„(…) Dragii mei, nu se poate ca preoţii să lipsească de la aceste adunări frăţeşti, pentru că lucrarea Oastei Domnului ne-a venit nouă printr-un preot şi nu prin oarecare preot, ci printr-un preot deosebit: preotul Iosif Trifa, pe care îl cunoaştem din scrierile sale. Nu se poate deci să nu apreciem noi, preoţii, şi să nu ne bucurăm de oamenii duhovniceşti… că din aceia fireşti sunt la tot pasul. Cât de drag îţi este să asculţi şi să vezi fraţi şi surori care, chiar prin ţinuta vieţii lor, prin îmbrăcăminte, prin fapte, mai ales, prin vorba lor liniştită şi cumpănită şi plină de înţelepciune, îşi trăiesc zilele acestei vieţi pământeşti şi înţeleg aşa cum trebuie să-şi înţeleagă rostul mântuirii propriului suflet sau înţeleg îndemnul liturgic: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm.
Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vin la acest mormânt minunat care m-a fascinat de când l-am văzut, nu numai prin albul imaculat al zăpezii, care vorbeşte despre curăţia vieţii păstrate de către fratele Traian, de atunci, de tânăr, de copil, de când a făcut legământul acela cu Domnul şi pe care şi l-a ţinut până la sfârşitul vieţii sale.
Se cade să se vorbească mereu de rugăciune, întrucât ea este hrana sufletului şi pentru că noi stăm în această seară la căpătâiul unui om al rugăciunii; la căpătâiul aceluia care s-a rugat aşa cum noi trebuie să ne rugăm oricând şi în tot locul, aşa cum el s-a rugat. Şi dacă ne aducem aminte în ce loc a făcut el legământul cu Dumnezeu, ne impresionează adânc, pentru că, iată, nu trebuie să fii teolog mare ca să ştii să te rogi, ci, cum vorbeşte un copil cu tatăl său, aşa trebuie să fie rugăciunea noastră cu Dumnezeu: cu încredere şi cu credinţa că ceea ce cerem vom şi primi. (…)
Ne aflăm deci la căpătâiul unui frate întru Hristos, care a pătimit mult pentru lucrarea Oastei, pentru credinţa noastră bună şi străbună, aşa cum o numea el, acest frate al nostru mai mare, sau să-l numim prieten, să-l numim părinte… Oricum l-am numi, cred că facem un lucru bun şi duhul său se bucură astăzi.
Dacă citim istoria vieţii sale, vedem că el uneori era singur. Iată că acum nu mai este singur. Sunt sute şi mii, uneori. Şi chiar dacă cu trupul nu sunt azi aici fraţii şi surorile din întreaga ţară şi din întreaga lume, ei sunt uniţi cu duhul fratelui Traian.
Unii sunteţi fericiţi că l-aţi cunoscut. Ce bine ar fi fost dacă şi noi preoţii, care ştim să apreciem lucrarea Oastei Domnului, l-am fi cunoscut, pentru că am fi păstorit cu mai mult zel, cu mai multă râvnă turma încredinţată. Dar mulţumim lui Dumnezeu că măcar acum cunoaştem această Lucrare. Şi să ştiţi că Lucrarea aceasta nu poate avea decât o influenţă benefică asupra pastoraţiei noastre, a preoţilor. Pentru că în biserică vedem uneori că cei mai mulţi sunt oameni fireşti, oameni în care nu vezi o transformare a vieţii lor, chiar dacă pui tot elanul, toată râvna, ca păstor de suflete. Noi vedem la frăţiile voastre, şi ne place să credem că aşa este, o transformare totală a vieţii. Şi vă mulţumim, fraţi şi surori, că întăriţi credinţa noastră ortodoxă. Să nu vă daţi la o parte niciodată din drumul pe care l-aţi început, pentru că totdeauna în Lucrarea sfântă şi frumoasă sunt greutăţi, aşa cum au fost şi pentru toţi cei pe care i-am cunoscut ca lucrători activi în Oastea Domnului.
Să nu ne dăm la o parte! Să nu ne abatem nici la stânga, nici la dreapta, ci să ţinem drumul pe care ei ni l-au arătat!
Ce frumos se spune şi în poezia aceasta care este şi cântare: Oastea Ta, Iisuse, va urma plăcut calea rânduită ei de la-nceput…
Vă mulţumim, fraţi şi surori, celor care aţi venit azi aici ca să ne rugăm împreună. Nu ştiu ce reprezentaţi pentru alţii, prin părtăşia aceasta frăţească, dar eu cred că şi pentru prea cucernicii preoţi prezenţi şi pentru noi toţi, reprezentaţi un tonic; ne faceţi să ne întoarcem la casele noastre mai cu elan, cu un elan tineresc şi am căpătat încrederea că nu suntem singuri, aşa cum ne ispiteşte diavolul să credem, atunci când nu vedem minuni după atâta râvnă pe care o arătăm noi, ca păstori de suflete.
Bunul Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea Oastei Domnului şi mie să-mi ajute ca să fac legământ în acest moment aci, lângă crucea părintelui nostru, mai mare frate întru Hristos, care s-a luptat şi ne-a iubit pe toţi ca un părinte bun. Cred că este cea mai mare bucurie pe care i-o aducem noi, nu numai pentru cântările, poeziile, dar mai ales pentru sinceritatea cu care s-a luptat întreaga viaţă. Lupta sa, credinţa sa puternică, jertfa vieţii sale şi, mai ales, ceea ce a luat şi a păstrat de la Părintele Iosif, torţa aprinsă, noi să n-o stingem până la sfârşitul veacului. Să n-o stingem deci, niciodată, niciodată, niciodată! Amin.“
Pr. Teodor Iga, din Tulca – Bihor
spiuiri din cuvântul rostit la adunarea de comemorare de la mormântul fratelui Traian Dorz / iunie 1998
