– Cuvânt la Duminica a 6-a dupã Rusalii – a Slãbãnogului (Mt 9, 1-8)
Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră v-aţi întrebat ce era în casa acestui slăbănog, pentru că se pomeneşte de mai multe ori, dacă aţi fost atenţi, despre casa lui, mai ales la sfârşitul evangheliei.
Un slăbănog, pentru casa lui, este o mare povară, chiar dacă cei din jurul lui îl iubesc şi se străduiesc să aibă mare grijă de el. Este o povară de care cei ce nu sunt foarte apropiaţi şi foarte iubitori, se satură foarte repede. Este o greutate şi o cruce pe care nu mulţi pot să o poarte. Gândiţi-vă la celălalt slăbănog de la scăldătoarea Vitezda care avea tocmai problema aceasta. Spune Părintele Iosif că poate şi cei dragi ai săi, din casa lui, s-au ocupat – un an, doi, trei, cinci, zece – de el, dar după aceea l-au abandonat. Şi acesta ajunge, după 38 de ani, să se afle singur-singurel. Aici este o problemă foarte delicată a singurătăţii. O problemă pe care o are şi lumea de astăzi şi este foarte greu să se rezolve. Nu ştiu care dintre dumneavoastră aţi fost prin blocurile mari, gigantice, cu 10 etaje, să vedeţi câţi oameni singuri sunt. Ce mulţi oameni nu îşi cunosc nici măcar vecinii! Ce mulţi oameni nu ies mai deloc afară, ce mulţi oameni chiar dacă merg la biserică, s-a terminat Liturghia şi fiecare merge la casa lui şi nu cunoaşte mai pe nimeni. Sunt atâţia oameni abandonaţi, încât Evanghelia de astăzi trebuie să ne dea o nouă respiraţie, o nouă răsuflare a vieţii duhovniceşti, tocmai în privinţa solidarităţii.
Dacă un paralizat trupeşte este o mare povară pentru familia lui, ce putem spune despre un slăbănog duhovniceşte? Gândiţi-vă ce suferinţă este în casa oamenilor, a familiilor care au o persoană dependentă de alcool şi bea în fiecare zi şi în fiecare săptămână şi face scandal şi cheltuie banii. Ce durere! Unii ar prefera să aibă o persoană paralizată decât un astfel de om. Nu mai vorbesc despre fumat, droguri şi aşa mai departe. Din cauza acestor slăbiciuni sufleteşti, câtă suferinţă provoacă părinţilor atâţia copii! Sau soţii, soţiilor. Ori invers.
Citind Evanghelia de astăzi, ar trebui să ne regăsim fiecare dintre noi cu toate slăbiciunile noastre, să recunoaştem înaintea lui Dumnezeu că nu ne descurcăm singuri, că suntem slăbănogi. Mântuitorul, prin această Evanghelie, vrea să arate tuturor oamenilor tocmai lucrul acesta: „Fără Mine nu puteţi face nimic, oricât de tari v-aţi crede, oricât de înţelepţi aţi fi, oricât de descurcăreţi, oricâţi bani aţi avea!” Nu ne putem descurca fără Hristos. Tocmai aceasta este taina în care Hristos vrea să ne ancoreze prin venirea Sa pe pământ. Domnul Iisus nu a venit să vindece toate bolile de pe pământ. N-a venit să stârpească foamea din toate veacurile, n-a venit să risipească toate suferinţele oamenilor, ci a venit să ne înveţe cum să trecem peste ele cu nădejde în Dumnezeu şi uniţi cu Dumnezeu. Şi cum să prindem putere şi să le depăşim pe toate.
Oamenii aceştia, prietenii slăbănogului, sunt în contradicţie cu cărturarii şi fariseii din aceeaşi Evanghelie, pentru că unora le pasă de semenii lor, altora le pasă mai mult de teorii, de cunoştinţe, de legi, de adevăruri. Putem vorbi despre pocăinţă foarte uşor. Dar mai greu este să ne pocăim cu adevărat, pentru că de povestit despre lucrurile lui Dumnezeu este foarte simplu, mai ales dacă citeşti câte ceva în Scriptură, mai citeşti ceva la un Sfânt Părinte, la înaintaşii Oastei. Poţi vorbi despre lucrurile lui Dumnezeu foarte uşor, dar când trăieşti lucrurile lui Dumnezeu, atunci începe să se vadă roada cuvântului în viaţă. De aceea înaintaşii noştri – fratele Traian, Părintele Iosif – când spuneau un cuvânt ajungea în inima oamenilor şi începea să îi scuture, să îi cutremure şi îi provoca la schimbarea adevărată a vieţii lor pe toţi cei care îi ascultau.
