O vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare din anii ’70
Slăvit să fie Domnul.
Ascultând de sfântul îndemn din Cuvântul lui Dumnezeu de care ne-am mai amintit şi înainte, atunci când ne adunăm unii cu alţii, să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Ne bucurăm de fiecare dată când harul lui Dumnezeu ne rânduieşte un astfel de prilej să ne putem unii pe alţii îndemna la dragoste şi la fapte bune. Că, aşa cum vorbeam mai înainte, de dragoste şi de fapte bune avem cea mai mare nevoie fiecare dintre noi. Dragostea vorbeşte despre unitatea lăuntrică cu Biserica Domnului, cu trupul lui Hristos, cu frăţietatea noastră. Şi faptele bune vorbesc despre purtarea noastră în afară, în mijlocul celorlalţi, între care, după ce am plecat din mijlocul fraţilor, trebuie să dovedim cu fapta ce-am învăţat cu credinţa şi cu priceperea noastră în Hristos.
Într-o astfel de seară ca aceasta, Mântuitorul S-a simţit totdeauna bine. [Căci] numai în mijlocul celor care erau familia Lui duhovnicească [era] unitatea de credinţă, părtăşia pe care I-o rânduise Tatăl nu numai s-o aibă ca bucurie şi întărire pentru El pe pământ, ci şi s-o lase [celorlalţi], ca urmaşi ai Săi şi propovăduitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, mai departe. Acelora care erau, prin harul lui Dumnezeu, aleşi de Dumnezeu să fie împreună lucrători cu El şi cu Fiul Său la opera cea mare de mântuire a omenirii. Aceştia au fost cei cu care El totdeauna a fost un trup şi-un suflet, aceia pe care i-a iubit cu toată inima Sa, pe care i-a ocrotit cu toată puterea Sa, dorind cu toată dorinţa sufletului Său sfânt şi a iubirii Sale să fie mereu lângă ei. El a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei”; „toţi aţi stat necurmat lângă Mine, în toate necazurile Mele”. Şi, pentru că au stat lângă El necurmat, în toate necazurile Lui, au rămas cei mai buni prieteni; şi colaboratorii Săi, şi cununa Lui strălucită pe vecii vecilor şi în faţa lui Dumnezeu, şi în faţa istoriei, şi în faţa noastră, a tuturor celor care de-atunci încoace şi de la ei încolo, au rămas binecuvântaţii împreună lucrători ai lui Dumnezeu.
Într-o astfel de seară, în mijlocul lor, în faţa unor încercări care aveau să-i lovească şi în faţa unui preţ din care fiecare avea să plătească o părticică – pentru ca din părticica fiecăruia să se întregească preţul cel mare al răscumpărării lumii – El le-a spus un cuvânt. În mijlocul rugăciunii de la Ioan 17 este spus un cuvânt care trebuie să ne rămână şi nouă ca un îndrumător permanent şi ca o cerinţă sfântă, dacă vrem şi noi cum a vrut El mântuirea alor Lui şi mântuirea tuturor celor care depindeau de ascultarea lor. La Ioan 17, versetul 19, spune un cuvânt, în rugăciunea Domnului: „Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Acesta a fost gândul călăuzitor, lupta de fiecare zi a Domnului şi Mântuitorului nostru şi sarcina Lui cea mai mare, după grija de a împlini voia lui Dumnezeu în mijlocul ucenicilor Săi. „Eu Mă sfinţesc, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi”.
Aceasta este datoria cea mare a fiecărui îndrumător, a fiecărui mărturisitor, a fiecărui părinte, a fiecărui apostol, a fiecărui păstor sufletesc. Pentru că totdeauna, dacă vrem ca familia noastră să fie într-o stare bună, noi trebuie să ne dăm toate silinţele să ajungem într-o stare sfântă. Dacă păstorul vrea ca turma lui să ajungă într-o stare sănătoasă şi bună, el trebuie să-şi dea toate silinţele să ajungă şi să se menţină într-o stare sfântă. Pentru că totdeauna turma va fi cu o treaptă mai jos decât păstorul. Totdeauna familia va fi cu o treaptă mai jos decât părintele. Totdeauna cei îndrumaţi vor fi cu o treaptă mai jos decât îndrumătorul. Dacă îndrumătorul vrea ca turma lui să se ridice, el trebuie să se ridice întâi la o treaptă superioară.
