Home Strigătul de mamă

Strigătul de mamă

Strigătul de mamă

Evanghelia despre femeia cananeancă ne readuce în memorie dragostea şi jertfa, lacrima şi suferinţa, dorul şi bucuria fiecărei mame, căci, într-un fel sau altul, se aseamănă cu personajul evanghelic îndrăgit şi apreciat de Mântuitorul Hristos Care, privind la credinţa şi stăruinţa ei, i-a tămăduit copila bolnavă. Şi, la drept vorbind, în strigătul zbuciumatei mame nu vedem noi oare strigătul, rugăciunea tuturor mamelor noastre? Văzându-şi ele copiii suferinzi de boli fizice şi sufleteşti, înalţă rugăciuni, stăruie, varsă lacrimi lângă icoane sau în biserici, implorând mila Domnului precum femeia cananeancă din arhicunoscuta pericopă evanghelică: „Miluieşte-mă, Doamne, fiica, fiul meu este bolnav, rătăcit, dezorientat, neîmplinit profesional sau familial. Este pătimaş, impulsiv, neadaptat şi încăpăţânat, nu socializează, nu merge la biserică, nici nu se roagă, nu ţine sărbătorile. De postit, nici atât, nu ascultă de părinţi, nu este motivat să-şi croiască un viitor, fiind delăsător. Fumează sau consumă alcool. Trăieşte necununat, iroseşte prea uşor banii, se ceartă cu fraţii lui, crede că noi, părinţii, îi dorim răul“. Sunt cuvinte pe care adesea le auzim din gurile multor mame, care ajung la Hristos, în Biserica Slavei Lui, răvăşite de suferinţă, rugându-l pe slujitorul Casei lui Dumnezeu să le asculte obida. Apoi, scriu acatiste înşiruind cerinţe duhovniceşti şi materiale pentru odraslele lor. Sunt convins că mulţi preoţi au fost, ca şi mine, martorii unor imagini înduioşătoare când o mamă, copleşită de durere şi emoţie, îşi scrie pomelnicul pentru Dumnezeiasca Liturghie şi cu mâinile tremurânde şi înăsprite de muncă aşterne oful pe hârtia de multe ori stropită cu lacrimi grele de bune nădejdi, dar şi de uşurare că în sfârşit a fost auzită de Hristos şi că Biserica, ca odinioară Apostolii, prin rugăciunile ei, va mijloci precum altădată ucenicii Domnului: „slobozeşte-o, Doamne, că strigă“.

Cu ceva timp în urmă am primit un telefon de departe. O mamă plecată să câştige o bucată de pâine mai mare, ce-i drept, dar amestecată cu mult amar, plângea că fiul ei, aflat la muncă chiar în aceeaşi localitate, trece pe lângă ea şi nici măcar nu o salută. Şi asta mai bine de doi ani. M-a impresionat foarte mult situaţia. Povestea a fost rostită cu o voce îndurerată şi adesea înecată de lacrimi. Pomelnicul de astă dată l-am scris eu, dar am lăsat prin plaivaz să se aştearnă odată cu numele lor şi năduful pe care-l auzeam în receptor. Am sfătuit-o să înălţăm rugăciuni stăruitoare la Domnul şi la Preacurata Sa Maică, încredinţând-o după vorbele Sfântului Ambrozie că „nu poate să se piardă fiul atâtor lacrimi“. Zilele trecute, acelaşi telefon din depărtări mi-a vestit minunea: Hristos S-a oprit şi, ascultând ruga nefericitei mame, i-a tămăduit odrasla de orgoliu, nerecunoştinţă şi indiferenţă, aducându-l iarăşi în braţele celeia ce i-a dat viaţă şi i-a vegheat calea. Am dat slavă lui Dumnezeu pentru că a şters lacrima de pe obraz şi din sufletul zbuciumatei mame, reaşezând viaţa familiei pe un făgaş normal.
Astfel de cazuri sunt foarte multe astăzi. Întotdeauna m-am întrebat: ce se întâmplă cu un om când ajunge să-şi deteste mama, când nu vrea s-o mai vadă, o ocoleşte, o discreditează sau nici măcar nu mai este interesat de viaţa ei? Cât de mult poate fi schimonosit de ură şi nerecunoştinţă sufletul unui om, încât este capabil să uite mâinile care l-au legănat, glasul care i-a mângâiat scâncetul copilăriei? Cum să neglijeze pe cea care „a trezit de multe ori îngerii“ ca să-l vegheze? Sigur, îngerii nu dorm niciodată, dar atât de grijulie este o mamă, încât stăruie permanent la Cer mijlocind binecuvântarea pentru nepreţuita ei progenitură. Este în firea lucrurilor să fie aşa, căci ce nu face o mamă pentru odrasla ei? Ce-i drept, şi mama poate greşi uneori în raport cu fiii ei, dar sunt ferm convins că, de se întâmplă şi aşa, nu o face conştient. Nici o mamă nu poate dori şi înfăptui răul deliberat care să-i afecteze copilul. Iar dacă se mai întâmplă şi aşa, chiar şi atunci, situaţia trebuie privită cu îngăduinţă şi iertare, cu rugăciune şi nădejde că Domnul o va lumina, îndrepta şi izbăvi de unele scăderi. Un caz aparte care trebuie, într-adevăr, incriminat este abandonul pruncilor. Ce fel de mame sunt acele femei care-şi părăsesc copiii? Nu se cunoaşte nici o specie de vietăţi din regnul animal în care mama, după ce dă naştere la pui, să-i părăsească. Din păcate, omul a reuşit să realizeze şi această „performanţă“.
Revenind la relaţia dintre mamă şi copii, aş vrea să cred că nu mai sunt semeni care să nu-şi ajute mamele, refuzând să le mai vadă şi să le audă. Nici nu le mai duc o floare, nu le calcă pragul casei, chiar dacă este mai modest, sau nu le susţin când povara bătrâneţilor, a sărăciei le-a transformat viaţa într-o nesfârşită suferinţă. Şi dacă, din păcate, mai sunt astfel de oameni, le amintesc nişte versuri, sper, folositoare:
„Poate mor, că sunt bătrână şi-a prins dorul să mă-ndrume/Să mai văd o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfârşite… mâine poate-şi curmă firul/
Şi-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul.
Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul/Cum îmi vine ca-n toţi anii la căsuţa mea băiatul
Şi-având tihna şi odihna, la venire sau plecare,/S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…
A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,/Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.“ (Din poezia „Mama“, de Vasile Militaru)
 Arhim. Mihail Daniliuc
sursa:http://ziarullumina.ro
18 Februarie 2013 
error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *