Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Sf. Ioan Gură de Aur – Despre modul de a prăznui nunta

Sf. Ioan Gură de Aur – Despre modul de a prăznui nunta

Sf. Ioan Gură de Aur – Despre modul de a prăznui nunta

(Migne, P. G. 62,386-392)

Acestea nu v-au fost spuse doar aşa2, ci ca să nu mai faceţi nunţi şi dânţuiri şi cântări satanice. Ia aminte ce a găsit diavolul. Fiindcă însăşi firea le-a depărtat pe femei de scenă şi de necuviinţele de acolo, [diavolul] a băgat cele de la teatru în apartamentele femeilor, adică pe afemeiaţi şi desfrânate. Această vătămare a introdus-o mai pe urmă legea nunţii3. Dar mai bine zis nu legea nunţii – să nu fie! -, ci moleşeala noastră. Ce faci, omule? Nu ştii Ce faci? O iei pe femeie pentru întreagă înţelepciune şi pentru facere de prunci! Deci ce caută desfrânatele?

– Ca să fie veselia mai mare, ar zice [careva].
– Şi nu ţin acestea de nebunie? Batjocoreşti mireasa, batjocoreşti pe cei chemaţi.
Căci dacă prin asemenea lucruri se desfătează, batjocură e acest lucru. Căci dacă a vedea femei desfrânate şi necuviincioase este semn de oarecare cinste, de ce nu o tragi şi pe mireasă ca şi aceea să le vadă? Întru totul necuviincios şi ruşinos lucru este să bagi în casă bărbaţi desfrânaţi şi dansatori şi orice alai satanic [pompe satanike]4. „Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele”, zice Pavel (Coloseni 4,18). Lanţ este nunta, lanţ orânduit de la Dumnezeu. Iar dezlegarea lui este desfrâu şi împrăştiere. Este cu putinţă să luminăm nunta şi cu altele, cum ar fi mese bogate şi haine. Nu opresc acestea, ca să nu por că sunt foarte sălbatic5, deşi Rebecăi i-a fost de-ajuns doar voalul, însă nu le opresc. Este cu putinţă [ca nunta] să fie împodobită strălucit cu haine, cu venirea bărbaţilor cu bun-simţ, cu a femeilor cuviincioase. Pentru ce bagi [în casă] „minunăţiile” acelea ce aduc bucuria cea rea? Spune ce auzi de la ei! Te ruşinezi să spui? Tu te ruşinezi şi pe aceia îi sileşti să facă? Dacă e bine [ce fac], de ce nu faci şi tu? Dacă e ruşinos, de ce-l sileşti pe altul? Toate [cele de la nuntă] trebuie să fie pline de întreaga înţelepciune, toate de cinste, toate de cuviinţă. Iar acum văd dimpotrivă: sar ca nişte cămile, ca nişte asini6. Fecioarei numai talamusul7 îi este potrivit.

– „Dar este săracă”, ar zice cineva.
– Tocmai pentru că e săracă, trebuie să fie şi cuviincioasă. Să aibă [bune] deprinderi în loc de bogăţie. Nu are să dea zestre? De ce o mai înjoseşti si în alt chip, făcând-o să se poarte [destrăbălat]? Laud când sunt [la nuntă] fecioare de faţă care cinstesc pe cea deopotrivă cu ele8, când sunt femei de faţă care cinstesc pe cea coborâtă între ele9. Bine a fost rânduit acest lucru. Căci două sunt aceste cete [choroi], una a fecioarelor şi una a celor căsătorite. Acestea [fecioarele] o predau şi acelea [cele căsătorite] o primesc. Mireasa este între acestea două: nici fecioară, nici femeie. Căci de acolo iese şi în partea aceasta păşeşte. Iar de desfrânate de ce [e nevoie]? Ar trebui ca ele să se ascundă când e nuntă, ar trebui băgate în groapă (căci stricarea nunţii este desfrâul), iar noi le aducem la nuntă.