Sfântul Apostol Pavel ne-a lăsat o pildă cum a înţeles el de limpede această mare cerinţă lăsată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos. „Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, spune el la Filipeni. Şi uitaţi-vă cu băgare de seamă la cei care trăiesc după pilda pe care o aveţi în noi”. Sfântului Timotei îi dă aceleaşi îndemnuri: „Pe tine însuţi păstrează-te curat…”; „dreptarul învăţăturii sănătoase ţine-l, cu credinţa şi cu dragostea care este în Iisus Hristos. Că dacă vei face aşa, te vei mântui şi pe tine, şi pe cei care te ascultă”.
La I Corinteni capitolul 7, unde le vorbeşte părinţilor credincioşi, el le pretinde sfinţenie, pentru că numai dacă ei vor fi sfinţi, atunci copiii lor vor fi curaţi şi [neprihăniţi]. În astfel de condiţii trebuie să înţelegem că este necesar să se desfăşoare viaţa noastră credincioasă în Hristos. Mântuitorul Iisus a spus: „Mă sfinţesc Eu, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. El a căutat tot timpul să trăiască – în mijlocul ucenicilor Săi şi în intimitatea cu Tatăl, prin Duhul Sfânt – cea mai înaltă şi cea mai sfântă viaţă de rugăciune, de ascultare, de credincioşie, de dragoste, de părtăşie şi de continuă trăire în voia şi împlinirea dorinţei Tatălui. Şi numai în felul acesta a putut să creeze nişte apostoli care au fost apoi şi ei, în mijlocul celor la care i-a trimis să-i îndrume, nişte pilde vrednice de urmat.
Noi tot aşa. Suntem trimişi de Domnul şi chemaţi de El să avem parte de lucru împreună cu El, spre mântuirea şi ridicarea unei lucrări sau a unei familii, sau a unui grup de ascultători în care Dumnezeu ne-a trimis. Suntem chemaţi să fim împreună lucrători cu El la Lucrarea Sa. Nu este şi nu poate fi o altă temelie, decât Hristos. Dar felul în care zidim, materialul cu care lucrăm, mijloacele de care ne folosim, starea noastră sufletească pe care o avem în lucrarea cu El şi prin opera de slujire şi de colaborare cu Dumnezeu pot fi diferite. Noi putem clădi aur, argint sau pietre scumpe, adică dintr-o stare sfântă, dintr-o bogăţie duhovnicească, dintr-o viaţă trăită cu Dumnezeu, în care am adunat aceste bogăţii duhovniceşti; putem clădi cu un material rezistent, o lucrare care să reziste oricăror încercări, oricăror ispite, şi în vreme liniştită (că şi vremea liniştită îşi are atât de multe ispite ale ei), şi în vreme de furtună (căci vremea de furtună îşi are şi ea ispitele ei).
Dacă o astfel de lucrare facem, zidită cu acest material rezistent: aurul, argintul şi piatra cea scumpă – lucruri de cel mai mare preţ şi de cea mai mare valoare înaintea lui Dumnezeu – şi dacă cu astfel de materiale şi dintr-o astfel de stare lucrăm la clădirea Bisericii lui Dumnezeu, pe temelia lui Hristos, atunci lucrarea noastră va dura. Orice încercări ar veni peste ea, nu vor face decât să fie văzută şi mai frumoasă. Ploile n-o vor duce; o vor spăla. Focul n-o va arde; o va curăţi şi o va lămuri, făcând-o şi mai strălucită. Şi timpul, durata şi vremurile nu o vor putea ruina, ci, din ce în ce o vor face mai întărită şi mai sudată, şi mai puternică înfăţişându-se înaintea lui Dumnezeu. Pentru că este zidită din acel material din care Dumnezeu Însuşi zideşte Lucrarea Sa.
Dacă citim în Apocalipsa, vedem că se vorbeşte atât de des despre aur, despre argint, despre pietre scumpe. Cetatea Lui: zidurile ei, porţile ei… şi străzile ei sunt făcute din acest material sfânt şi rezistent care nu numai că e tare şi statornic, dar este şi frumos şi binecuvântat, şi fericit.
