât bogăţia multă a păcătoşilor. Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi, iar Domnul întăreşte pe cei drepţi.” (Psalm XXXVI, 16 – 17). Sfântul Ioan nu exclude bucuria duhovnicească: „Că răsplata duhovnicească nu înlătură răsplata de pe lumea aceasta, şi iarăşi, o răsplată făgăduită de Domnul pe lumea aceasta aduce după sine şi o răsplată duhovnicească.”, după cum este scris: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei XIX, 29), nemaivorbind de dreptul Iov. Acestea arată deci că întotdeauna o răsplată dată de Dumnezeu nu este restrictivă, ci se revarsă de acum.

     „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.” (Matei V,6)

   Sfântul Grigorie ne învaţă că există o poftă a trupului, exprimată în foame şi sete, care se cere săturată pentru ca trupul să prindă putere, şi o poftă a sufletului. Pofta trupului se poate împătimi, ceea ce se vădeşte atunci când un om mănâncă ceva ce dăunează organismului (ceva ce hrăneşte o boală), fiind diferită de pofta animalelor, iar pofta sufletului, de asemenea se poate împătimi, tinzând spre rele, spre cele ce îmbolnăvesc sufletul. Pofta sufletească poate însă să se îndrepte spre ceea ce e bun în sine, care nu se toceşte niciodată prin săturare, binele fiind „dreptatea” amintită aici de Hristos, în sensul de suma tuturor virtuţilor. Fără însă a rămâne la un pur concept, de „dreptate” – „virtute”, sfântul raportează totul la viaţa lui Hristos, văzând că şi Acesta a flămânzit: după postul de patruzeci de zile, I-a venit ispita: „zi pietrelor să se facă pâini”, tocmai pentru că I se făcuse foame. Concluzia sfântului Grigorie e netă: „Dacă Iisus a flămânzit, înseamnă că e un lucru fericit a flămânzi.” Dar să vedem de ce a flămânzit El cu adevărat: „Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui Meu” (Ioan IV, 34), şi „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”  (I Timotei II, 4). De aici sfântul conchide că pofta lui Hristos este să ne mântuim, iar hrana Lui este viaţa noastră. Înseamnă că şi noi, în oglindă, ar trebui să flămânzim îndeosebi de voia dumnezeiască, care vrea să ne mântuim, şi de viaţa lui Hristos. Pentru aceasta, Hristos Însuşi S-a făcut şi Se face mâncare şi băutură, dându-ne pentru flămânzire Pâinea, adică Trupul Său, iar pentru însetare, Vinul, adică Sângele Său.

   Dar textul fericirii ne spune despre o flămânzire şi însetare de „dreptate”, care am văzut că e socotită de sfântul Grigorie ca o „virtute”. Dar care virtute? Sfântul Ioan Gură de Aur se opreşte, ca şi în cazul celorlalte „Fericiri”, la ceea ce e mai scandalos pentru omul „pământesc”, adică la dreptatea potrivnică lăcomiei, la milostenia făcută nu din averi adunate din furt sau prin lăcomie, ci la cea din muncă cinstită. Aceasta pentru a nu mai fi lacomi, adică a nu mai dori să stăpânim cât mai mult şi să avem multe bogăţii în jurul nostru. „Lumea socoteşte că lăcomia îmbogăţeşte pe om, dar dreptatea îl îmbogăţeşte,” şi dacă cei ce nu doresc averile străine se bucură de belşug, de mult mai mult belşug se vor bucura cei ce dau la săraci averile lor. Cunoaştem atât dragostea de milostenie a sfântului Ioan, cât şi aplecarea lui generală spre concret, spre act, spre făptuibil.

   Sfântul Grigorie însă nu se opreşte la o anumită virtute, considerând că nu numai  cei ce au o virtute anume sunt fericiţi şi că Scriptura deseori numeşte întregul prin parte (figură de stil numită sinecdocă), astfel încât „dreptate” înseamnă de fapt toată virtutea: „căci nu poate fi fericită dreptatea desfrânată.” etc. Căci pofta în afara virtuţii e ca un butoi spart, nu se satură niciodată, pe când cei ce aleargă după virtute „vor fi săturaţi”. Binele obţinut prin setea de virtute produce o bucurie neîncetată în suflet: care ţine şi de prezent, şi de trecut (amintirea trecutului virtuos este tot spre bucurie), şi de viitor (aşteptarea răsplăţii, care e tot virtutea).