Când faceţi ceva, ţineţi cont până în amănunt de cele contrare. De pildă, când semeni, când scoţi vinul din butoaie nu îngădui elemente de acreală. Iar aici, unde e întreaga înţelepciune, băgaţi acreală? Că acreală e desfrânata. Când pregătiţi mir nu lăsaţi nimic rău mirositor în vecinătate. Mir este nunta10. Pentru ce, dar, introduci răul miros al noroiului în alcătuirea mirului?

– Ce zici?
– Dănţuieşte fecioara şi nu se ruşinează de cea de o vârstă cu ea? Căci ea [fecioara] trebuie să fie mai de cinste decât aceasta [decât mireasa]. Din braţele [mamei] a ieşit, nu de la sala de antrenament11. Căci nu trebuie nicidecum să se arate la nuntă fecioara. Nu vezi în palatele împărăteşti că cei cinstiţi sunt înăuntru, în jurul împăratului, pe când cei fără cinste sunt afară? Şi tu, [fecioară], înăuntru vei fi, în jurul miresei, însă rămâi curată în casă. Nu îţi afişa fecioria. Se înfăţişează fiecare ceată: una arătând ce anume dă, iar una că o păzeşte pe aceasta [pe mireasă] 12. De ce te ruşinezi [fecioară] de feciorie? Iar dacă tu, [fecioară], eşti în acest fel, ceva la fel va bănui mirele şi faţă de aceea [de mireasă]13.

Dacă vrei, [fecioară], să fii dorită, acestea ţin de vânzătoarele de legume, de bucătărese sau de ceva de felul acesta14. Nu sunt acestea de ruşine15? Ruşine este să fii necuviincioasă chiar fiică de împărat de ai fi. Nu cumva sărăcia te opreşte [să fii cuviincioasă]? Nu cumva îndeletnicirea ta? Chiar dacă o roabă ar fi fecioară, să rămână în întreaga înţelepciune [feciorie]. Căci în Hristos nu există nici rob, nici liber. Nu cumva teatru [spectacol] este nunta16? |Nu, ci] taină [mysterion] este şi simbol [typox] al unei mari realităţi. Şi dacă nu te ruşinezi de ea [de taina nunţii], ruşinează-te de realitatea al cărei simbol [typos] este17. „Taina aceasta”, zice, „mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). Simbol [typos] al Bisericii şi al lui Hristos este, şi tu introduci desfrânate?

– „Aşadar”, ar zice [careva], „dacă nici fecioarele nu joacă, nici cele măritate, atunci cine va juca?”.
– Nimeni. Că ce nevoie e de dans? La tainele [misteriile] păgânilor sunt dansuri, dar la ale noastre tăcere şi bunăcuviintă, sfială şi măsură. Se săvârşeşte o taină mare18! Afară desfrânatele, afară cei necuraţi [bebeloi]! Cum este taină? Se adună şi se fac cei doi unu20. De ce când intră [idolul la misteriile păgâne] nu e dans, nu ţimbale, ci multă tăcere, multă liniştire, iar când [mirii] se unesc, nu făcând un chip neînsufleţit, nici un chip a ceva din cele de pe pământ21, ci un chip al lui Dumnezeu însuşi, tu introduci atâta tulburare şi agiţi pe cei ce sunt [acolo] şi faci de ruşine sufletul şi îl tulburi?22 Mirii vin să devină un singur trup. Iată, iarăşi, taina iubirii [mysterion agapes]! Dacă cei doi nu devin una, nu produc [odrăslesc] mulţi până rămân doi. Dar când vin la unitate [enotes], atunci vor produce.

–       Ce învăţăm din aceasta? Că multă e puterea unirii [enosis]. Buna mesteşugire a lui Dumnezeu a împărţit la început pe cel unul în doi; şi vrând să arate că şi după ce l-a împărţit rămâne unu, nu a lăsat să fie îndeajuns unul [singur] pentru a da naştere23. Că [fiecare din cei doi] nu este nicidecum unul ci jumătatea lui unu. Şi e limpede că [doar unul singur din ei] nu poate face copii, după cum a fost şi mai înainte [de nuntă].