Aceasta este lucrarea pe care o cere Dumnezeu de la noi şi la care vrea El să ne ajute să ajungem toţi să o putem împlini. Şi la o astfel de stare noi nu putem ajunge, decât dacă ne dăm toate silinţele, aşa cum spune versetul din Epistola Sfântului Petru: „Să unim cu credinţa noastră fapta, cu fapta cunoştinţa, cu cunoştinţa înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia… pentru că de toate aceste şase virtuţi vom avea nevoie pentru celelalte două: pentru dragostea de fraţi – care este unitatea, părtăşia, viaţa noastră desfăşurată lăuntric – şi pentru iubirea de oameni, care este lucrarea noastră desfăşurată în afară. Nu putem avea deci nici dragoste de fraţi, nici iubire de oameni, nici trăirea adâncă în părtăşia frăţească cu Dumnezeu, nici lucrare rodnică în mijlocul celor din afară, fără ca mai înainte noi înşine să ne fi dat toate silinţele să ne facem parte şi să ne acumulăm în viaţa noastră cele dintâi şase virtuţi. Credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia. Acestea sunt cele care însoţesc viaţa noastră şi rotunjesc, şi fac vrednică viaţa noastră şi fiinţa noastră, să putem să ne desfăşurăm minunat cele două părţi ale mântuirii noastre, care sunt: viaţa în intimitatea frăţească şi viaţa în lucrarea de misiune pe care trebuie s-o facem în mijlocul celorlalţi oameni.
Iar printre acestea, Mântuitorul nostru Iisus S-a dat pildă; şi urmaşii Lui ne-au fost, la fel, pilde şi exemple de urmat. „Mă sfinţesc, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi”. Aceasta ar trebui să fie grija cea mai importantă a unui îndrumător de suflete. „Mă sfinţesc, pentru că numai aşa ei vor putea fi sfinţi. Să mă silesc să duc o viaţă de cea mai înaltă rugăciune şi curăţie, şi sfinţenie, pentru că numai atunci eu nu numai că voi avea autoritatea să le cer şi altora, dar eu însumi voi fi model după care ceilalţi, fără să le cer, se vor orienta frumos.” „Mă sfinţesc eu însumi” ar trebui să fie deviza fiecărui părinte. Pentru că de gradul de sfinţenie pe care îşi dă el silinţa să şi-o acumuleze şi să şi-o însuşească depinde gradul de sfinţenie spre care poate să-şi atragă familia sa şi urmaşii săi.
„Mă sfinţesc eu însumi” trebuie să fie dorinţa fiecărui soţ, pentru că în felul acesta va putea atrage spre sfinţenie pe cealaltă parte a lui, încă necredincioasă. Nu trebuie să ne supărăm atât de mult pe cei care nu ascultă şi nu preţuiesc sfatul şi îndemnurile noastre, ci trebuie să ne supărăm mai mult pe noi înşine şi pe lipsa noastră de silinţă să ajungem într-un tot mai înalt grad de sfinţenie, pentru ca ai noştri, cei cărora trebuie să le mărturisim Cuvântul şi pe care să-i îndemnăm spre aceasta, să poată vedea o pildă şi să poată simţi o autoritate.
Când ne adunăm… şi ne adunăm aşa de rar şi ne întâlnim aşa de rar împreună, Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Adică tocmai la ceea ce ne spune aici acest cuvânt. Pentru că din oricare parte ai citi vreun cuvânt scris în Evanghelie, el nu va avea (mai pe faţă sau mai în ascuns, mai tainic în el) decât acelaşi îndemn şi aceeaşi dorinţă: să-l înfăţişeze pe omul lui Dumnezeu desăvârşit în Hristos. Din oricare parte am citi, oricare din îndemnurile sfântului Cuvânt nu are decât ţinta aceasta şi dorinţa aceasta, şi misiunea aceasta.
Mântuitorul a aşezat acest verset la mijlocul rugăciunii Sale din Ioan, capitolul 17. Înainte de cuvântul: „Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi”, vorbeşte despre unitatea şi despre părtăşia pe care I-o cere lui Dumnezeu s-o dea aleşilor Săi; şi o cere urmaşilor Săi s-o aibă în faţa lui Dumnezeu. Iar după aceea spune: „…şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Cuvântul Meu prin ei”. La mijlocul acesta, între cei care vor veni şi cei care au fost, „între”, Se aşază Hristos şi sfinţenia Sa. Între ucenicii Săi şi urmaşii lor. Între cei care trebuie să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi cei care trebuie să asculte acest Cuvânt din gura lor, Se aşază El, ca un stâlp şi ca un îndemn: „Eu Mă sfinţesc, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi”. Pentru ca şi ucenicii Mei, la rândul lor, să dorească să se sfinţească, să dorească spre această condiţie neapărat necesară, dacă vor ca urmaşii lor să realizeze sfinţenia în voia lui Dumnezeu. Să ne sfinţim, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi.
Dacă avem în lumea aceasta – şi mai ales în timpurile acestea – o sarcină, o datorie, o răspundere mai mare înaintea lui Dumnezeu şi înaintea misiunii pe care o avem de îndeplinit, este tocmai aceasta: să ne dăm noi silinţele, într-adevăr, tot mai mult să realizăm un tot mai înalt grad de sfinţenie. Avem la îndemâna noastră Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Avem la îndemână cel mai mare har dat nouă pe pământ, după Cuvântul lui Dumnezeu: rugăciunea. Avem la îndemână toate mijloacele acestea… meditaţia, rugăciunea, adânca cercetare şi judecată de sine şi tot ceea ce Domnul ne-a mai pus la îndemână pentru creşterea şi desăvârşirea vieţii noastre lăuntrice, pentru ca, prin întrebuinţarea acestor mijloace, să ajungem la sfinţenia şi la sfinţirea vieţii noastre lăuntrice.
Prin cercetarea de sine, pe care ar trebui s-o întrebuinţăm mai des în verificarea stării noastre în faţa lui Dumnezeu, noi în fiecare zi putem să stabilim gradul la care ne găsim faţă de acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Nivelul până la care ne-am ridicat în credinţa faţă de Dumnezeu. Toată reuşita noastră înăuntru şi în afară depinde de silinţa pe care ne-o dăm să ajungem să realizăm sfinţirea în viaţa noastră. Pentru că totdeauna cei în mijlocul cărora mărturisim Evanghelia vor fi cu un grad mai jos decât noi. Dacă noi vom fi buni, ei vor fi abia bunişori. Dacă noi vom fi bunişori numai, ei vor fi slabi. Dacă noi vom fi slabi, ei vor fi răi. Aceasta este gradaţia între care e totdeauna slujitorul şi cei cărora le slujeşte. Păstorul şi cei păstoriţi. Părintele şi familia sa. Şi de-aceea, dacă vrem mântuirea celor în mijlocul cărora suntem puşi să-L vestim pe Domnul şi să priveghem peste sufletele lor, noi înşine trebuie să ne dăm, în primul rând, toate silinţele să ajungem mereu la un grad mai înalt, ca şi pe ei să-i putem trage spre un alt aşa grad. De cele mai multe ori, dacă fraţii noştri din adunare sunt slabi, răspunderea şi vina este a noastră, care nu ne dăm silinţele să ajungem la un grad de sfinţenie din care să le putem şi pretinde, şi arăta modelul unei trăiri sfinte.
Dacă tot tineretul e slab, vina cea mai mare este, de multe ori, a noastră. Noi nu le arătăm o adâncă viaţă de slujire, de sfinţenie şi de credincioşie, de la care ei nu numai să aibă ce asculta, dar să aibă şi ce vedea. Pentru că şi oamenii mari, şi copiii învaţă mai mult cu ochii decât cu urechile. Înţeleg mai mult din ceea ce văd decât din ceea ce aud. Se uită mai mult la ceea ce arătăm prin faptele noastre decât ceea ce vrem să le demonstrăm prin cuvintele noastre.
