1 – Ce bine îţi face inimii şi gândului, când cei iubiţi ai tãi, cãrora doreşti sã le împãrtãşeşti bucurii deosebite, vezi cã te înţeleg.
Ce bine cunoşti şi vezi şi sufletul care înţelege – aceluia nu-i nevoie sã-i spui mult.
Peste neputinţele cuvintelor, duhurile celor ce se înţeleg gãsesc tainic şi uşor cãile lor sfinte, înţelegându-se deplin şi repede.
În iubirea adevãratã totul fiind dãruit şi primit fãrã greutate, fãrã greşeli şi fãrã rezerve, – pãrtãşia ajunge de fiecare datã mai deplinã, unitatea mai dulce, apropierea mai duioasã, şi încrederea mai desãvârşitã.
2 – O, cât de adânc te rãneşte şi te doare constatarea cã cei iubiţi nu te-au înţeles. Şi cã nu te pot înţelege.
Cã tocmai ceea ce ai avut mai scump sã le destãinuieşti, – cu nãdejde şi cu credinţã cã dragostea şi pãrtãşia cu ei vor ajunge şi mai depline prin ceea ce le vei împãrtãşi, – tocmai aceea a rupt şi ceea ce se putuse face mai înainte între sufletele voastre.
3 – Pãstraţi adâncã şi curatã, pãrtãşia voastrã cu Iisus prin rugãciune, prin cântare şi prin Cuvântul Sfînt.
Pentru ca El sã vã poatã împãrtãşi orice taine, fãrã ca vreuna din acestea sã fie un prilej de poticnire pentru voi la vremea lor.
4 – Nezguduitã sã vã fie încrederea în Domnul în orice vreme şi în orice împrejurare aşteptând timpul când veţi putea înţelege deplin, ceea ce vã poate pãrea acum “prea de tot”.
Cãci atunci tocmai ceea ce aţi putut înţelege mai greu, va fi mai frumos, pentru voi şi maiminunat.
5 – Fiţi fraţi adevãraţi şi prieteni adevãraţi cu fraţii şi cu prietenii voştri.
Iar dacã v-au încredinţat tainele lor nu-i vorbiţi niciodatã de rãu şi nu-i cârtiţi. Ci faceţi-vã vrednici de încrederea arãtatã pãstrînd-o curatã şi apropiindu-i prin înţelegere tot mai mult de inima voastrã.
Numai atunci meritaţi prietenia şi preţuirea lor.
Dacã în lucruri mici nu vã dovediţi vrednici, cum veţi fi în cele mari?
6 – Duhul nostru ţine viaţa în trupul nostru.
Când duhul nostru va pãrãsi trupul, ceea ce mai rãmâne atunci din noi este doar un hoit, de care se tem şi se înfricoşeazã, se scârbesc şi se depãrteazã toţi oamenii, chiar şi aceia care ne-au iubit cel mai mult.
Iubirea şi cãldura sunt viaţa cuvintelor noastre.
Când aceste douã – iubirea şi cãldura – lipsesc, tot ce mai rãmâne din cuvintele noastre este minciunã şi prefãcãtorie
care îi îndepãrteazã şi îi scârbesc în curând pe toţi.
7 – Fãrã Duhul lui Hristos, nimic nu are viaţã, nici putere, nici rost, nici preţ, nici dulceaţã şi nici fior.
Trupul fãrã viaţã nu foloseşte la nimic; e un cadavru.
Opera fãrã viaţã, nu impresioneazã pe nimeni; e o mâzgãlealã.
Adunarea fãrã viaţã nu atrage pe nimeni; e o batjocurã.
Biserica fãrã viaţã nu naşte pe nimeni; e o jale.
Toatã forma dinafarã fãrã conţinutul viu, nu foloseşte la nimic.
8 – Duh şi viaţã este Hristos!
Nu-L înţelegeţi altfel şi nu-L faceţi numai literã şi materie li interese.