Ai văzut taina nunţii? A făcut din unul pe unul24 şi, iarăşi, pe aceştia doi facându-i unu, în acest mod îi face unu, încât şi acum din unul se naşte omul. Căci femeia şi bărbatul nu sunt doi oameni ci un singur om. Şi de aici şi din multe alte locuri [primim] încredinţare pentru [acest] lucru. De pildă, de la Iacov, de la Maria, maica lui Hristos, din zicerea „Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei” (Facerea l , 27). Dacă unul e capul iar altul trupul, cum sunt doi? De aceea ea [femeia] ţine locul [tachis]25 ucenicului, iar el al învăţătorului. El al conducătorului, iar ea a celei conduse. Şi din însăşi plăsmuirea trupului va putea vedea cineva că una sunt cei doi, căci din coastă s-a făcut [femeia] şi cei doi sunt ca două jumătăţi tăiate26. De aceea şi „ajutor” o numeşte, ca să arate că una sunt [cei doi]. De aceea mai întâi a cinstit împreuna locuire a tatălui şi a mamei, ca să arate că sunt una27. Şi tatăl, asemenea [mamei], se bucură şi de fiica şi de fiul care se căsătoresc, ca un trup pornit spre propriul niădular. Şi atâta cheltuială se face şi atâta risipă de bani; şi asta pentru ca nu suferă să-l vadă necăsătorit.

Ca un trup rupt [în două], aşa fiecare [din cei doi, de unul singur], este nedeplin pentru facerea de copii; fiecare, [de unul singur], e nedeplin pentru susţinerea vieţii prezente28. De aceea şi proorocul zice: „Rămăşiţă este a duhului tău” (Maleahi 2, 15)29. Şi cum devin un singur trup30? După cum desparţi partea cea mai curată a aurului şi o amesteci cu alt aur31, aşa şi aici: primind femeia ceea ce este mai bun din plăcerea cu care se amestecă32, îl hrăneşte şi îl încălzeşte şi, punând şi ea cele din partea ei, dă înapoi bărbatului [pe copil]. Un oarecare pod [între cei doi] este copilul, încât cei trei sunt un singur trup, copilul unindu-i din amândouă părţile pe fiecare [dintre cei doi]33. Căci după cum dacă sunt două oraşe şi un râu care le desparte, ele devin un singur oraş dacă se atinge un pod de fiecare parte, aşa e şi aici. Ba şi mai mult [în cazul de faţă], căci însuşi podul este din fiinţa fiecăruia din cei doi. Şi prin această raţiune sunt una, precum trupul şi capul sunt un singur trup. Căci se despart prin gât. Dar, mai bine zis, nu se despart [prin gât] ci se unesc. Căci fiind la mijloc, adună pe amândoi. Şi este acelaşi lucru ca în cazul unui cor alcătuit dintr-o parte de aici şi dintr-o parte din dreapta, şi [astfel] devine unul. Căci cei din cor, strângându-se şi întinzând unii altora mâinile, devin una, pentru că mâinile întinse nu îi lasă să fie două [coruri]34. De aceea a şi vorbit exact. Căci nu a spus „Vor fi un trup” [mia sarx], ci „într-un trup” [eis sarka mian]; şi e limpede [că a spus aşa], fiind legaţi [uniţi] împreună de copil.

Dar ce, când nu este copil,  nu vor fi cei doi şi atunci [un sigur trup]? E limpede [că sunt]. Căci împreunarea produce acest lucru, revărsând [unul spre altul] şi amestecând trupurile amândurora. Şi după cum, punând mir în ulei, întregul [amestec] s-a făcut una, aşa şi aici. Ştiu că mulţi se ruşinează de cele spuse, dar pricina acestui fapt este neînfrânarea şi destrăbălarea. [Tocmai] faptul că aşa se fac nunţile, că sunt stricate, a făcut să fie învinuită [nunta]35. „Fiindcă cinstită este nunta şi patul neîntinat” (Evrei 13, 4). De ce să se ruşineze de ceea ce e cinstit? De ce să roşească pentru ceea ce e neîntinat? Acestea sunt ale ereticilor, aceste sunt ale celor ce introduc desfrânate. De aceea vreau să curăţ cu totul nunta, încât să o ridic [anapashein] la nobleţea ei proprie [oikeian eygheneian] şi să astup gurile ereticilor. Este batjocorit darul lui Dumnezeu, rădăcina venirii noastre la fiinţă. Căci mult e gunoiul şi mocirla în jurul rădăcinii.