Aici putem vedea fiecare cum stăm în lucrul nostru duhovnicesc, pentru că avem de la Dumnezeu libertate. Nu ne obligă nimeni să ne milostivim de semenul nostru. Să nu facem fapta cea bună numai de dragul împlinirii unei datorii, zice Sfântul Apostol Pavel – „Am numai o slujire încredinţată mie”. Dacă fraţii ne spun să facem un anumit lucru, dacă suntem împinşi de la spate tot timpul să facem lucrul bun, atunci avem o îndatorire pe care o executăm. Sfântul Pavel spune că suntem liberi: „sunt liber faţă de toţi”. Nu avea obligaţie, dar de dragul semenilor, de dragul mântuirii celor din jurul lui, s-a făcut rob al tuturor, s-a aplecat le nevoia fiecăruia. L-a luat pe fiecare de acolo de unde este, ca să-i mântuiască pe cât mai mulţi. Aici este un cuvânt cutremurător, pentru că el spune „M-am făcut chiar fărădelege cu cei fără lege”, adică a încercat să fie solidar cu toţi oamenii în modul în care ei trăiau. Asta nu înseamnă că s-a dat la păcat cu ei, ci a încercat să îi înţeleagă pe toţi în durerea lor, dar şi în bucuria lor, am putea zice în preocupările lor, în munca lor, în interesele pe care le aveau, iar în felul acesta a reuşit să îi ridice pe foarte mulţi oameni. Cred că acelaşi lucru ar trebui să facem şi noi. Atunci când ne aplecăm faţă de cineva, când încercăm să fim solidari cu semenii noştri, când încercăm să facem Biserica, Trupul lui Hristos, să fie un organism viu, trebuie să ne gândim că nu poate să funcţioneze numai jumătate din trup. Să presupunem că se duce capul să lucreze de unul singur. Nu are cum. Iar corpul şi mâinile se duc şi lucrează fără cap. Nu se poate. E ca şi cum ne-am mira dacă o turmă ar fi atacată de lupi fără să aibă păstor şi câini. Este firesc să fie atacată de lupi, iar acest lucru îl putem vedea şi în viaţa duhovnicească, în istorie.
Putem vedea la Sfântul Apostol Pavel şi în urma lui la toţi sfinţii, la toţi înaintaşii Oastei că, dacă au vrut să realizeze ceva, a trebuit să jertfească ceva.
Oamenii din Evanghelie au jertfit din timpul lor şi au luat pe prieten şi l-au dus în faţa Domnului Iisus Hristos. Au riscat…, au riscat râsul celor din jur când au descoperit acoperişul casei, când au stricat casa respectivă ca să îl lase în jos în faţa Domnului Iisus. Dacă nu ar fi fost vindecat, ce ar mai fi râs oamenii de ei! Ca să împlineşti voia lui Dumnezeu, trebuie să rişti ceva, trebuie să jertfeşti ceva, pentru că numai aşa, pe flori, nu putem chema pe nimeni la mântuire. Numai cu vorbă bună, numai cu un cuvânt, numai cu o teorie, nimeni nu vine la Dumnezeu. Când eşti în stare să jertfeşti, aceea izbeşte inima. Celelalte izbesc ochii, izbesc mintea, izbesc în afară, dar inima este izbită de omul acela care se jertfeşte.
De aceea, Părintele Iosif Trifa când a început să vorbească despre soţia lui, despre copiii lui care au murit, oamenii au fost pătrunşi la inimă, deoarece el nu s-a lăsat deznădăjduit, nu a început să fie împotriva lui Dumnezeu, nu a început să cârtească, ci mai mult, în suferinţă el a văzut dragostea lui Dumnezeu, a văzut întoarcerea lui. Chiar zice Părintele, în tâlcuirea la această Evanghelie, că atunci când o oaie se îndepărtează de turmă, păstorul trimite câinii şi cu cât oaia este mai îndărătnică, cu atât câinele se face şi el mai rău. Spune Părintele Iosif că aşa procedează Dumnezeu cu noi. Prima dată ne cheamă cu bunătate, ne cheamă cu dragoste să ne pocăim – nu să vorbim despre ea, ci să ne pocăim în inima noastră. Şi, dacă omul nu înţelege cu bunătatea, cu binele, atunci îi trimite „câinele” suferinţei să îl întoarcă înapoi la turmă, iar dacă el tot se împotriveşte, „câinele” devine din ce în ce mai rău, chiar şi păstorul începe să dea cu băţul pe pielea lui. Toate acestea nu sunt decât o pedagogie pe care o are Dumnezeu pentru fiecare din noi în parte, ca să ne întoarcă din nou la mântuire. Practic, este un act de dragoste pe care Dumnezeu îl săvârşeşte cu noi, ca să ne dăruiască înţelepciunea pocăinţei, să ne dea smerenia inimii, aceea în care să recunoaştem că am greşit şi trebuie să ne întoarcem, că ne pare rău pentru greşeala noastră şi vrem să ne întoarcem înapoi în rânduiala Lui. Este exact aceeaşi metodă pe care o adoptă părinţii cu copilaşii lor când fac o prostioară. Nu îi pedepsesc pentru că îi urăsc, sau că vor să le facă rău, ci vor să îi îndrepte înapoi de la greşeala pe care au făcut-o. Aşa procedează şi Dumnezeu cu noi. În bunătatea Lui, însă Dumnezeu are şi foarte multă răbdare.
