Stând singur câteodată, în gânduri adâncit,
îmi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit
şi inima mi-o umple fiorul lui subtil
cu-aducerile-aminte din vremea de copil,
aducerile-aminte de-atâtea câte-am tras
în mijlocul durerii răbdate fără glas,
aducerile-aminte ce inima mi-o strâng
şi-aşa îmi vine-atuncea cu hohote să plâng.
Că scris mi-a fost pe lume viaţa să-mi petrec
ca pomul lângă cale, lovit de toţi câţi trec,
în schimbul roadei mele, cu rane să m-aleg
şi-n loc de mulţumire, batjocuri să culeg.
Cu plânsu-nchis în mine, a trebuit să tac
şi-n lunga-mi suferinţă, cu toate să mă-mpac,
să n-am cui spune-odată cât plâng şi cât suspin,
să n-am pe nime-aproape cu care să m-alin.
Când am venit în lume, nici zi n-a fost în ea,
cu ochii, prima dată, senin să pot vedea,
a fost o noapte-adâncă, cu ploaie şi cu vânt
şi neagră ca durerea din sufletul înfrânt;
întunecimea nopţii acelei de dureri
mi-a-ntunecat, pesemne, şi-al sufletului cer,
de n-a putut pătrunde prin zidul ei de nori
nici raza unei stele, nici zarea unor zori.
La leagănul meu umil, din scândură de fag,
n-a lăcrimat iubirea de dragul cel mai drag
şi n-a cântat durerea duios şi-ngrijorat,
căci m-am culcat în ură – şi-n ură m-am sculat;
…şi nu ştiam atuncea, dar ceva m-apăsa,
căci, pe furiş, mânuţa o lacrimă-mi ştergea
şi adormeam cu faţa întoarsă, ostenit,
cu periniţa udă de plânsul tăinuit…
Eram abia de-o palmă – şi tata, când ara,
la boi, să merg nainte, pe brazdă mă punea;
– şi-i mare ziua vara, iar eu, aşa de mic,
cădeam sfârşit pe brazdă, – dar nu spuneam nimic.
Apoi, în dricul verii, cu secetă şi-arsuri,
când miriştea e bulgări şi aspre tişituri,
– cu vacile la iarbă mergeam cu alţii mulţi
şi dintre toţi copiii, doar eu eram desculţ;
picioarele împunse aşa mă mai durea’,
erau o rană toate, – dar nimeni nu ştia…
În zilele de toamnă, cu vânturi şi cu ploi,
eu stam pe câmp afară, cu câinele la oi,
era pustiu pe câmpuri, – şi-atât de frig mi-era,
că-n spate, rupt, sumanul de-abia se mai ţinea;
la câine-i era foame, iar mie tot ca lui,
plângeam în frig şi-n ploaie, – şi n-aveam cui să-i spui.
Spre seară, când, acasă, tot singur mă-ntorceam,
acolo totdeauna răceală-ntâmpinam,
eu nu ziceam nimica, nici nu puteam să zic
– şi nu-i păsa la nimeni că nu cinam nimic.
Dar noaptea-n aşternutu-mi, când nimeni nu vedea,
dam liber frâu durerii ce sufletu-mi ardea;
atunci gemeam în lacrimi şi-n plâns de chin nebun,
dar nu spuneam la nimeni, că n-aveam cui să-i spun.
TRAIAN DORZ din ”Cântări Uitate”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