Aceasta este cea mai mare trebuinţă a noastră acum. Sunt vremuri aşa cum sunt… Cei credincioşi nu s-au uitat nici la vremuri, nici la vânturi. Cine se uită la vânt nu seamănă şi cine se uită la nor nu seceră. Pentru că totdeauna vor fi vânturi şi totdeauna au fost nori. Adevăratul semănător seamănă la vremea lui, cu timp şi fără timp, şi caută să semene sămânţă bună şi sămânţă rodnică, pentru ca să fie binecuvântat. Şi vestitorul Domnului îşi face rost nu numai de o sămânţă bună, ci mai ales de o mână sănătoasă şi de o umblare puternică, pentru ca şi ceea ce se vede la el, şi ceea ce se aude la el să fie de natură să poată ajuta la cei care-l ascultă şi care privesc viaţa şi roadele lui. Datoria noastră este deci, în orice vreme am trăi, în orice condiţii sociale am trăi, de orice aspect şi de orice natură ar fi încercările prin care trecem, în toate acestea, să ne dăm toate silinţele să ajungem, în primul rând, noi înşine la un nivel de viaţă duhovnicească tot mai ridicat. Din acest nivel noi putem spune altora o îndrumare vrednică de trăit; pentru că numai dacă noi înşine ne vom sfinţi vor fi îndemnaţi şi ei să se sfinţească.
…Totuşi vremile pe care le trăim sunt vremuri cu totul deosebite. Putem vedea în jurul nostru tot ceea ce putem citi în sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Stările spuse de Mântuitorul şi promise de El în Matei, capitolul 24, le putem vedea aşa de limpede descoperindu-se cutremurător sub ochii noştri. Încercările prin care am trecut noi au fost, desigur, mari… Şi alţii au trecut prin încercări poate şi mai mari. Dar vremile din urmă, care se pare că ne-au ajuns sau ne ajung, aduc cu ele încercări neobişnuite şi nemaiîntâlnit de mari. De aceea Mântuitorul ne-a înştiinţat mereu: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva… cu privire la nimic. Voi fiţi atenţi, uitaţi-vă la tot ce se întâmplă. Priviţi! Cum te uiţi la măslin şi vezi că primăvara frăgezeşte ramurile lui, ştii că vara este aproape, aşa şi voi priviţi în jurul vostru şi vedeţi. Când veţi vedea aceste semne, să vă aduceţi aminte că sfârşitul este aproape. Voi să privegheaţi. Mai adânc să credeţi, mai puternic să vă rugaţi, mai stăruitor să alergaţi, mai cu grijă să privegheaţi, pentru ca să nu fiţi găsiţi ca ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, în ziua aceea, nepregătiţi pentru venirea Lui.
În lumina acestor îndemnuri şi gânduri, am vrea să amintim mereu fraţilor noştri – şi celor bătrâni, şi celor tineri, şi celor [ce sunt] părinţi şi celor [ce sunt] copii şi păstorilor, şi celor păstoriţi – de acest mare adevăr şi de această mare trebuinţă. Noi avem nevoie cu toţii să realizăm o tot mai înaltă trăire în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu. Să nu fim astăzi cum am fost ieri; şi să nu trăiesc şi-n ziua de mâine cum am fost astăzi. Ci în fiecare zi să ne dăm silinţele să realizăm o trăire mai înaltă. Cu cât sunt mai multe experienţele pe care le-am făcut şi le facem, cu cât sunt mai multe încercările prin care am trecut noi şi trecem – sau au trecut şi alţii –, cu cât sunt mai clare semnele arătate de Domnul şi vestite de Cuvântul Său, vădite în jurul nostru, cu cât sunt mai stăruitoare îndemnurile către o viaţă de aşteptare stăruitoare a venirii Domnului, cu atât mai mult fiecare dintre noi trebuie să ne dăm silinţele să fim într-un chip mai vrednic de Domnul.
Citim de ani de zile acest Cuvânt… Atâtea taine ne înconjoară… De-am şti noi cât sânge este presărat pe acest Cuvânt al lui Dumnezeu! Că fiecare slovă din el este răscumpărată cu jertfa unui sfânt. Prin câte a trebuit să treacă acest Cuvânt până a ajuns la noi, de două mii de ani, şi cât de multă grijă au pus în copierea lui toţi cei care l-au scris! Cât de multă dragoste au avut faţă de el toţi cei care l-au apărat cu sângele şi cu viaţa lor. Şi-au dat mai degrabă viaţa, cum am spus, decât să predea Cuvântul. Şi astfel el a ajuns la noi, după atâta jertfă şi după atâtea suferinţe.
