22 martie – Psalmul 37, vers 7
Nemulţumirea şi cârtirea faţă de lucrările lui Dumnezeu şi rânduielile Sale sunt dovada celei mai vinovate neîncrederi în înţelepciunea Sa şi în dreptatea judecăţilor şi faptelor Lui, pe pământ şi printre oameni. Ce neplăcut şi supărător lucru este pentru oricine să aibă mereu de a face cu un suflet mereu nemulţumit şi cârtitor…, cu o fire căreia niciodată nu i se face nimic pe plac, ci care totdeauna găseşte motive să cârtească, să ţipe, să se certe, să discute, să reclame…
Ce nenorocire este pentru orice casă o soţie cârtitoare, un soţ cârtitor, nişte copii cârtitori sau chiar nişte părinţi cârtitori. Sufletul învăţat să cârtească sau familia chinuită de cârtitori nu va şti niciodată ce fericită este bucuria mulţumirii şi liniştea împăcării. Pentru că sufletul cârtitor, care nu este mulţumitor pentru nimic, nu va fi nici mulţumit cu nimic. El nu va simţi dulcea pace a rugăciunii, a dragostei sau dărniciei… Nici a prieteniei sau frăţietăţii, nici a lui Dumnezeu, pentru că el niciodată n-are o pace dulce, fiindcă nu găseşte nimic să-i fie pe plac.
Dacă bunul Dumnezeu dă ploaie, cârtitorul se supără, fiindcă umblă prin noroi. Dacă este soare, cârteşte că îi este cald şi umblă prin praf. Dacă i se dă un fel de mâncare, i-ar trebui de alt fel. Dacă are fetiţă, i-ar trebui băiat. Dacă i se plăteşte bine, i-ar trebui şi mai mult. Vecinii cârtitorului nu sunt niciodată buni. Casa lui nu-i niciodată curată, mâncarea lui nu-i niciodată cu gust… Serviciul lui, colegii lui, superiorii şi inferiorii lui, plata lui, nimic-nimic nu-i bun. În afară de el… Ce urâcios poate fi un astfel de om! Şi ce silă îi este oricui să aibă a face cu el.
Când cineva se obişnuieşte a fi cârtitor faţă de oameni ajunge în curând să nu se mai teamă, nici să se ruşineze a se arăta la fel de urâcios şi faţă de Dumnezeu. Un „credincios“ cârtitor va privi mereu cu jind la cei răi. Comparându-se cu ei — şi cu oricine — el se va găsi mereu nespus mai bun şi mai vrednic. Iar apoi va începe să zică înaintea Domnului, nu să tacă înaintea Lui…Şi va zice, va zice, va murmura sau va ţipa… cârtiri, învinuiri, pretenţii. Va privi cu invidie şi cu lăcomie la altul care are un dar mai ales ca el şi cu dispreţ la cel pe care îl crede mai neînzestrat. Va privi cu pizmă la oricine i se pare că nu-i dă respect îndeajuns. Va privi cu îndărătnicie la orice sfat bun, la orice îndemn şi mustrare… şi va iubi numai linguşirea şi clevetirea…
Un astfel de suflet nu tace niciodată şi în faţa nimănui. În faţa fraţilor va fi mereu numai predicator guraliv, nemulţumit şi clevetitor. Un fel de şef necruţător, cu gură de soacră rea, ca Diotref (3 Ioan 9-10) sau ca Alexandru (2 Tim. 4, 14-15). În faţa Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu nu va tăcea, ci îl va răstălmăci mereu, după placul lui şi după interesele sale. În faţa Bisericii va fi neascultător şi sectar. În faţa mai-marilor săi, un nesupus. În faţa lui Dumnezeu, un lăudăros şi un pârâtor, ca fariseul (Luca 18, 11). Ce mare păcat este cârtirea!
O, fratele meu şi sora mea, dacă vezi cât de urât este acest obicei, caută şi te fereşte de el până la moarte! Iar dacă îl ai cumva, osândeşte-l îndată şi te leapădă de el. Roagă-te Domnului să-ţi ajute să te poţi mulţumi şi să poţi mulţumi mereu pentru orice. Să-ţi poţi stăpâni inima şi limba totdeauna când ispita cârtirii te îndeamnă să nu taci, ca să nu mori ca şi cei care au cârtit în pustie.