 

1 Extras din Omilia a XII-a din Comentariul la epistola din Corinteni.

2 Sfântul vorbise mai înainte în omilie despre lacrimile vărsate în rugăciune şi când vedem pe alţii păcătuind.

3 Diavolul se folosea de pretextul nunţii ca să introducă elemente de desfrâu în familii.

4 Acest alai se referă la tot ceea ce însoţea sărbătorile păgâne: dans, muzică, cântece, poezii etc. Azi ele sunt prezente în fiecare familie prin intermediul televizorului şi mijloacelor mass-media. De această pompe satanike (în traducerea din slujba Botezului este e numită „trufia diavolului”) noi făgăduim la botez să ne lepădăm. Ea se infiltrează foarte insidios în conştiinţa noastră sub ceea ce e numit în chip înşelător progres, civilizaţie şi cultură.

5 Sfântul vorbeşte de mesele bogate şi hainele frumoase nu ca regulă sau necesitate, ci ca pogorământ, pentru a nu părea prea ascetic. Dar în fond nu e nevoie nici de acestea pentru a te afla cu adevărat în bucuria lui Hristos. În nici un caz nu se referă la haine deocheate, care pun în prim plan părţile trupului în mod desfrânat, ci e vorba de haine mai curate şdar care rămân decente. Elementul de bază este decenţa. La fel este şi în cazul mâncării.

6 La fel e azi. Iar a doua zi sunt prea osteniţi ca să mai meargă la Sfânta Liturghie.

7 Talamusul era camera femeilor aflată într-un loc ferit din casă unde să aibă linişte se ocupa de treburi gospodăreşti. Acolo erau crescute fetiţele, fiind ferite de contactul cu tulburările pieţelorl (pieţele erau corespondentul de azi al centrelor de oraşe, unde era vieţii sociale a cetăţii antice).

8 Deopotrivă atât prin vârstă, cât şi prin feciorie. Fetele atunci, în general, se măritau de mici.

9 Fecioria, ca icoană a veacului viitor, este văzută ca stare superioară a căsătoriei. De aceea, cea care urma să se căsătorască cobora din starea de fecioară în cea de căsătorită.

10 După cum mirul are multe ingrediente şi trebuie mult timp fiert, aşa şi nunta trebuie compusă din multe virtuţi, care trebuie mult şlefuite sub focul harului.

11 Fecioarele erau crescute în casă de mamele lor, ferite de ispitele lumii. Azi femeia sportivă greu mai poate fi fecioară, căci chiar sportul presupune agresivitatea. Chiar dacă ar fi fecioară cu trupul, dar cu sufletul nu mai este, din moment ce, implicit, femeia sportivă -iau manechinul – îşi afişează provocator trupul.

12 Nunta păstrează neîntinată de desfrâu pe cea care a intrat fecioară. E vorba, de fapt, tot de un fel de feciorie a unui trup, de data asta, alcătuit din doi.

13 Dacă fecioara îşi îngăduie dansuri şi are dorinţe provocatoare şi desfrânate, mirele va gândi că şi mireasa înconjurată de asemenea fecioare va fi la fel. (La vechile nunţi româneşti cavalerii de onoare erau feciorelnici.)

14 Nu prin aceste acte vulgare şi pătimaşe poţi face pe altul cu adevărat să te dorească. Azi, pentru a ne aprinde unii de alţii, ne folosim de comportamentul sclavilor şi al oamenilor de condiţie joasă din antichitate. Ceea ce atunci era ruşine acum e ridicat la rang de cultură şi standard de viaţă. Pentru a fi dorit, omul cu suflet nobil trebuie să se folosească de alte mijloace. Cel trupesc atrage prin trup, cel sufletesc, prin cele sufleteşti, cel duhovnicesc, prin cele duhovniceşti. Fiecare după starea lui îşi „afişează” calităţile şi dexterităţile, pentru a intra în legătură cu alţii. Şi fiecare, tot după starea lui, va fi atras de calităţile similare ale altora.