Duh şi viaţã sunt cuvintele Domnului, şi nu le înţelegeţi numai fireşte. Şi nu le credeţi numai lege. Şi nu le faceţi numai o formã omeneascã.
Duh şi Viaţã este Dumnezeu, nu-L înţelegeţi numai mãrginit, şi nu-L credeţi numai chip, dupã forma sau asemãnarea
voastrã, trupeascã sau sufleteascã, nu-L închideţi numai în templele voastre, departe şi afarã din viaţa voastrã zilnicã!
Trãiţi-L în totul şi totdeauna – viu şi rodnic.
9 – Toate înştiinţãrile Domnului, toate îndrumãrile Cuvântului, toate avertismentele lui Dumnezeu, faţã de oameni, au un singur scop: trezirea minţii sãnãtoase pentru sãvârşirea voii lui Dumnezeu şi depãrtarea de rãu spre mântuirea sufletului.
Ferice de cine înţelege, dar mai ferice de cine le ascultã.
10 – Scripturile conţin adevãrul asupra tuturor lucrurilor pe toatã durata vieţii omului şi a omenirii.
Ele au un singur scop: sã trezeascã pe cei rãtãciţi cãlãuzindu-i spre calea mântuirii.
Şi sã încredinţeze fericit pe toţi cei care merg pe aceastã cale, de valoarea veşnicã a nãdejdii şi credinţei lor în Hristos.
Tocmai de aceea sunt scrise şi spuse toate cele ce ni s-au descoperit prin profeţi şi prin Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos.
11 – Nu existã nici un motiv întemeiat, ca un om sã aibã voie sau sã aibã nevoie sã-L pãrãseascã pe Hristos.
Şi sã meargã de la El întorcându-se înapoi în lume sau la altceva.
Dacã un suflet totuşi Îl pãrãseşte pe Dumnezeu, singura cauzã este numai propria sa necredinţã.
12 – Ce trist rãsunã teama Mântuitorului: Când va veni Fiul Omului, va gãsi El oare credinţã pe pãmânt? (Luca 18, 8).
Credinţã, nu “creştinism”! Credinţã nu culte şi biserici, nu predicatori şi adunãri. Cãci de acestea vor fi toate destule, dar credinţã va fi tot mai puţinã pânã ce va dispare cu totul credinţa cea adevãratã, cea vie şi fierbinte.
Oamenii nu se vor întoarce ca sã nu le urmeze pe credinţele acestea nelucrãtoare şi reci poate, – dar se vor întoarce ca sã nu-L mai urmeze pe Hristos şi credinţa Lui cea vie, dulce şi sfântã.
Şi aceasta va fi moartea ei şi a lor.
13 – În locul acelor ce pãrãsesc pe Domnul, vin alţii, în locul celor ce dezerteazã şi cad, vin alţii, iar rândurile astfel primenite mereu, cresc neîncetat.
Cãci în fruntea poporului Sãu iubit merge Iisus Biruitorul, Viu şi Puternic în vecii vecilor.
Trecând peste toate şi neîmpiedicat de nimic – aşa ca Timpul şi ca Istoria.
Supunîndu-şi totul, Neînvins, ca forţa lui Dumnezeu.
Toate lucreazã pentru El!
Biruinţa cea din urmã şi veşnicã va fi numai a lui Hristos Iisus Cel Veşnic şi Biruitor.
Fericiţi veţi fi atunci voi toţi cei care rãmâneţi acum lângã El statornici şi rãbdãtori.
14 – Adevãrul nu zâmbeşte slugarnic şi nu se apleacã în faţa nimãnui.
Umblând în sfinţenie, lucrând cu dreptate şi trãind în cinste, Adevãrul vorbeşte tuturor cu iubire, dar fãrã concesiuni, fãrã a lãsa nimic din ceea ce este al Lui.
Cãci El e Hristos.