Să explicăm acum de ce răsplata e tot virtutea. „El s-a făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare.” (I Corinteni I, 30). Iată deci că Domnul se făgăduieşte pe Sine prin „dreptate”. „Iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi când se va arăta slava ta” (Psalm XVI, 15). Adevărata virtute este Hristos. Cel ce a gustat pe Domnul (Psalm XXXIII, 8), adică cel ce a primit în sine pe Dumnezeu, se umple de Cel după Care a însetat şi flămânzit, conform făgăduinţei: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan XIV, 23). Iar marele Pavel, gustând din acele roade negrăite din rai, era flămând mereu (Galateni II, 20; Filipeni III, 12 – 14). Citind „Vieţile sfinţilor”, vedem iarăşi cum cei ce flămânzesc şi însetează, plini de dor de Hristos, leapădă până şi orice hrană trupească şi se duc în cel mai ascuns pustiu pentru a se bucura cu Cel iubit, în rugăciune, şi cum aceştia primesc hrană pentru trup în chip minunat, iar pentru suflet, îl au pururea pe Hristos în inima lor, Care-i şi păzeşte, şi-i şi călăuzeşte, prin ei călăuzind şi pe mulţi alţii. Şi citind „Proloagele”, vedem iarăşi cum că există cu adevărat o hrană şi o băutură care nu sunt din lumea aceasta, şi care nu se pot compara cu acestea. Iar dacă hrana trupească iese din trup, încât nu creştem continuu, hrana duhovnicească nu iese din noi, făcându-ne tot mai înalţi.

      „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.” (Matei V, 7)

    Sfântul Grigorie de Nyssa, înainte de a purcede la analiza cuvintelor Mântuitorului, insistă pe ideea că „Fericirile”, „ca treptele, apropie tot mai mult de Dumnezeu pe urcător. Şi precum de cel înţelept ne apropiem prin înţelepciune şi de cel curat prin curăţie, aşa de Cel Fericit ne apropiem străbătând calea «Fericirilor». Pentru că împărtăşirea de fericiri nu e altceva decât împărtăşirea (koinwnίa) de dumnezeire, spre care ne urcă pe noi Domnul prin cele spuse. Astfel El îndumnezeieşte într-un fel oarecare prin înfăţişarea pe rând a fericirii făgăduite pe cel care ascultă şi înţelege cuvântul.”

„Milostiv e Domnul şi drept şi Dumnezeul nostru miluieşte.” (Psalm CXIV, 5). Deci milostenia e un atribut al lui Dumnezeu, iar El ne cheamă şi pe noi să ne asemănăm Lui. Dar ce este mila şi în ce se arată, se întreabă sfântul Grigorie? Este vorba de chemarea la iubirea semenului şi la compătimirea lui. „Pentru ca cel ce are prea puţin să vină la egalitate cu cel ce are prea mult şi cel ce e în lipsă să se umple prin cel ce prisoseşte, porunceşte oamenilor mila faţă de cei în greutăţi, căci de multe ori viaţa e împărţită. Mila e întristarea de bună voie pentru necazurile străine, împreună-pătimirea iubitoare cu cei chinuiţi de dureri.” Şi sfântul Ioan Hrisostomul vorbeşte despre o milă cu bani şi una cu fapte.

   Mila este întărirea iubirii, ne spune iarăşi sfântul Grigorie. „Căci părtăşia la cele bune e năzuită de toţi la fel, atât de duşmani, cât şi de prieteni. Dar voinţa de a te împărtăşi de dureri e proprie celor stăpâniţi de iubire. (…) Iar mila naşte în chip firesc iubirea în cei ce se împărtăşesc de ea.” Rezultă: „viaţa neasigurată prin lacăte şi pietre, ci unii prin alţii”, adică dând unii altora atât bunuri materiale, cât şi sprijin sufletesc. Mila e născută din iubire, opusul ei fiind cruzimea sălbatică, născută din ură. Iar mila poate fi nu numai faţă de alţii, ci şi de noi înşine: „când ne gândim cât de strălucită era casa pe care am pierdut-o, cum am rămas goi, scufundându-ne în adâncul acestei vieţi, ce fel şi câţi stăpâni ne-am atras în locul libertăţii şi al vieţuirii în libertate, cum ni s-a întrerupt fericirea vieţii…” Pricina nemilostivirii de sine este nesimţirea relelor proprii. Astfel, pătimaşii de orice fel nu sunt decât nişte nemiloşi cu propria persoană.

   Să vedem cum este miluit cel milostiv, în ce constă fericirea acestuia. Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică: precum în cazul mângâierii celor ce plâng şi ca în toate cazurile, răsplata nu e după mintea omenească. „S-ar părea că răsplata aceasta nu-i decât o întoarcere a milosteniei făcute; dar cei milostivi miluiesc ca oameni, dar sunt miluiţi de Dumnezeul tuturora, şi pe cât e de mare deosebirea între răutate şi bunătate, pe atât e de mare deosebirea între mila omenească şi cea dumnezeiască.” Căci mila aduce o viaţă fericită nu numai aici, ci mai ales în viaţa veşnică. Aici cel milostiv poate cunoaşte ca arvună mulţumirea celor miluiţi, dar la Judecată vor fi prezenţi şi cei pe care i-a miluit sau nu, iar cel milostiv va fi dus de faptele sale în faţa Judecătorului, strălucind de îndrăzneală, însoţit de glasurile de laudă şi de mulţumire ale celor cărora le-a făcut bine (cum spunea sfântul Apostol Pavel, că ceilalţi sunt scrisoarea lui de recomandare.) Cât despre mulţumirea sufletească pe care o trăiesc cei milostivi, în afara recunoştinţei celor miluiţi, şi încă de aici, aceasta nu se poate exprima, după cum ne-a spus sfântul Ioan Gură de Aur.

      Urcăm încă o treaptă cu Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei V, 8)

   Sfântul Grigorie de Nyssa îşi concentrează în această exegeză a fericirii a şasea viziunea despre chipul lui Dumnezeu din om. Dar pentru aceasta, sfântul caută în Scriptura Sfântă şi găseşte că pe de o parte viaţa veşnică stă în a vedea pe Dumnezeu, iar pe de alta, aceasta nu e cu putinţă. „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască.” (Ieşire XXXIII, 20), zice Domnul lui Moise. Încă: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan I, 18) şi „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică!” (I Timotei VI, 16). Şi totuşi Dumnezeu făgăduieşte prin această fericire că „aceia vor vedea pe Dumnezeu”, iar sfântul Grigorie zice că L-au văzut chiar şi Moise, Ioan şi Pavel, care spuseseră cele de mai sus. Şi că a vedea pe Dumnezeu e una cu a-L avea. Iar sfântul Ioan Hrisostom spune despre această vedere că e „atât cât îi este omului cu putinţă.” Să revenim însă la sfântul Grigorie: Dumnezeu, spune acesta, e nepătruns după fire. El se poate însă „vedea” prin zidirea Sa, prin lucrări (ενεργειαι), încât şi înţelepţii lumii acesteia ar putea să-L vadă.” Există însă şi un alt mod al vederii: nu prin punerea faţă în faţă a lui Dumnezeu ca pe o privelişte celui ce şi-a curăţit ochiul sufletului, ci „în tine însuţi, prin curăţarea inimii, adică în chipul tău dumnezeiesc în care ai fost creat. Cel ce se priveşte pe sine, vede în sine pe Cel dorit. De aceea cel curat cu inima e fericit, pentru că, privind la curăţia sa, vede în chip arhetipul, adică vede soarele în oglindă.”. Încă o dată, nu e vorba de a vedea pe Dumnezeu în fiinţa Sa, ci de a ne uni cu El. Dar cum să ne curăţim inima? Căci creştem printre patimi. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă pe faptul că e vorba de o curăţenie atât sufletească, cât şi trupească, vizibilă şi în gând, şi în faptă. Sfântul Grigorie completează aceasta, spunând că la curăţirea în fapte se referea cu precădere Legea Veche, pe când la curăţirea şi în gânduri se referă Legea Nouă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter.» Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Matei V, 27 – 28) şi celelalte, care sunt rostite de Mântuitorul în continuarea „Fericirilor”, sub formă de porunci, pe când „Fericirile” nu sunt date ca sfaturi şi porunci, ci ca fericiri, ca să placă la auz oamenilor şi să le dea încredere că oricine le poate face.

  Nefericiţi sunt, în schimb, cei cu mintea întinată, pentru că privesc spre faţa vrăjmaşului. „Şi dacă prin virtute, însăşi pecetea dumnezeiască se întipăreşte în viaţa noastră, e vădit că viaţa în păcat se face chipul feţei vrăjmaşului.” Este înfricoşător să aflăm de la sfântul Grigorie că nu există decât două căi, două posibilităţi: să vedem chipul lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor – fericiri, sau să vedem (şi, implicit, să ne asemănăm) chipul diavolului, prin necurăţia şi împătimirea vieţii noastre. Adică ori ne îndumnezeim, ori ne îndiavolim…, după cum ne spune şi Scriptura.

