Privită de antici ca simbol al ruşinii, iar de creştini, ca semn al mântuirii, Crucea devine, după viziunea Marelui Constantin, simbolul biruinţei, armă invincibilă împotriva forţelor malefice văzute şi nevăzute.
Veacuri s-au scurs sub semnul Sfintei Cruci, adesea oamenii au abuzat de el şi sânge a curs sub stindardul ei, aşa cum s-a întâmplat în cruciade şi poate că, privind din această perspectivă, devine explicabil de ce s-a ajuns în trista noastră postmodernitate, atât de politicaly-corect, să fie epurat acest simbol creştin. Imagini în care crucea îşi avea un loc firesc au fost prelucrate ca să nu mai apară; o toleranţă generalizată pentru toate ciudăţeniile de manifestări şi simboluri devine brusc alergică şi isterică la semnul cel mântuitor, dar şi la creştinism în general. Este evident vorba de ceva programatic şi consider că nu e altceva decât o frică disimulată, căci tuturor acelora care vor să dispară crucea, şi ca simbol şi ca semnificaţie, celor care vor să pună sub obroc creştinismul le este o frică teribilă de Sfânta Cruce. Imaginea ei încărcată cu toată puterea jertfei hristice este o armă tare, care îi înspăimântă pe demoni şi pe cei care le slujesc lor.
E timpul, mai ales în aceste vremuri, să ne punem întrebarea cum ne raportăm noi, creştinii acestui veac, la Sfânta Cruce. O respectăm? Ce mai înseamnă ea pentru noi? Şi, mai ales, ne-o asumăm? Dacă vom fi atenţi la aceste aspecte, vom înţelege şi cât suntem cu adevărat creştini. Pentru noi, timpurile pe care le trăim şi, probabil, şi cele ce vor urma par a fi timpuri de mărturisire. Este adevărat că nu ne mai confruntăm cu prigoanele sângeroase de odinioară, deşi în alte părţi ale lumii acestea au loc şi azi, doar că aproape nimeni nu mai vorbeşte despre ele (vezi Africa, Asia). Dar pe bătrânul nostru continent, legi, idei, mode, curente anticreştine bântuie şi, aşa cum aminteam, sunt de o virulenţă uimitoare; ele fiind promovate de chiar forţele conducătoare. De aceea gestul simplu de a-ţi face corect şi fără frică ori ruşine semnul Sfintei Cruci, când auzi clopotul, când treci pe lângă o biserică sau când te pui sau te ridici de la masă devine azi un gest mărturisitor, o asumare a identităţii tale creştine şi o creştere a puterii credinţei tale. Iar o astfel de manifestare se cere apoi prelungită în propria interioritate prin asumarea crucii ca experienţă personală.
Omul zilelor noastre fuge de suferinţă şi alege mereu confortul şi, din punct de vedere al neputinţelor noastre omeneşti, este de înţeles. Dar e bine să ne punem întrebarea: Cu ce preţ? Pentru că, dacă preţul pe care trebuie să-l plătim este însuşi sufletul nostru, atunci nu, e mult prea scump şi sufletul nostru a fost deja dat Altcuiva în taina Sfântului Botez, el este al lui Hristos şi nu putem face negoţ. Ce fel de asumare a crucii şi ce fel de creştini suntem dacă acceptăm ca în şcoli mintea copiilor noştri să fie pervertită prin ore infame de educaţie sexuală? Şi acesta e doar un aspect din spectrul larg de agresiuni anticreştine ale contemporaneităţii. Mulţi dintre fraţii noştri care au plecat în diaspora ştiu ce înseamnă pentru copii astfel de materii, poate unii nu şi-au dat pe deplin seama de gravitatea acestei situaţii, dar în sufletul fragil şi inocent al celor mici aceasta se poate constitui într-o serioasă traumă.
Ce putem noi face în astfel de situaţii şi în alte multe asemenea? În primul rând rugăciune. Să plecăm genunchiul cu durere şi cu dragoste pentru toţi fraţii noştri, nu doar pentru cei de o credinţă cu noi, ci pentru tot omul, ca să nu se mai lase robit de nimic. Hristos, prin asumarea Crucii, ne-a eliberat din robie, ne-a redat demnitatea; privind la Crucea Lui, putem să primim puterea mărturisirii şi asumarea demnităţii de oameni liberi. La umbra Crucii lui Hristos se risipesc mirajele ispititoare ale confortului, distracţiei, bunăstării materiale şi rămâne limpede şi strălucitoare mântuirea şi viaţa veşnică.
Pr. Atanasie PALEU