15 Omul e privit de Sfinţii Părinţi ca un aristocrat. Manifestările deşănţate şi pătimaşe sunt o ruşine pentru în raport cu starea nobilă a omului şi de aceea sfântul le asociază cu manifestările celor de condiţie joasă.

16 Doar la teatru, pe scenă erau prezente desfrânate şi dansatori şi muzică etc. Azi nunta redevine spectacol, în special, pentru că harul a părăsit bisericile neortodoxe iar ortodocşi se contaminează, de bună voie, de la ceilalţi.

17 Realitatea tainei Bisericii, ca trup al lui Hristos, nu este atinsă prin batjocorirea nunţii care este simbol al celei dintâi. Dar batjocorind simbolul, nu mai avem acces la realitatea Bisericii. Faptul că stricăm regulile şi rânduielile Bisericii arată că nu ne mai simţim lăuntric în Ea. La fel, dacă batjocorim slujbele şi le schimonosim, nu suferă vreo împuţinare realităţile al căror simboluri sunt slujbele, ci noi ne tăiem legătura vie cu acele realităţi.

18 Nunta e taină mare, după cum şi taina Bisericii şi a lui Hristos e mare. E absurdă polemica la cine se referă „taină mare” din cap. 5 al Epistolei către Efeseni. Din moment ce nunta e tip al Bisericii şi al lui Hristos e limpede că precum e prototipul, aşa e şi chipul.

19 Bebeloi este cel profan, neiniţiat în tainele creştine. Deci cei nebotezaţi nu stăteau la săvârşirea tainei, căci nu puteau înţelege ce se întâmplă.

20 împărţirea, la început, a celui unu [Adam] în doi, s-a făcut în stare de extaz prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu. După ce au devenit doi, Adam şi Eva trăiau împreună taina unirii duhovniceşti prin harul în care se găseau la început în rai. Cei doi au trăit ca doi, adică în chip egoist, doar după căderea în păcat. Nunta îi adună pe cei din păcat iarăşi la unirea duhovnicească a lui Adam şi a Evei dinainte de cădere. Acea conştiinţă a unităţii  este darul cel mai important al nunţii.

21  Probabil, aluzie la practicile misteriilor păgâne unde se întrebuinţau statuete sau animale simbolice. Când se apropia momentul ca simbolul zeului să fie arătat adepţilor acelui cult se făcea mare tăcere, încât fiecare să poată contempla în taină zeul prezent în statuia lui. Cei doi devin unul prin căsătorie şi dezvăluie astfel celor prezenţi taina chipului lui Dumnezeu. În acest mod am înţeles noi pasajul. Alţi traducători l-au înţeles altfel şi mulţi mărturisesc că aceste rânduri ale sf. Ioan Gură de Aur sunt greu de înţeles. Poate sunt şi manuscrisele de vină dar cu siguranţă şi curăţia minţii noastre are un cuvânt de spus.