     Treapta a şaptea: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei V, 9)

   „Fericirea aceasta ţine de Sfânta Sfintelor, căci ne face fiii lui Dumnezeu. Iar omul e «pământ şi cenuşă» (Facere XVIII, 27), «iarbă» (Isaia XL, 6; Psalm XXXVI, 2; Eccles. I, 2; I Corinteni XV, 19), pe când Domnul zice: «Cu cine M-aţi asemănat?» (Isaia XL, 6). (…) Iar cel învrednicit să se facă fiu al lui Dumnezeu va avea în sine cinstea Tatălui şi e făcut moştenitor al tuturor bunătăţilor părinteşti.”

După cum ne-am obişnuit deja, sfântul Grigorie se întreabă mai întâi ce este pacea şi cum poate cineva să facă pace. Pacea este „împreuna-simţire iubitoare îndreptată spre cel de aceeaşi fire.”, ea nu poate fi dată altora dacă nu este avută mai întâi de noi înşine în suflet, şi are ca potrivnice ura, mânia, pizma, pomenirea răului, făţărnicia, războiul. Făcătorul de pace mai întâi luptă cu sine, ducând războiul între trup şi duh, până când ajunge la simplitate, adică partea văzută să fie aceeaşi cu cea ascunsă, şi cea ascunsă cu cea arătată, rezultând fericirea. De-abia după aceea, omul poate să unească pe cei despărţiţi şi să împace pe cei învrăjbiţi, după ce şi-a scos mânia, ura ş.c.l. din sine. „Că Fiul lui Dumnezeu pentru aceasta a venit pe pământ”, ne zice de data aceasta sfântul Ioan Gură de Aur, ca să aducă pace, ca să-i unească pe toţi în Trupul Său, ca să-i adune pe toţi sub aripile Sale. Avem deci iarăşi în Hristos modelul Împăciuitorului, căci cum am putea deveni fii ai lui Dumnezeu dacă nu asemănându-ne cu Fiul cel Unul-Născut al Tatălui?

      Treapta a opta: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei V, 10).

   „Ca să nu socoteşti că pacea e bună în orice împrejurare”, zice sfântul Ioan Hrisostomul, vorbeşte Hristos de prigoană. Iar despre „dreptate”, sfântul Ioan zice că este „întreaga filosofie a sufletului”, toată virtutea, dar că se referă şi la apărarea altora, totul în numele credinţei. Sfântul Grigorie se întreabă mai întâi: cine sunt cei prigoniţi? Răspunsul este: martirii, cei ce sunt goniţi din partea răului spre Domnul, adică „cei goniţi către Domnul”, care se folosesc de vrăjmaş pentru înaintarea în bine. Şi el, ca şi sfântul Ioan, insistă că aceştia pentru credinţă sunt prigoniţi. Dar el merge mai departe cu analiza: pentru care credinţă şi care e răsplata. Ca şi în celelalte rânduri, sfântul Grigorie ne atrage atenţia că trebuie să folosim pe „cine”, nu pe „care”: adică cine e răsplata. Într-adevăr, Hristos este Cel ce întăreşte nădejdea în chinuri prin nădejdea împărăţiei, căci sfântul Ştefan, de exemplu, deşi lovit de pietre, vedea cerurile deschise şi pe Hristos Care îl aştepta şi-l întărea. Susţinătorul, ca şi răsplata, este Hristos, după cum s-a văzut şi când s-a tâlcuit ce înseamnă „dreptate”, la fericirea a patra. „Omul e atras prin simţuri de cele pământeşti, numai prin Hristos se poate desprinde de ele, alergând spre binele ce-i stă înainte.” Martirii, cei prigoniţi pentru dreptate, „aduc doctoria sufletului de plăceri prin dureri”, căci prigoanele pe care le-au suferit ei le vedem din cartea Faptele Apostolilor, de la întâiul mucenic, arhidiaconul Ştefan, şi din toate Vieţile Sfinţilor; vedem cum au răbdat şi răstignire, şi scrijelire cu unghii de fier, şi cazane cu smoală încinsă, şi aruncarea la fiare sălbatice, de multe ori Hristos vindecându-i la loc, ca să întărească şi pe cei mai fricoşi, şi să-i facă să prefere „împărăţia cerurilor” păzirii trupului de moarte.

Sfântul Grigorie se mai întreabă de ce şi celor săraci cu duhul li se făgăduieşte tot „împărăţia cerurilor” – au aceştia ceva în comun? Dar ceilalţi primesc ceva diferit? „Toate [„Fericirile”] au acelaşi scop”, ne răspunde sfântul. „Cununa”, „răsplata”, „comoara”, „mărgăritarul” este în toate situaţiile Domnul. Iar până şi cei prigoniţi pot fi fericiţi şi în viaţa aceasta, chiar dacă fericirea lor e precedată de chinuri (sfântul ne dă exemplu pe Iosif cel prigonit de fraţii săi), ceea ce subliniază iarăşi ceea ce spunea sfântul Ioan Gură de Aur, că Dumnezeu revarsă bunătăţile Lui oricând celor ce-L iubesc.

