Pavel – Apostolul neamurilor
Marele Apostol Pavel reprezintă personalitatea cea mai de seamă din istoria răspândirii creştinismului, atât prin neobosita activitate misionară în lumea păgână, cât şi prin cuprinzătoarea sa gândire teologică dezvoltată în cele paisprezece epistole.
După miraculoasa convertire de pe drumul Damascului, Pavel a ajuns cel mai înflăcărat, sincer şi devotat slujitor al lui Hristos. În trei decenii şi jumătate de propovăduire neîntreruptă, Pavel împreună cu ucenicii săi a reuşit să cucerească marele Imperiu roman, întemeind aproape treizeci de comunităţi răspândite pe toate ţărmurile Mării Mediterane.
Asemeni unui adevărat părinte iubitor care se îngrijeşte cu multă atenţie de propăşirea, apărarea şi desăvârşirea fiilor săi, Apostolul Pavel s-a ocupat de toate aspectele anevoioase prin care treceau neamurile păgâne convertite la creştinism. Printre acestea, un loc important îl ocupă problema patimilor trupeşti, pe care îndrăzneţul Apostol nu s-a jenat să le numească, să le cerceteze şi să dezvăluie marea lor primejdie pentru cei dornici să dobândească cununa vieţii veşnice.
În deplină armonie cu poruncile Creatorului statornicite dintru-nceput în rânduielile vieţii, cu legile revelate în cuvântul profeţilor şi cu Evanghelia desăvârşirii adusă de Iisus Hristos, Apostolul Pavel a tâlcuit pe larg şi urmările patimilor trupeşti. Dezastruoasele şuvoaie pornite din vulcanul desfrânării au fost condamnate cu toată puterea; însă legătura curată, sinceră şi luminată de fiorul dragostei dintre bărbat şi femeie a fost ridicată pe treapta sfinţeniei până la asemănarea cu iubirea dintre Hristos şi Biserica Sa.
Creştinilor din Roma, grandioasa metropolă în care păcatul desfrânării a fost cultivat până la desfigurarea ordinii naturale rânduite de Creator, Sfântul Pavel le-a scris fără sfială: „că şi femeile lor au preschimbat legăturile fireşti cu acelea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, părăsind fireasca legătură cu femeia, în pofta lor s-au aprins unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea şi primind în ei înşişi răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1, 26-27). Erau aceleaşi păcate strigătoare la cer pentru care au pierit în flăcări locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora.
Patima desfrânării a pătruns adânc şi printre credincioşii din Corint, evoluând spre forme mai grave decât la păgâni. Astfel, unul dintre ei trăia cu femeia tatălui său; faptă condamnată de legea iudaică, dar şi de dreptul roman. Împotriva acestui desfrânat incestuos, Apostolul Pavel a pronunţat o sentinţă necruţătoare: „pe unul ca acesta să-l daţi Satanei, spre pieirea trupului” (I Cor. 5, 5). Cei cu adevărat credincioşi erau îndemnaţi cu stăruinţă să nu-i primească pe desfrânaţi, să nu se amestece, să nu mănânce cu ei şi să-i scoată din mijlocul lor, pentru că „nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii… nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 18).
Adresându-se creştinilor din Galatia, Apostolul neamurilor, după ce afirmă că între poftele trupului şi ale duhului este o permanentă împotrivire, el denumeşte o parte din faptele trupului: „desfrânare, necurăţie, neruşinare… dezbinări, erezii… beţii, chefuri”. În contrast cu acestea, apar roadele Duhului: „iubire, bucurie, pace, bunătate… blândeţe, înfrânare, curăţie” (Gal. 5, 19-23).
Răsplata celor două orientări va fi determinată de libera noastră alegere, „căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în propriul său trup, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duhul va secera viaţă veşnică” (Gal. 6, 7-9).
În epistola către Efeseni, Apostolul Pavel, ca iudeu şi urmaş al lui Adam şi Eva, alături de întreaga omenire, recunoaşte că şi noi am petrecut „după poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi pe ale simţurilor şi astfel din fire eram fiii mâniei” (Ef. 2, 3).
Din iubirea nemărginită a lui Dumnezeu şi prin sângele lui Hristos, chiar lipsiţi de nădejde, am recâştigat pacea şi apropierea de Cel ce ne-a zidit.
Pentru cei ce doresc să vieţuiască şi pe pământ ca fii ai luminii, Sfântul Pavel reaminteşte câteva îndemnuri absolut obligatorii: „Iar de desfrâu şi de orice necurăţie şi de lăcomie nici să se pomenească între voi” (Ef. 5, 3).
