Eram în trenul ce duce în capitala țării. În vagon erau fel de fel de oameni, ciobani, funcționari, copii tineri, bătrâni, cari aşteptau cu nerăbdare ajungerea la loc. Un vânt puternic şuera pe lângă ferestrile vagonului. Cu vântul care-l făcea trenul în drumul său, a început şi în vagonul nostru un vânt sec, răscolitor de clevetiri, batjocuri, înjurături şi alte patimi, cari învârteau sufletul ca într-o sâtă, în tot felul de gânduri rele. Vântul duhului celui rău, care ne cuprinse sufletul se lua la întrecere cu cel al iernii de afară. Iarnă peste tot, pustiu în afară, dar mai pustiu, mai îngrozitor şi mai înghețat în suflet. Vântul a smuls din rădăcini din suflete orice gând bun. Cu această răceală în suflete, cu acest început de îngheţ, călătorii începeau a adormi. Dormeau, hrăniți de aceleaşi gânduri rele, fără să se vadă, printr-un semn măcar, vreo rază de trezire din cele două somnuri. O voce a unui orb, ce auzea numai vâjäitul surd al vântului de afară, îi făcu pe toți să tresară. „Cum e afară?” întrebă el. Spre mirare răspunsul n-a putut fi dat de nimeni, Pe fereastra vagonului frigul a lăsat urmele lui, în forme de ghiață, cari opreau orice vedere afară. Păreau ele frumoase şi totuşi îl făceau pe om să fie mâhnit la vederea lor. Ele opreau ochiul să vadă frumuseţea naturii lui Dumnezeu.
La aceste cuvinte ale orbului se născu în mine întrebarea: „Cum e înlăuntrul fiecăruia din cei cari călătorim”. Doar trenul ne spunea, că toţi suntem călători în lumea aceasta, unii cu un drum mai lung, alții mai scurt, unii mai greu, alţii mai uşor, căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe ceea ce va să fie” Evr. XIII, care este în ceriu. La întrebare pare că nimeni nu-mi putea răspunde. Vântul cel rău începuse a îngheţa şi fereastra inimii noastre. Nu mai puteam vedea frumusețea ei în toată curățenia, aşa cum a ieşit din mânile Creatorului. Sloiul păcateler se făcuse tot mai gros, oprind orice rază de lumină.
O mângăiere însă ne-o îmbie un copil de alături. În dorinţa lui de-a vedea ce e afară, începu să sufle în geam, ca să-l desgheţe şi aşa să se bucure deplin în această călătorie.
Copilul suflă mult, şi vântul i se împotrivea mereu. El însă suflă mai departe până ce reuşise să desgheţe o mică părticică şi să se bucure de toată priveliştea. Aceasta e calea pe care trebuie să o urmăm şi în desghețarea sufletului nostru din robia celui rău. Vântului, ce suflă din lumea aceasta, duhului lumei acesteia, să-i ia locul ploaia binefăcătoare a duhului celui ceresc, care încălzeşte, luminează şi întăreşte. Aşa Doamne ajută-ne să dorim totdeauna curățenia făpturii mâinilor Tale, trimițându-ne Duhul Tău cel preasfânt să ne păzească de înghețul sufletelor noastre.
V. Coman
Oastea Domnului, 1933 (Anul 4, nr. 1-51)