22 Ce sens mai are în biserică parada şi tulburarea (poze, vorbărie, slavă deşartă etc.) care e prezentă azi la cununii?

23 De aici e clar că clonarea este împotriva voii lui Dumnezeu.

24 Pe Eva a făcut-o din Adam.

25 O traducere mai exactă arată că e vorba de o rânduială, de o ordine aşezată de Dumnezeu.

26 Totuşi nu s-a împărţit firea umană prin scindarea în bărbat şi femeie.

27 Dacă părinţii trăiesc împreună în bună înţelegere şi har, ei imprimă acest caracter al unităţii depline în personalitatea copilului şi acela creşte om deplin. Dacă ei stau despărţiţi trupeşte sau sufleteşte, copilul va suferi multe traume şi i se diminuează considerabil capacitatea de a deveni persoană deplină, adică om deschis comuniunii veşnice. Aceste traume fizice, psihice şi duhovniceşti marchează intens toată evoluţia ulterioară a copilului. Doar o manifestare foarte puternică a harului, poate sub forma vederii luminii necreate sau, cel puţin, spovedania deasă şi amănunţită la un duhovnic iscusit şi deasa împărtăşire, mai pot repara aceste daune considerabile. Gradul în care sotii îşi trăiesc unitatea se imprima fundamental în duhul copilului. Relaţiile dintre oameni se fac prin lucrările firii umane a persoanelor. Omul nu se împărtăşeşte de o persoană în sine, ci de lucrarea ei, de manifestarea desigur nedespărţită de ea. De aceea, deşi toate cuplurile căsătorite în Biserica Ortodoxă
primesc acelaşi har al unităţii, în cei din jur nu se revarsă decât ceea ce soţii pun în lucrare din acest har. Pentru aceea e foarte importantă intensitatea şi trăirea tainei unităţii celor doi. La fel e şi cu preoţia. Prin orice preot harul lucrează asupra credincioşilor, dar contează şi lucrarea preotului, viaţa lui, căci şi el conlucrează, nu numai harul primit la hirotonire. Dacă preotul se opune harului prin patimile lui, lucrarea acestuia este percepută distorsionat de ceilalţi.

28 În aspectul ei trupesc căsătoria are rost doar în spaţiul lumii acesteia. Dar cei doi sunt chemaţi să se ridice deasupra trupescului, ca să fie una în împărăţia cerească.

29Contextul din proorocul Maleahi se referă la unirea bărbatului cu femeia. Deci femeia este ceea ce lipseşte duhului bărbatului ca acesta să fie deplin.

30 E vorba aici de cum devin mama, tatăl şi fiul acelaşi trup.

31 Se referă la procedeul de purificare a metalelor şi de obţinere a unui produs calitaiv bun.

32 Sămânţa bărbatului este văzută ca partea cea mai importantă din plăcerea cu care este împreunat un act sexual. Acest lucru arată că plăcerea nu este scop în sine, ci este un fel de momeală pentru ca cei doi să accepte să aibă copii, împreună cu plăcerea ei acceptă şi greutatea creşterii unui copil. Dacă ar fi doar greutatea şi osteneala n-ar mai vrea nimeni să nască copii. Folosirea prezervativelor şi a altor metode medicale sunt potrivnice rânduielii Creatorului şi lepădare a voii Lui. Înfrânarea de bună voie este singura scăpare de osteneala creşterii copiilor. Dar pentru a te înfrâna se cere o osteneală şi mai mare. Dovada este că cei mai mulţi oameni preferă greutăţile creşterii copiilor decât lupta cu poftele proprii şi li se pare de nesuferit o abţinere. Deci, e limpede că fie nevoinţa ascetică, fie copiii sunt o osteneală necesară pentru omul căzut, spre a ieşi din egoismul său. Cale de mijloc pentru mântuire nu există (adică ceea ce propune lumea de acum: a-ţi satisface poftele fie cu preţul unui avort, fie cu desfrânatele).

33 Nu copilul îi face pe cei doi un singur trup, deoarece ei sunt un singur trup prin taina iubirii, cum spunea mai sus Sfântul Ioan. Nunta e taină, pentru că cei doi devin una. Copilul face parte din acelaşi trup, nu din altul. Trupul e complet şi cu cei doi şi cu trei şi cu zece, după cum Biserica este tot trupul lui Hristos indiferent câţi credincioşi conţine. Aşa este şi taina Sfintei Treimi.
De aceea taina căsătoriei şi a Bisericii, în general, nu se poate înţelege decât prin harul Treimii de viaţă făcătoare şi nedespărţită. Şi familia este tot de viaţă făcătoare şi nedespărţită, dar în alt plan decât Sfânta Treime, şi numai prin harul dumnezeiesc. Sfântul explică aici, atât cât poate fi explicat omeneşte, doar cum se integrează copilul în trupul celor doi.