Domnul ne-a rânduit o adunare în care să ne bucurăm. Ne-a dăruit fraţi pe care să-i preţuim, să-i respectăm şi despre care să n-ascultăm vorbe nepotrivite şi să nu răspândim vorbe nepotrivite. Să-i iubim din toată inima, să ne fie dragi fraţii noştri şi dacă în viaţa lor se ivesc încercări, să-i sprijinim cu rugăciunea noastră şi nu să găsim plăcere să vorbim de rău slăbiciunile şi durerile lor. Să ne vorbim de rău pe noi înşine; să ne învinuim, să ne îndurerăm, să ne străpungem propria noastră inimă… că o inimă şi un gând suntem toţi. Toţi suntem mădulare… şi, dacă suferă acest deget, nici celelalte nu se pot bucura. Când într-un fel undeva un mădular este rănit şi îndurerat, şi zdrobit, toate celelalte mădulare suferă împreună cu el. Aşa trebuie să ajungem să ne iubim şi să răbdăm, şi să ne simţim unii pe toţi ceilalţi.
Dar cât de departe este adeseori dragostea noastră de o astfel de stare faţă de fraţi! Şi dacă nu-i iubim pe fraţi din toată inima, atunci dovedim că pe Domnul nu-L iubim. Că El a spus: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte. Cine vă iubeşte pe voi pe Mine Mă iubeşte…”. Acesta este miezul şi înţelesul cuvintelor Sale.
Din ce medităm mai adânc asupra Cuvântului lui Dumnezeu, vedem cât de slabă este trăirea noastră şi cât de datori rămânem mereu faţă de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Despre Sfântul Apostol Ioan se spune că a trăit ani îndelungaţi, că până la sfârşitul vieţii, când nu se mai putea mişca de pe pat, îi iubea pe fraţi şi n-a dorit mai mult decât să fie dus mereu în mijlocul fraţilor. Chiar dacă n-a putut să le spună decât trei cuvinte: „Iubiţi-vă unii pe alţii”, el a dorit mereu să se ducă şi să le spună acest lucru. Pentru că nici unul dintre noi nu-i fericit dacă nu are iubire faţă de fraţi. Şi toţi vom fi fericiţi dacă vom avea iubire faţă de fraţii noştri. Suntem slabi toţi. De aceea avem nevoie să ne sprijinim fiecare şi pe fiecare. De aceea avem nevoie să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste, pentru că tuturor ne lipseşte. Şi oricât de multă am avea-o, niciodată nu vom avea aşa de multă. Oricât de mult am iubi pe fraţi, încă mai suntem datori faţă de această iubire. Pentru că aceasta este propria noastră fericire. Când iubesc cu adevărat pe fiecare frate, cel mai fericit sunt eu. Căci cu oricare mă întâlnesc, mă bucur şi mă simt înălţat sufleteşte, prin întâlnirea cu el şi prin umblarea cu el. Dacă numai pe unul nu-l pot iubi, aceasta ştirbeşte o parte din dragostea şi din bucuria, şi din propria mea fericire.
Scumpii mei fraţi, cu toţii avem necazurile noastre. Azi sau mâine fiecare dintre noi dăm peste ispite şi peste încercări în care avem nevoie nu de critica fraţilor, nu de loviturile lor, ci de mângâierile lor şi de dragostea lor. Chiar dacă dragostea nu vine totdeauna sub forma unor mângâieri şi a unor oblojeli, şi a unor laude… vine uneori sub forma unei apropiate, calde şi înlăcrimate mustrări. Este dragostea care doreşte unitatea şi bucuria. În pilda cu Samariteanul cel milostiv, Mântuitorul spune că bunul samaritean care s-a aplecat lângă cel căzut a turnat mai întâi untdelemn pe rănile lui şi apoi vin. N-a turnat întâi vin. Vinul ustură. A turnat întâi untdelemn, care este mângâiere şi unge rana. După aceea a turnat şi vin, căci şi de dezinfectare şi de mustrare este nevoie de multe ori în viaţa noastră. Dar dragostea ştie să le pună în aşa fel încât ele să vindece, nu să otrăvească. Şi de aceea, când vom fi călăuziţi de dragoste în umblarea cu fraţii noştri, vom şti totdeauna să întrebuinţăm şi vinul, dar numai după ce untdelemnul şi-a făcut lucrarea lui mângâietoare şi alinătoare. Pentru că [inima] celor căzuţi, a celor răniţi este plină de sensibilitate, de o bolnavă sensibilitate faţă de care trebuie să avem mult menajament şi înţelegere.