Cu aceeaşi dragoste şi grijă pentru puritatea vieţii întru Hristos, Pavel îi îndeamnă şi pe credincioşii din Colose: „Prin urmare, ucideţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia – care este închinare la idoli” (Col. 3, 5).
Din dorinţa ca fiii săi duhovniceşti să rămână statornici în adevărul cel unic al Evangheliei lui Hristos, marele Apostol a dezvăluit Tesalonicenilor că voia lui Dumnezeu este sfinţirea. Apoi le-a spus imediat şi mijloacele prin care aceasta se poate obţine: „să vă feriţi de desfrânare; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească trupul în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei – aşa cum fac neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu” (I Tes . 4, 3-5).
Atunci când au început să apară falsele învăţături care semănau confuzie printre credincioşi, scriind lui Timotei, Apostolul Pavel îi enumera printre călcătorii de lege pe desfrânaţi şi pe sodomiţi. Iar când se referă la femeile văduve, apreciază pe adevărata văduvă rămasă singură, care-şi pune nădejdea în Dumnezeu şi condamnă pe cea care „trăieşte în desfrânări” (I Tim. 5, 6).
Tânărul Timotei a fost adevăratul fiu în credinţă, pe care Pavel l-a iubit cel mai mult, dorind să-l ferească de orice primejdie. El a vestit cu putere Evanghelia lui Hristos, apoi a condus ca episcop Biserica din Efes.
Din a doua captivitate romană, cu puţin timp înaintea morţii, Apostolul Pavel i-a lăsat lui Timotei multe îndemnuri cu valoare de testament duhovnicesc. Cel mai important dintre acestea credem a fi următorul: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, iubirea, pacea cu cei ce din inimă curată Îl cheamă pe Domnul” (II Tim. 2, 22).
Cuvintele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos în timpul activităţii mesianice au avut întotdeauna puterea, harul şi menirea de a lămuri în chip desăvârşit adevăruri şi taine abia sugerate în revelaţia profeţilor.
Cunoscuta făgăduinţă: „Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20) – se referă la taina Bisericii; dar în gândirea Sfinţilor Părinţi, cei doi sunt mai întâi bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu Însuşi; al treilea este copilul, ca rod binecuvântat al comuniunii familiale, iar în acest cuib neprihănit al dragostei sălăşluieşte, desigur, şi Hristos Domnul vieţii.
Pare într-adevăr paradoxal faptul că aceeaşi unire trupească dintre bărbat şi femeie poate fi pofta şi patima desfrânării, ca început al necazurilor şi obârşie a morţii, sau se poate transfigura în taina comuniunii şi binecuvântării cereşti; mijloc de sfinţire, icoană a Bisericii şi cale spre mântuire şi viaţă veşnică.
Am observat că, după începutul făcut prin păcatul originar din grădina Edenului, patima desfrânării sub toate formele născocite de imaginaţia omului a fost condamnată şi pedepsită; realitate menţionată din primele pagini ale Genezei şi până la Apocalipsa.
Pornind de la binecuvântarea edenică a unirii mistice dintre bărbat şi femeie şi de la porunca Mântuitorului ca „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” – Sfântul Apostol Pavel a dezvoltat o adevărată doctrină a familiei creştine.
Din cauza pornirii năvalnice spre desfrânare, „fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei… Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; tot aşa, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul decât prin bună înţelegere, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi rugăciunea; şi apoi să fiţi din nou împreună…” (I Cor. 7, 2-5).
Taina iubirii dintre bărbat şi femeie, precum şi unirea celor doi într-un singur trup, profeţită dintru-nceput era prefigurarea legăturii tainice dintre Hristos şi Biserica Sa, asemănare şi temei pentru Taina Nunţii (Ef. 5, 32).
Dorind să stăvilească marea înclinare spre poftele trupului ale celor din neamul său, Apostolul Pavel îi îndeamnă cu stăruinţă: „Cinstită-ntru totul să fie căsnicia, şi patul ei fie ne-ntinat, căci Dumnezeu îi va judeca pe desfrânaţi şi pe adulteri” (Evr. 13, 4).
Prof. Ion Lazăr
din ”PEDEAPSA NEASCULTĂRII”
sau Păcatul strămoşesc oglindit în stihia plăcerii sexuale
Ediţia a II-a,revăzută şi adăugită
Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2009