     Treapta a noua: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri.” (Matei V, 11 – 12).

   Sfântul Grigorie de Nyssa consideră că această fericire se adresează tot martirilor, aici fiind clară şi precizarea „pentru Mine”, adică pentru Hristos, adică tot ce este făcut pentru Hristos este fericit. Sfântul Ioan Gură de Aur spune de asemenea că nu orice ocărât este fericit, ci cel pentru Hristos, pe nedrept, altfel nu e decât un simplu ticălos. Şi mai spune sfântul Ioan – „Hristos n-a rânduit fericire numai pentru prigoane, ci şi pentru cuvintele rele. Că mai cu seamă ocările şi vorbirile de rău îndurerează mai cumplit decât înseşi faptele.” Şi vedem că dreptul Iov a îndurat cu uşurinţă pierderea averilor, a familiei, dar când prietenii cei dragi l-au ocărât, i s-a întristat sufletul de moarte.

   „Dacă avem însuşirile de mai sus (suntem blânzi, smeriţi, milostivi, curaţi, făcători de pace, dacă nu răspundem cu ocări când suntem vorbiţi de rău, ci chiar ne bucurăm), atunci, ca şi cum am face minuni, vom atrage la noi pe toţi cei ce ne văd. Toţi vor veni cu drag la noi, de-ar fi fiare, demoni, orice!” (Sfântul Ioan Hrisostom) Cutremurător acest cuvânt, iar el se adevereşte în viaţa sfinţilor, care atât în viaţă fiind, cât şi după moarte, atrag la ei sau la sfintele lor moaşte mulţime de credincioşi. „Chiar de te-ar vorbi de rău [dacă împlineşti „Fericirile”] te admiră în adâncul sufletului. Când oamenii vor vedea că dispreţuim toate cele din lume şi ne pregătim pentru viaţa viitoare, faptele noastre îi vor convinge înaintea cuvintelor noastre.” Şi aceasta o spune tocmai cel numit „cel cu Gura de Aur”! Mergând pe linia sfântului Grigorie, nu ne miră această avalanşă a oamenilor pentru a fi pur şi simplu în preajma unui fericit, întrucât Hristos Însuşi, Modelul şi Răsplata „Fericirilor”, era pururea „asaltat” de mulţimi, chiar şi când nu făcea minuni. Iar cei „fericiţi” Îl obţin pe Hristos; şi oamenii, simţindu-L pe Hristos în ei, vin cu repeziciune, chiar de-ar sta aceştia în crăpăturile munţilor celor mai înalţi, cum vedem iarăşi din „Vieţile Sfinţilor”. De aceea, sfântul Ioan insistă asupra faptului că se cade ca îndeosebi ucenicii (preoţii, episcopii) să împlinească aceste „Fericiri”, ca să „săreze” şi pe alţii.

    Tot sfântul Ioan Gură de Aur spune că „fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei următoare, aşa că toate fericirile alcătuiesc un lanţ de aur: omul smerit îşi va plânge negreşit păcatele; cel ce plânge va fi şi blând şi drept şi milostiv; cel milostiv, drept şi cu sufletul zdrobit, va fi negreşit şi curat cu inima; iar cel curat cu inima va fi făcător de pace. În sfârşit, cel care îndeplineşte aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura când va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri.” Ce înţelegem de aici? Că nu trebuie să ne închipuim pe cineva „fericit” făcând numai una dintre acestea, deşi de fiecare dată, paradoxal, Hristos se făgăduieşte întreg, ci cel „atins” de Hristos le va face pe toate, chiar dacă nu va ajunge să şi moară ca martir. Aceasta reiese iarăşi cu limpezime mai ales din vieţile cuvioşilor, care chiar dacă nu au murit pentru Hristos ucişi de alţii, au fost numiţi „fericiţi” şi au fost prigoniţi din invidie de alţii (au murit pentru Hristos de bunăvoie).

Concluzionând acest „dialog” al sfinţilor Grigorie şi Ioan, putem spune că „Fericirile” sunt o cale de unire cu Hristos atât a noastră, cât şi pentru a atrage pe alţii, prin viaţa noastră fericită, la unirea cu El. Este o unire la fiecare treaptă a „Fericirilor” cu acelaşi Hristos, Care ne doreşte desăvârşiţi şi Care ne ajută să le urcăm pe toate.

sursa: http://mirelasova.over-blog.com