Dacă noi am avea o inimă iubitoare, am şti totdeauna cum să întrebuinţăm toate acestea. Sfântul Apostol Pavel ne este un îndemn. Şi spune el atunci când s-a despărţit de cei din Efes, la Milet: „Aduceţi-vă aminte că timp de trei ani de zile, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi”. Zi şi noapte, trei ani… cu lacrimi, pe fiecare… Sigur că au fost acolo atât de multe de mustrat. Şi atât de multe de osândit… Că numai în astfel de condiţii se cer zi şi noapte, pentru fiecare, lacrimi. Dar Sfântul Apostol Pavel a găsit, în dragostea faţă de alţii şi-n sfinţenia lui însuşi, şi-n înălţarea lui duhovnicească, şi-n legătura lui cu Dumnezeu, destulă putere şi destulă înţelepciune ca în lacrimile sale să fie nu numai mustrarea, ci mai ales mângâierea; şi îndemnul să-l strecoare ca pe o vindecare pentru sufletele lângă care a trebuit să plângă atât de mult… Trei ani de zile, zi şi noapte, lângă fiecare… Asta înseamnă că într-o stare foarte rea erau cei din Efes. Şi, dacă ar mai fi stat acolo încă pe atâţia ani, el ar fi avut o aceeaşi răbdare şi plină de bunătate iubire lângă fiecare dintre ei, până când va fi [fost] nevoie de lacrimile sale şi de rugăciunea sa.
Să rugăm pe Domnul ca, prin Duhul Său cel Sfânt, să ne dăruiască şi nouă un astfel de îndemn şi o astfel de înţelepciune, pentru ca să înţelegem că, în lucrarea noastră şi-n umblarea noastră, şi-n opera noastră de mântuire a altora, cel dintâi şi cel mai mare lucru este, în primul rând, sfinţirea noastră; trăirea noastră cu Hristos; umblarea noastră în ascultare. Suntem mereu deficitari în lucrul acesta. Avem mereu încă şi încă mai mult de făcut. Realizăm din ce în ce tot mai puţin. Dar, pe măsură ce ne dăm silinţele să realizăm, găsim în noi şi primim în noi, prin Duhul lui Dumnezeu, mai multă dorinţă după aceasta. Şi cu cât Îl avem mai mult, cu atâta Îl căutăm mai mult. Cu cât Îl dobândim mai mult, cu atâta alergăm după El mai mult. Pentru că aceasta este, în primul rând, propria noastră fericire şi mulţumire. Şi după aceea să vedem că-i putem ajuta şi pe alţii să se ridice la o treaptă superioară, prin ostenelile noastre, prin pilda noastră şi prin cuvântul nostru. Aceasta ne satisface în cel mai înţelept chip şi-n cel mai înalt fel mângâietor pe noi înşine, în primul rând.
În vremurile prin care trăim, aceasta este una dintre cele mai mari datorii. Lumea merge din rău în mai rău. Şi pentru că vedem acest lucru, că păcatul se înmulţeşte, că păcatul pătrunde până în familia noastră şi până în inima noastră, de-atâtea ori… cu atât mai mult se cere ca noi să nu ostenim, să nu obosim în alergarea pentru găsirea unui tot mai înalt grad de sfinţenie. Cu cât lumea din jurul nostru şi cei cărora trebuie să le arătăm pe Hristos sunt mai departe de adevăr, cu atât mai mult noi trebuie să fim mai aproape de el. Cu cât sunt mai puţini care se roagă, cu atâta trebuie ca cei care se roagă să se roage mai mult. Cu cât sunt mai slabi în purtările lor cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, cu atâta cei care Îl cunosc pe El trebuie să fie mai tari, mai îmbărbătaţi, mai silitori pentru aceasta.
