Înjurăturile le avem pe tot locul. Răsună pe tot locul. Le avem însă, în special, în administraţie şi în armată. Înjură slujbaşii, parcă „din oficiu“. Iar la armată se crede că fără sudalmă nu iese „exerciţiu“. Înjurătura parcă face şi ea parte din comandă.
Ochii mei se umplu de lacrimi când mă gândesc la acei mulţi-mulţi slujbaşi „creştini“ de prin cazărmi şi cancelarii, care – cuprinşi de păcatul trufiei – Îl înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai bun şi mai sfânt. Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre.
Eu am cunoscut un om cuminte care, îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! În trufia lui, el credea că-i mai tare şi mai respectat dacă înjură; el credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca ştampila şi protocoalele.
O, ce lucru plăcut şi binecuvântat este un slujbaş care Îl cunoaşte pe Domnul şi se face el însuşi un vestitor al Domnului! Acela de o mie de ori poate stăpâni poporul mai uşor şi mai bine decât cel ce crede că trebuie să stăpânească cu puterea şi cu… înjurăturile.
Un ofiţer vorbea odată cu un prieten al său, un bun creştin, despre viaţa militară. Între altele, prietenul ofiţerului întrebă de ce se folosesc înjurăturile aşa de mult în armată.
– O, dragul meu – răspunse ofiţerul – în armată, fără înjurătură nu merge lucrul!
– Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosea niciodată înjurătura şi totuşi lucrul lui mergea bine de tot.
– Mi-ar place să-mi spui un astfel de ofiţer.
– Acest ofiţer a fost, dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el spunea despre ostaşii lui că le zicea numai atât: „Mergi! – şi merge; şi altuia: „Vino! – şi vine!“ (Matei 8, 9).
Sudalma în armată şi în administraţie e o pacoste specială pe ţara noastră. Şi e o ruşine specială: un păcat special care trebuie să înceteze!
Preot Iosif Trifa, din ”Sudalma”
– Ediţia a IV-a, Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001