34 Corul era un ansamblu de dansatori şi cântăreţi care erau folosiţi în arta dramatică. In general, erau aşezaţi pe scenă sub formă de şir ordonat, executând aceleaşi mişcări. Uneori corul se despărţea în două părţi pentru a executa mişcări diferite. Apoi iarăşi se reunea, executând aceleaşi mişcări. Unul din mijloacele prin care întregul cor devenea una era întinderea mâinilor coriştilor. La acest fapt face aluzie Sfântul Ioan.

35 Ruşinea de a discuta anumite lucruri pe faţă e cauzată de faptul că acele lucruri sunt umbrite de o perspectivă pătimaşă asupra lor. Totuşi există o lipsă de sfială atunci când patima nu mai este socotită patimă, ci „normalitate”. Azi se discută la toate colţurile despre sex, dar nu din cauza curăţiei minţii noastre – lucru la care se referă Sfântul Ioan -, ci tocmai din pricina faptului că suntem întinaţi, până în cele mai mici cute ale sufletului, de patima desfrâului. Vorbind deschis, nu facem decât să milităm pentru ca ceilalţi să ne recunoască patimile fără să le osândească. Sexualitatea este ceva curat pentru omul cu mintea curată. Harul Duhului Sânt nu se pierde din pricina sexualităţii. Dar pentru omul împătimit ea duce la pierderea harului şi la îndobitocirea omului. Însă mintea curată nu se dobândeşte decât cu nevoinţă şi multă smerenie, aşa încât cel care înţelege că sexualitatea nu alungă harul Duhului Sfânt trebuie să aibă experienţa luptei pentru fecioria trupească şi sufletească. Dialogurile adevărate despre sexualitate nu pot avea loc decât în Biserică, luminate de harul Duhului şi sub îndrumarea oamenilor duhovniceşti. Dăm în continare o întâmplare din viaţa Sf. Macarie cel Mare (Matericon, Anonime, XX):
Rugându-se oarecând awa Macarie în chilia lui, a venit lui glas de sus, zicându-i: „Macarie, n-ai ajuns la măsura cutăror femei, din cutare oraş”. Deci, sculându-se dimineaţa bătrânul şi luând un toiag de palmier, a purces să facă spre acel oraş călătoria. Aşadar, ajungând acolo şi aflând locul [unde trăiau acele femei], a bătut la uşă. Ieşind o femeie, l-a primit în casă. Şi, şezând el puţin, a venit şi cealaltă şi el le-a chemat, iar ele venind au şezut împreună cu el. Şi a zis către ele bătrânul: „Pentru voi am suferit călătoria şi atâta osteneală, venind din pustiu. Spuneţi-mi, dar, care este lucrarea voastră”. Iar ele i-au spus: „Crede nouă părinte că azi fiecare dintre noi a fost împreună cu bărbatul ei. Aşadar, ce fel de lucrare cauţi tu la noi?” Deci, făcându-le lor metanie bătrânul, le-a rugat, zicând: „Arătaţi-mi lucrarea voastră”. Atunci i-au zis: „Noi, după lume, suntem străine una de alta. Şi s-a întâmplat ca să ne însoţim cu doi fraţi după trup. Şi iată, cincisprezece ani sunt astăzi de când locuim în casa aceasta şi nu ştim să ne fi certat vreodată sau să fi grăit vreun cuvânt de ruşine. Ne-a venit şi gândul să ne lăsăm bărbaţii şi să ne ducem în rânduiala fecioarelor. Şi mult rugându-i pe bărbaţii noştri nu i-am înduplecat să ne lase. Neavând parte de această dorire a noastră, am pus legământ între noi şi Dumnezeu ca, până la moarte, să nu grăim cu gura noastră cuvânt lumesc”. Şi auzind Macarie, a zis: „Cu adevărat nu este fecioară sau femeie măritată, monah sau mirean, ci Dumnezeu caută la voia cea liberă şi dă tuturor Duhul Sfânt”.

va urma

Sf. Ioan Gură de Aur / Cuvântari despre viața de familie

Traducere: Pr. Marcel Hanches

Prefata: PS Lucian Lugojanu

Editura “Invierea”, 2005

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!