Stă în voia omului deşertăciunea acestei lumi; două căi sunt: poartă spre răsărit, poartă spre apus, calea vieţii şi calea pierzării. Raiul este deschis şi iadul descuiat şi unde voieşti, omule, acolo te şi îndeletniceşti. Că ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. De vreme ce trupul nostru este pământ, iar sufletul nepieritor şi fără de moarte, se cuvine să slujească cel putred celui nemuritor, ziua şi noaptea. Că de se va strica locaşul trupului nostru celui pământesc, avem locaş zidit de Dumnezeu, nefăcut de mână, veşnic, în ceruri. De aceea, să nu slăbim, şi nici să nu ne întristăm pentru trupul cel putred, că, de slăbeşte trupul, sufletul se înnoieşte în fiecare zi. O, omule, de te vei lenevi, vei muri, iar de te vei nevoi, vei fi cinstit cu viaţa cea veşnică în veacul viitor. Că toată fapta bună se cade a o câştiga prin silinţă.
De voieşti să biruieşti patimile, opreşte-te de la îndulciri; iar de ai poftă de bucate bune, să ştii că vei aduce patimile în tine. Sufletul nu se smereşte de nu vei lipsi trupul de hrană; nu este cu putinţă a izbăvi sufletul de pierzare, dacă îţi va fi milă de trup, ferindu-l de nevoinţe. De aceea, să ne întoarcem iarăşi la cele dintâi. De voieşti, suflete al meu, să te mântuieşti şi să mergi pe calea pomenită mai înainte, care este strâmtă şi cu nevoinţe, de voieşti să intri în împărăţia Cerurilor şi să primeşti viaţa veşnică, subţiază-ţi trupul şi gustă din amărăciunea cea iute; rabdă suferinţele cele cumplite, aşa cum şi sfinţii au gustat şi au răbdat. Atunci, trupul tău, fiind subţire, nu va simţi strâmtoarea căii şi se va sălăşlui în tine dulceaţa cea fără de măsură. Că omul nu se face asemenea îngerilor printr-un dar. Adu-ţi aminte de prooroci, de apostoli, de mucenici, de arhierei, de cuvioşi şi de cei ce s-au făcut nebuni pentru Hristos. Unde ai aflat, suflete, vreun sfânt care să nu-şi fi supus trupul sufletului sau să nu fi pătimit nevoile cele cumplite şi încercările cele grele? Ba, în fiecare zi, mulţime de nevoi au primit. Să-ţi pun înainte, suflete al meu, luptele şi pătimirile tuturor sfinţilor!
Adu-ţi aminte de prooroci, ce fel de chinuri au pătimit. Că au fost izgoniţi şi aruncaţi în groapă, spre mâncare fiarelor, iar ei au răbdat toate chinurile cele cumplite pentru Hristos.
Adu-ţi aminte, iarăşi, de apostoli, cum au pătimit, precum zice Pavel, apostolul: în osteneli de multe ori, în cazne, pe mare, în închisori adesea, de multe ori la moarte; încercări în râuri, încercări de la prieteni, încercări de la rudenii, încercări de la neamuri, încercări de la fraţii cei mincinoşi; în osteneli şi trude, de multe ori, în privegheri, în foame şi sete, de multe ori în posturi, în ger şi goliciune, ca să nu mai vorbim de necazurile cele din afară, ce ne vin în fiecare zi. „Iar de voi vrea să mă laud, mă voi lăuda întru neputinţele mele, căci, când sunt neputincios, atunci sunt puternic. Pentru aceasta, de trei ori am rugat pe Domnul să le depărteze de la mine şi mi-a zis: Destul îţi este ţie harul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se desăvârşeşte” (II Cor 12, 8-10). Cu dulceaţă, dar, mă voi lăuda întru neputinţele mele, ca să se sălăşluiască întru mine puterea lui Hristos. Vezi, dar, suflete al meu, ce fel de nevoi a răbdat, că în fiecare ceas şi în fiecare zi murea. Aceste nenumărate suferinţe a răbdat, pe care le primea cu miile, până la moarte.
