Efeseni 6, 10-17
„În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui” (Ef 6, 10). „În toate, luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Ef 6, 16).
Credinţa este una dintre cele trei mari virtuţi teologice despre care ne aminteşte Sf. Ap. Pavel, la sfârşitul capitolului 13, din epistola întâia către corinteni. Şi ea, credinţa, stă alături de nădejde şi dragoste, la temelia mântuirii noastre.
Orice om care a venit la Domnul a trebuit mai întâi să creadă în El, şi numai după aceea a fost botezat în numele Sfintei Treimi, urmând apoi să trăiască o viaţă de creştin în slujba Domnului. Sfânta Scriptură este plină de mărturii, în această privinţă… Minunată este credinţa şi este aşa pentru că, dacă o ai, te încrezi în ceea ce nu vezi cu ochii aceştia trupeşti, după cum ne spune Sf. Ap. Pavel: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr 11, 1). Iar aceasta nu este puţin lucru, pentru că cel ce crede foloseşte raţiunea cu care l-a înzestrat Creatorul, de la început, pe când, cel care nu crede se aseamănă dobitoacelor, care acţionează instinctual, ele nefiind înzestrate cu raţiune. De aceea, Dumnezeu ne îndeamnă, prin gura Psalmistului David, zicând: „Nu fi ca un cal şi ca un catâr, la care nu este pricepere…” (Ps 31, 10). Dar oare este deajuns credinţa declarativă?
După cum aurul se lămureşte în foc, şi focul este acela care separă aurul de zgură – sau ne arată dacă mai este şi aur în afară de zgură – tot aşa se lămureşte şi credinţa noastră. Ea se vede mai clar în încercări şi în lupte, se vede în faptele credinţei. Faptele dovedesc cât de sinceră este credinţa noastră (Cf. Iac 2, 17-18).
Noi, cei care am fost botezaţi în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi, mai mult de atât, am făcut legământ cu El, făgăduind să-I fim credincioşi până la moarte, ne numim ostaşi ai Domnului. Şi, pentru că purtăm acest frumos nume, Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne pune la îndemână, prin cuvintele apostolului acestei duminici, toată armătura nece sară, pentru a fi tari în războiul cel duhovnicesc. Dar noi cum stăm în această privinţă? Cum ne-am „echipat” pentru luptă? Ne-am luat „toate armele” – aşa cum ţine să precizeze Sf. Ap. Pavel-? Sau mai este câte o componentă care ne este incomodă şi, pentru că ne pare a fi inutilă, am lepădat-o de la noi? Oare este de ajuns „pavăza credinţei”, dacă ne lipsesc celelalte? Mai putem avea o credinţă tare, dacă nu avem adevărul? Cu siguranţă, aceea nu poate fi decât o credinţă mincinoasă. Ce fel de credinţă mai este aceea, dacă suntem lipsiţi de dreptatea cea de la Dumnezeu? O credinţă făţarnică. De asemeni, ar trebui să fim sinceri cu noi înşine şi să vedem cum stăm cu râvna „pentru Evanghelia păcii”, dacă credinţa noastră pe care credem că o avem, ne mai mână afară din culcuşul nostru comod, atunci când este nevoie de noi în lucrul Domnului. Dacă, într-adevăr, le avem pe cele amintite până aici, putem să avem, ca un coif, mântuirea pe care Mântuitorul nostru a adus-o pentru toţi cei credincioşi ai Săi. Dacă nu le avem, atunci vom căuta mântuirea (salvarea) noastră, fie în lucruri trecătoare, fie în învăţături amăgitoare. Dar să nu fie aşa!…
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să le avem pe toate după voia Sa, pentru a putea mânui cu vrednicie „sabia Duhului”, după cum va fi nevoie în lucrul Domnului.
Şi totuşi, privind cu atenţie la starea noastră, vedem o slăbire a credinţei, cauzată de lenea şi dezordinea sufletească în care am căzut, sau poate şi din alte pricini. Şi dacă ne-am privi sufletul, ca întro oglindă, am vedea că suntem ca nişte soldaţi (ostaşi) dezordonaţi, fără centură, cu capul descoperit şi cu armele aruncate pe jos etc.
Dacă nu am exagerat şi lucrurile stau cam aşa, atunci să ne cutremurăm şi să luăm aminte la îndemnul plin de dojană, din cartea Apocalipsa: „Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte…” (Apoc 2, 5). Să punem dar început bun pocăinţei noastre, întărindu-ne în credinţă, prin mijloacele pe care Domnul ni le pune la îndemână.
Slăvit să fie Domnul!
Mihăluţă ALECU