15 – Adevãrul nu vorbeşte numai ca sã vorbeascã ceva, – ci vorbeşte numai ce este nevoie sã vorbeascã.
Ceea ce nu poate sã nu vorbeascã.
Ceea ce trebuie sã fie neapãrat vorbit şi auzit.
Ceea ce este şi ceea ce va fi.
Ceea ce trebuie sã fie neapãrat cunoscut, – pentru cã trebuie sã fie neapãrat împlinit!
Aşa este Cuvîntul lui Dumnezeu.
16 – Vreţi sã-L credeţi sau nu pe Hristos?
Vreţi sã-L primiţi sau nu pe El?
Vreţi sã trãiţi sau nu cu El? – depinde de voi.
Paguba întreagã sau cîştigul întreg, dupã hotãrârea pe care o luaţi faţã de Adevãr, va fi numai a voastrã şi nu a Lui.
Nu Adevãrului îi faceţi vreun bine primindu-l… şi nu Lui Îi faceţi vreun rãu dacã-L respingeţi, – ci numai vouã înşivã!
17 – Voi nu vreţi sã vã duceţi? – i-a întrebat Mântuitorul şi pe cei doisprezece.
Îi încerca în felul acesta, ca ei sã vadã şi sã înveţe cã Adevãrul nu aleargã şi nu cerşeşte dupã bunãvoinþa nimãnui.
Cã nu cautã foloase şi nici pomeni de la nimeni.
Deşi întristat cã ucenicii n-au putut înţelege şi primi mãrturisirea Lui, – Mântuitorul nu cãuta sã-i împace şi sã-i reţinã. Nici pe unii nici pe ceilalţi, mai lãsând din preţul care l-a cerut.
Cine vrea sã arate cã mai degrabã vrea sã rãmânã fãrã ucenici, decât fãrã adevãr.
Mai degrabã renunţã la mulţime decât la sfinţenie, şi mai degrabã se lipseşte de toţi oamenii, decât sã se lipseascã de Dumnezeu.
Hristos primea mai bine sã înceapã cu alţi ucenici, decât sã înceapã cu o altã Evanghelie.
Cãci ucenici se pot gãsi destui, în locul celor care se întorc înapoi, – dar Adevãrul nu este decât unul şi Evanghelia nu este decât Una (Gal. 18, 9).
18 – Dacã birui şi tu dragã suflete, în momentul cel mai hotãrâtor, ai trecut cel mai greu examen.
De la acest hotar calci pe ţãrmul Sfânt.
Un capãt al crucii începe sã se rezeme şi pe umãrul tãu.
Şi un nimb ceresc se întrevede şi în jurul frunţii tale.
19 – Puterea mãrturisirii noastre şi taina izbânzilor pentru noi este cã suntem convinşi de ceea ce vorbim.
Noi credem în ceea ce propovãduim altora, noi spunem despre Hristos plini de o adâncã încredinţare cã El este Viu şi cã este Dumnezeu şi Mântuitorul Atotputernic.
Suntem încredinţaţi cã Hristos este, aşa cum ştiu cã este soarele pe cer. Chiar dacã noaptea sau norii ne împiedicã acum sã-l putem vedea!
20 – Nimic pe lume nu ne poate face sã ne îndoim de existenţa lui Hristos. Cum nu se poate face sã ne îndoim de propria noastrã existenţã.
Noi am ajuns la cunoştinţa cã Hristos este, întâi prin Cuvântul Sãu.
Apoi prin credinţã.
Iar în urmã prin experienţa noastrã personalã, care ne-a dus la convingerea neclintitã de acest adevãr.
Prin Cuvântul Sãu am ajuns sã aflãm despre Hristos.
Prin credinţã am ajuns la El
Şi prin convingere am ajuns în El.
Slavã veşnicã Lui.
Amin.
Traian Dorz, din Cugetãri – „Lumina Iubitului Fiu”