Părintele Arsenie Boca zice de multe ori că majoritatea bolilor au în spate nişte păcate săvârşite înainte. Dacă stăm să ne gândim foarte atent, putem vedea limpede. De aceea este greu pentru oameni să se lase de păcat, pentru că nu văd urmările păcatului. Dumnezeu nu spune omului să nu păcătuiască doar de dragul Lui, pentru că nu îl lasă pe om să îşi facă plăcerile şi poftele, ci îi spune să nu păcătuiască pentru că, prin aceasta, se autodistruge omul. Prin păcat, noi ne autodistrugem. Nu doar că ne îndepărtăm de Dumnezeu, ci ne distrugem şi trupul şi sufletul nostru. De aceea, îl învaţă Dumnezeu pe om să nu păcătuiască. Un om care foloseşte alcool non stop, ajunge să facă ciroză la ficat, dar spune că l-a bătut Dumnezeu. Dacă noi ne-am distrus ficatul, nu putem să-L facem vinovat pe Dumnezeu. Sau cei care fumează să-L critice pe Dumnezeu pentru faptul că s-au îmbolnăvit de plămâni, sau la cap, sau la inimă (pentru că sângele se îngroaşă cu tutunul şi face probleme peste tot). Nu mai vorbim despre droguri şi celelalte. Orice păcat are efecte în viaţa noastră. De aceea, Dumnezeu îl roagă frumos pe om să nu păcătuiască. Din dragoste pentru om, Dumnezeu Se milostiveşte şi îl roagă pe om să nu îşi mai facă rău cu mâna lui. Practic, Dumnezeu vrea să ne păzească de a ne face rău nouă înşine şi nu un rău pământesc numai, ci răul acela veşnic de a fi despărţiţi de Dumnezeu, răul acela veşnic de a trăi mutilaţi trupeşte şi sufleteşte. Exact cum părinţii le poartă de grijă copiilor să nu aprindă chibrituri sau alte lucruri periculoase, să nu rămână cu probleme, să nu rămână cu răni adânci, în acelaşi fel, Dumnezeu lucrează cu noi, cu păcatele noastre.
Dacă privim la sfârşitul întâmplării acesteia, la vindecarea slăbănogului, Domnul Iisus Hristos nu doar că îl vindecă, ci îl trimite să facă misiune. Îi spune să îşi ia patul şi să meargă la casa lui. Spune Evanghelistul că, sculându-se, slăbănogul s-a dus la casa sa. Dacă la început v-aţi imaginat ce durere este într-o casă cu un slăbănog, cu un paralizat (fie trupeşte, fie suflteşte), acum închipuiţi-vă ce se întâmplă când se întoarce slăbănogul acesta acasă. Ce bucurie pentru toată familia lui, când el din povară devine un ajutor extraordinar, când dintr-o persoană problemă în familie el devine un om de încredere, un sprijin pentru familie, o nădejde tare, o bucurie, o biruinţă! Cred că acelaşi lucru vrea Dumnezeu să îl vadă şi în viaţa noastră. Atunci când ne vedem slăbiciunile, când ne recunoaştem păcatele şi atunci când ne pocăim într-adevăr înlăuntrul nostru, în inima noastră, nu în vorba noastră, nu pe dinafară. Noi putem schimba familia noastră, putem să schimbăm oamenii din preajma noastră, prietenii noştri, să fim solidari cu ei tocmai prin schimbarea noastră, prin pocăinţa noastră adevărată, pentru că atunci când nu mai suntem povară, durere şi necaz pentru cei din familia noastră, suntem bucurie. Nu putem fi indiferenţi. Atunci când începem să facem fapta cea bună în jurul nostru, dragostea începe să pătrundă în inimile tuturor, iar când dragostea pătrunde, începe să mişte alte inimi, începe să provoace alte binecuvântări, începe să facă oamenii să se întrebe: „Ce s-a întâmplat cu omul acesta? Ce s-a întâmplat cu viaţa aceasta?”
Într-o pildă, se spune despre un concurs de agricultură, în care oamenii îşi aduceau roadele cele mai bune, mai frumoase, mai gustoase. Erau premiaţi toţi cei care aduceau roadele de frunte. Era un om care, ani de-a rândul, aducea porumbul cel mai frumos şi toţi se minunau zicând că au făcut în toate felurile, au înălţat garduri puternice să nu vadă vecinii cum îşi cultivă porumbul, au cumpărat soiuri din toate ţările, nereuşind să aibă însă porumb atât de bun ca al omului acela. După câţiva ani, l-au întrebat ce secret are pentru a avea un porumb atât de mare, de frumos, de bogat, de gustos. Omul le-a răspuns că secretul este unul foarte simplu. În fiecare an, când însămânţează porumbul, dă tuturor vecinilor, pentru ca nu cumva, prin polenizare, porumb slab de la alţii să vină şi în porumbul lui să îl strice. Cred că în viaţa duhovnicească tocmai acelaşi lucru ar trebui să facem şi noi. Să nu ţinem în mod egoist, pentru noi, cele bune, ci împărţindu-le celor din jurul nostru, să vină în ogorul nostru duhovnicesc roada cea bună. Amin!
Pr. Claudiu MELEAN