Să ne aducem aminte şi de mucenici, ce cumplite chinuri au răbdat. Au fost aruncaţi în temniţe, de sus surpaţi, au răbdat răni cumplite, în apă aruncaţi, zgâriaţi cu unghii de fier, aruncaţi în căldări, ca să fiarbă, traşi pe roată, daţi spre mâncare fiarelor sălbatice, cu fierăstrăul tăiaţi, cu scoabe ciopliţi, cu sabie tăiaţi, cu suliţe împunşi! Cu adevărat, mirare mare era: pătimeau ca şi cum ar fi fost în trupuri străine. O, preaslăvită minune: uitaseră de firea lor, şi moartea nu o mai băgau în seamă! O, preaslăvită minune: nici certările omeneşti, nici înfricoşările drăceşti, nici chinurile, nici necazurile, nici nevoile, nici muncile omeneşti, nici moartea n-au putut nicidecum să-i întoarcă de la credinţa în Hristos!
Dar să zic şi despre cuvioşi şi despre arhierei, ce fel de nevoi au pătimit. în tot chipul s-au nevoit şi toată patima cea rea au răbdat. Oare nu aceasta este calea cea strâmtă şi cu suferinţe? Nu-i aceasta amărăciunea cea iute? Nu-i aceasta omorârea cea de toate zilele? Nu sunt aceştia nevoitori pentru împărăţia Cerurilor? Că unul şi-a călcat trupul ca pe un vrăjmaş, altul s-a pedepsit cu foamea şi cu setea.
Dar să-ţi spun, o, suflete, şi despre cei ce au fost nebuni pentru Hristos, cum s-au ostenit şi s-au nevoit. Că mare nevoie au răbdat şi au pătimit: cu postul, cu setea, arşi de fierbinţeala soarelui, fără îmbrăcăminte pe trupurile lor, că vieţuiau goi şi umblau desculţi, ca nişte păsări ce n-au loc. Arşi de soare, degeraţi de ger, de ploaie şi de zăpadă şi de celelalte greutăţi ale văzduhului. Unii le dădeau brânci şi-i băteau, iar ei răbdau. De atâtea nevoi, trupurile lor se uscaseră foarte, slăbiseră şi erau mai degrabă moarte. Tu însă, suflete al meu, nimic din acestea nu ai pătimit. Au nu ştii, suflete al meu, că nevoitorii cuceresc împărăţia Cerurilor, precum ai auzit?
Dar ce voi zice despre însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura cea văzută? Că, vrând să mântuiască neamul omenesc din robia vrăjmaşului şi din temniţa iadului şi din blestemul pentru călcarea de poruncă a strămoşului Adam, Dumnezeu Se face om, Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Se naşte fără de sămânţă şi Se face văzut Cel Nevăzut, şi cu oamenii vieţuieşte; a primit ocară, necinste, scuipări şi loviri peste preacurata Sa faţă de la omul cel de ţărână; a fost răstignit pe cruce, a gustat oţet şi fiere şi cu suliţa a fost împuns, apoi a fost dat morţii şi în groapă pus şi iarăşi a înviat a treia zi, cu puterea Sa.
O, preaslăvită minune, de mirare îngerilor şi oamenilor! Cel fără de moarte a voit a muri, nerăbdând să vadă zidirea mâinilor Sale ţinută de vrăjmaşul întru adâncurile iadului. O, blândeţea cea desăvârşită şi iubirea de oameni cea nespusă pentru firea noastră! O, înfricoşată vedere a îndelungii Tale răbdări! Că se spăimântează mintea şi cade asupra mea frică mare şi mi se cutremură oasele grăind acestea: că Făcătorul a toată făptura cea văzută şi cea nevăzută a voit a pătimi de la făptura Sa, de la omul cel putred, El, de Care şi îngerii se înspăimântă şi neîncetat îl slăvesc puterile cereşti, ca pe Făcătorul lor; şi toate cu frică şi cu cutremur îl laudă şi îl slăvesc, iar puterile drăceşti se cutremură cu mare frică. Iar Domnul nostru Iisus Hristos pe toate acestea le rabdă de voia Sa şi pătimeşte pentru mântuirea noastră, ca în acest chip să pătimim şi noi pentru Numele Său cel Sfânt.
Sf Paisie Velicikovski
CRINII ŢARINII
pagini filocalice
Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2009
