Vorbirea fratelui Nistor Arcadie de la adunarea de Rusalii de la Sibiu – 2 iunie 1985
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
„În fiecare an, la Rusalii, să veniţi la mormântul meu cu câte o floricică şi cu câte o cântare, ca să vă simt mereu aproape de mine, să văd că nu m-aţi uitat.” (Din cuvântarea Părintelui Iosif de la Rusalii 1937.)
Iubiţi fraţi şi surori!
Mai întâi, mulţumim lui Dumnezeu pentru marea Sa dragoste cu care ne-a iubit, fiindcă atât de mult a iubit El această lume, atât de mult ne-a iubit pe noi, că a dat pe Fiul Său, pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Atât de mult am fost iubiţi şi atât de mare este jertfa pe care El a rânduit-o pentru noi ca să fim izbăviţi, să fim scăpaţi din păcat, din noaptea adâncă în care eram!
Căci fără de Domnul Iisus nu este lumină. Orice cuvânt, orice faptă… şi orice suflet unde nu a ajuns şi nu a pătruns Domnul Iisus este-n umbra morţii, este-n moarte. Dar mulţumim lui Dumnezeu că ne-a iubit şi a rânduit pentru noi acest mare har pentru ţara noastră, pentru poporul nostru, trimiţând pe profetul Său, pe Părintele Iosif, cum Dumnezeu a trimis şi la alte neamuri, în trecut, oamenii Săi sfinţi, să le aducă vestea cea bună a mântuirii, a împăcării cu Dumnezeu.
Am venit aici la acest mormânt sfânt aduşi de dragostea pentru Părintele nostru iubit, care nu numai că ne-a chemat, dar care ne-a adus prin lacrimile sale, prin suferinţele sale, prin credinţa şi dragostea sa şi ne-a îngenuncheat la picioarele Domnului Iisus, la Crucea Sa însângerată. Şi [pentru a ne împlini] o datorie de conştiinţă faţă de Părintele Iosif, faţă de această Lucrare în care am fost născuţi din Cuvântul lui Dumnezeu la viaţă nouă şi am fost aduşi în această stare în care altfel de cuvinte s-au născut în noi, alte gânduri, alte porniri, alte doruri (…) se înflăcărează în inima noastră.
Deschidem Cuvântul lui Dumnezeu la Epistola către Evrei, capitolul 13, versetul 7, să citim un cuvânt aşa: „Aduce-ţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos este acelaşi ieri şi azi, şi în veci”.
Aducerea aminte este un dar de la Dumnezeu. Şi Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte, căci este o poruncă cuvântul acesta, să ne aducem aminte de mai-marii noştri, de aceia care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-au chemat, care s-au rugat pentru noi, care ne-au adus, prin harul lui Dumnezeu, în starea în care ne găsim şi ne vedem astăzi. Şi Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte ca să luăm aminte, să ne uităm cu băgare de seamă nu numai la începutul, nu numai la viaţa de pe parcurs, ci, [mai ales], cum şi-au sfârşit viaţa aceşti oameni mari ai lui Dumnezeu care ne-au îndreptat paşii pe calea Domnului. Noi suntem chemaţi nu numai să pronunţăm cu drag numele Părintelui Iosif, ci să cercetăm cu băgare de seamă cum a trăit el şi cum şi-a sfârşit el viaţa, călătoria, munca şi lupta lui. Şi astfel, să-i urmăm credinţa.
În decursul vremii, în Biserica creştină s-au ridicat mulţi oameni reformatori, ca să spunem aşa. Însă cei mai mulţi au început cu reforma cultului, a rânduielilor. Dar Părintele Iosif, omul trimis de Dumnezeu, a început cu reforma sufletului, cu schimbarea vieţii păcătoase, cu întoarcerea la Dumnezeu, cu trăirea, cu viaţa. Şi noi suntem chemaţi să cercetăm cu băgare de seamă, să vedem cum a trăit, cum a luptat, pentru ce s-a jertfit el şi cum şi-a sfârşit şi şi-a păzit credinţa.
Ce minunat a fost începutul! Începutul a fost cu lacrimi, cu plâns, cu rugăciune, cu zdrobire de inimă, cu durere. În noaptea [aceea a] Anului Nou, Părintele Iosif, zdrobit de durere pentru neamul său, pentru poporul său, a căzut plângând în genunchi la rugăciune, cerând de la Dumnezeu îndurarea şi mila. Şi ce urmări binecuvântate a avut acest început! Să privim apoi la munca şi la lupta lui, la felul de viaţă pe care el l-a [avut]: în luptă, în sărăcie, pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să ajungă până la noi şi fiecare să poată să cumpere o carte, să cumpere o foaie din care să-L poată afla pe Domnul, să poată afla voia lui Dumnezeu, să poată cunoaşte cum trebuie să trăiască şi cum trebuie să umble în această lume.
