„Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli…“ (Coloseni, 3, 5)
Tăria credinţei noastre în Hristos ne învaţă că Mântuitorul este Cel Care, atunci când postim, El posteşte în noi. Să ne amintim cuvintele Apostolului Neamurilor: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de Sus, nu cele de pe pământ“ (Coloseni 3, 1-2).
Asceza şi mistica sunt coordonatele definitorii, esenţiale, pentru condiţia de creştin autentic. Iată, postul Crăciunului, din care nu de multă vreme am ieşit, a reprezentat prilejul de profundă bucurie pentru întâmpinarea Întrupării dumnezeiescului Fiu. Această bucurie s-a ţesut pe aripi de colindă, iradiind nespusa dragoste a Tatălui faţă de făptura care a vestit, şi prin aceasta, minunea Slăvitei Naşteri. Însă în întâmpinarea acestei sfinte sărbători a trebuit să venim cu toată fiinţa noastră. Trup şi suflet a trebuit să laude Naşterea Domnului.
Dar ce a fost postul pentru noi? Căci doar forma rituală de asceză fiziologică şi, mai ales, reprimarea dorinţelor culinare nu pot avea valoare dacă nu sunt asociate cu înălţarea a inimii şi a minţii spre Dumnezeu, prin rugăciune. Purificarea spirituală spre a intra în comuniune cu Dumnezeu rămâne fundamentală. Postul, atât de necesar mântuirii sufletului nostru, ascute mintea credinciosului, înalţă fiinţa lui spre cer, încălzeşte inima, este, indiscutabil, înfrânare, dar, mai ales, bucurie, deoarece ne spiritualizează, ne uneşte intrinsec în aspiraţia noastră spre desăvârşire cu Domnul Hristos.
O altă nuanţă în abordarea poruncii: „Să nu fii desfrânat!“ se referă la atitudinea de lăcomie, exemplificată ca „închinare la idoli“. Această patimă, nu mai puţin caracteristică omului decât altele, reprezintă o cărămidă în zidirea neînfrânării, un element care, asociat altora, zămisleşte DESFRÂNAREA.
Lipsa de cumpătare reprezintă „pofta cea rea şi lăcomia“ – lăcomia pântecelui, a ochiului, a minţii – îndreptată mai ales spre pământ şi nu spre cer…
Prin Hristos, Care sălăşluieşte în noi de la Taina Sfântului Botez, avem puterea să ne controlăm dorinţele. Ar trebui să avem însă şi voinţa asumării acestui control pe care l-am putea numi „trezvie“, conform Sfinţilor Părinţi.
După cum reiese din Epistola către Romani, cap. 6, noi am murit faţă de firea noastră veche; am înviat pentru a trăi o viaţă nouă, aceasta presupunând spiritualizarea noastră, detaşarea de cele materiale, necesare de altfel, dar ai căror robi nu trebuie să devenim, „…căci omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului“ (Romani 6, 6).
Rămâne LĂCOMIA, într-un anume sens, o formă de desfrânare.
Sfinţii şi martirii au jertfit totul pentru Hristos. Să rugăm pe Domnul să coboare în sufletele noastre puterea de a discerne şi, bine alegând, să alergăm pe „calea cea strâmtă“.
În capitolul 6, de la Sf. Evanghelie după Matei, între versetele 16 şi 18, suntem învăţaţi cum să postim: „Când postiţi, nu fiţi trişti, ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci tatălui tău, Care este în ascuns; şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“. Mântuitorul îndeamnă la cumpătare. Acest însă adversativ subliniază discreţia cu care trebuie să ascundem fapta noastră bună, absolut necesară în devenirea noastră sufletească, POSTUL nefiind un scop în sine sau o metodă de înduhovnicire, ci mijloc indispensabil de înălţare spirituală. Şi, pentru a-i reda în integralitate valoarea, nu putem uita îndemnul bunicii:
„Să dai celor nevoiaşi ceea ce ţi-ar rămâne ţie, atunci când posteşti, de vrei ca postul tău să fie primit“, încât, ca buni creştini, n-am putea separa milostenia de dragostea noastră faţă de aproapele, aşa împlinind-o!
Nepostind, desfrânăm! Ignorăm capacitatea pe care Dumnezeu a pus-o in noi, aceea de a ne transforma profund duhovniceşte.
Ca armă puternică alături de rugăciune, POSTUL poate fi considerat una din aripile cu care ne înălţăm spre cer. Abstinenţa alimentară nu constituie însă totul. Adesea creştinii confundă postul cu un regim alimentar mai auster, favorabil unei sănătăţi perfecte. Dar noi trebuie să ne îngrijim de sănătatea noastră spirituală, aplecându-ne spre rugăciunea la care Însuşi Duhul ne călăuzeşte. Astfel, îndrumaţi şi de părintele duhovnicesc, vom putea depăşi meşteşugitele manevre ale diavolului.
Să nu tăgăduim însă a-L mărturisi pe Dumnezeu prin POST, dintr-o prea mare discreţie.
Postul este înălţător. El ne spiritualizează, atunci când este împletit cu zdrobirea inimii şi cu plecarea genunchilor la RUGĂ.
Să nu uităm nici „dreapta socoteală“. Excesele de orice tip, chiar izvorâte dintr-o sporită evlavie, pot conduce spre unul din păcatele de căpetenie: mândria.
Drd. Elena DUMITRAŞCU prof. de Religie – Sibiu