Ştie Domnul cât de puţin mai avem încă să lucrăm şi să luptăm pe pământul acesta. Vremea chemării noastre este aproape. Sfârşitul tuturor lucrurilor este foarte aproape. Vremile şi semnele de sfârşit sunt lângă noi să le vedem cu ochii noştri. Nu-i gazetă pe care s-o deschizi sau… poate aproape nici o emisiune de radio pe care o asculţi, să nu auzi de un cutremur de pământ, de tulburări între popoare, de nenorociri peste oameni, de groază şi de lucruri care înspăimântă. Toate acestea sunt semne descrise cu atât de mulţi ani înainte de Mântuitorul. Şi El ne-a spus: „Când voi veţi vedea aceste lucruri, să ştiţi! Să vegheaţi! Căci venirea Domnului este aproape”.
Iată ce mari datorii avem noi. Tineri sau bătrâni. Să ne dăm seama că Domnul este aproape. Nu ne dăm seama cât de aproape este Domnul. Şi să ne dăm toate silinţele să realizăm cu depăşire acest plan duhovnicesc. Că dacă lumea umblă mereu pentru depăşiri, apoi Domnul ne cere o depăşire şi mai grabnică, în şi mai mare măsură, pentru că cei care umblă după realizarea împlinirii voii Sale şi a planului Său sunt tot mai puţini şi sunt tot mai slabi. (…)
Dacă aşa vom face, atunci noi vom câştiga în fiecare zi mai mult. Şi ne vom apropia cu fiecare zi mai mult de nivelul cel înalt pe care şi Dumnezeu, şi oamenii îl cer, îl pretind şi-l aşteaptă de la noi.
Domnul Iisus să ne dăruiască zilnic un îndemn tot mai înalt în interiorizarea Cuvântului Său prin trăirea lăuntrică a voii Sale. Pentru ca tot ceea ce vom face în afară apoi să apară strălucit şi frumos. Cuvintele noastre să vibreze de dragostea Lui. Şi vor vibra, dacă această dragoste este acumulată [stând] în genunchi, în meditaţie, în părtăşie cu El, mai întâi în inima noastră. Mâinile noastre vor lucra puternic, cuvintele noastre vor răsuna puternic, paşii noştri vor merge drept şi ochii noştri vor răspândi lumină şi vor bucura pe oricine va privi la lumina noastră, dacă noi înşine ne vom alimenta zilnic şi puternic din lumina lui Dumnezeu. De nimic nu-i nevoie mai mult în lumea aceasta acum decât de o astfel de trăire şi de lumină. Nu de predicatori este nevoie. Predicatori sunt destui. De mărturisitori are nevoie Domnul! Adică de cei care cu fapta lor întregesc şi adeveresc cuvântul pe care îl spun. Care prin sfinţenia lor sunt nu numai o predică în mijlocul oamenilor, ci sunt lumină şi dovadă, şi îndemn spre sfinţenie şi ascultare.
La aceasta să ne ajute Domnul să ne silim fiecare să ajungem, pentru ca cei care vin în urma noastră să primească de la noi nu numai un cuvânt mărturisit, nu numai cântări frumoase, poezii frumoase şi vorbe frumoase, ci mai ales un model de viaţă sfântă şi de purtare evlavioasă. Copiii noştri să aibă despre noi amintirea ca despre nişte părinţi sfinţi, ale căror fapte şi al căror nivel de viaţă să ţintească, să dorească şi să caute să-l atingă şi ei. Atunci vom fi cu adevărat nişte mărturisitori ai Domnului şi vom fi învăţat cum ne-a învăţat El în Cuvântul pe care l-am citit: „Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi”.
Dumnezeu să ne dăruiască urmaşi sfinţi, pentru că atunci vom vedea şi noi cu bucurie sfinţenia Lui. Amin.
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, – vol. 6