Şi viaţa, munca, şi lupta lui, ce roade binecuvântate au fost pentru ţara noastră! Atâtea suflete pierdute, care erau o povară pentru familiile lor, pentru societate, au ajuns o binecuvântare.
Şi noi să-i urmăm credinţa lui în trăire, în umblare şi-n tot ce facem, şi-n tot ce trebuie să facem în viaţa noastră, în locul unde trăim. Noi înşine să fim, în primul rând, lumină. Noi înşine să fim o pildă vrednică de urmat pentru alţii. Să vadă alţii în noi lumina, să vadă viaţa, să vadă trăirea. Căci ce înseamnă un om nou, o făptură nouă? A fi cinstit, a fi drept, a fi corect, a nu umbla cu vicleşug, cu furtişaguri, a nu-ţi căuta scuze atunci când faci răul, a nu întinde mâna să iei ce nu-ţi aparţine şi nu este cuvenit ca să iei. Aceasta este viaţa creştină. Aceasta este lumina în care trebuie să umblăm.
De aceea, dragii mei, şi noi să urmăm credinţa acestui om mare al lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu l-a trimis la noi şi el ne-a spus Cuvântul curat şi limpede, că poate să-l înţeleagă şi copiii, şi cei bătrâni, atât este de curat. Atât este de frumos şi atât este de dulce şi de plăcut, încât oricine poate să-l primească şi oricine poate să-l asimileze şi să aibă parte de roadele binecuvântate ale Cuvântului în viaţa sa.
Dragii mei, a fi creştin, a fi credincios, a fi ostaş înseamnă a fi om corect, om născut din nou, om care să fie şi-n gândire, şi-n sentimente, şi-n vorbire, şi‑n trăire curat.
Dumnezeu să ne binecuvânteze, să ne dea harul Lui, ca să putem înţelege că fără reforma sufletului în viaţa noastră, iată, nu se poate face o reformă în jurul nostru. Şi nu-L pot afla [nici] alţii pe Domnul, câtă vreme noi nu L-am aflat. Că nu este naştere din nou fără Cuvântul lui Dumnezeu; că nu este nici credinţă fără Cuvântul lui Dumnezeu. Căci credinţa vine în urma auzirii; şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Deci acolo unde este mărturisit Hristos, Domnul nostru, Mântuitorul nostru iubit, unde este Cuvântul Lui, acolo este şi credinţa. Şi apoi credinţa trăieşte tot prin acest Cuvânt.
Dumnezeu să ne binecuvânteze. Să ne învrednicească El să fim cu mai multă luare aminte la ceea ce auzim, la ceea ce vedem. Că vedeţi frăţiile voastre ce mulţime suntem aici adunaţi. Şi aceasta este o dovadă a prezenţei Domnului, a dragostei Lui, a puterii cu care lucrează în lume şi în mijlocul nostru. Pentru ca Numele Lui să fie slăvit, să fie binecuvântat şi cântat, şi mărturisit cu dragostea credinţei. Pentru ca soţii noştri, familiile noastre, vecinii noştri, consătenii noştri şi tot poporul nostru să ajungă la Dumnezeu, să ajungă la lumină, să ajungă la trăirea şi părtăşia cu El.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru îngăduinţa pe care o avem din partea stăpânirii. Ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze ţara noastră, poporul nostru, conducătorii ţării noastre, care se luptă pe toate căile ca toţi să ajungă la o viaţă mai bună, la o viaţă dreaptă. Şi această viaţă dreaptă şi sfântă vine prin Mântuitorul nostru, prin Cuvântul Său, prin Evanghelia Sa. De aceea noi avem în societate o datorie mult mai mare… Cuvântul spune că cei ce-au crezut, mai întâi ei, sunt datori.
Să-I mulţumim lui Dumnezeu (…) şi să-L rugăm pe Domnul să ne umple El cu harul Său şi cu darul Său, pentru ca viaţa noastră, anii noştri, paşii noştri puţini pe care-i avem de străbătut în această viaţă să poată fi o binecuvântare pentru cei din mijlocul nostru. Ca la sfârşitul vieţii noastre, al luptei, să putem să vedem Faţa dulce şi frumoasă, şi minunată a Domnului nostru şi să rămânem cu El.
Slăvit să fie Domnul!
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 5
