Rânduiala ortodoxă a Tainei Sfântului Botez, care este parte a Sfintei Tradiţii, este cea mai autentică punere în practică a formulelor biblice referitoare la Botez: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“ (Gal. 3, 27); „deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii“ (Rom. 6, 4).
Această rânduială a Botezului vine din veacurile primare. Cu această rânduială s-au botezat martirii noştri – adică acei eroi ai credinţei care, pentru a nu se lepăda de Hristos, au preferat să fie decapitaţi, prăjiţi de vii pe grătare înroşite în foc, aruncaţi în circuri pentru a fi devoraţi de animale.
Noi, ortodocşii, ar trebui să dăm slavă lui Dumnezeu şi numai pentru acest fapt: că asupra noastră sunt rostite la Botez aceleaşi formule care au fost rostite peste martirii primelor veacuri creştine, peste Sfinţii Părinţi. Dar tot noi ar trebui să ne revenim în fire, să ne căim pentru nepăsarea cu care rostim formulele la Botez (şi toate celelalte sfinte slujbe), pentru uşurinţa cu care ne lepădăm de Hristos, neluându-ne în serios acest Botez.
Ca preot, am constatat cu amărăciune de atâtea ori indiferenţa, formalismul sau inconştienţa cu care participă mulţi creştini la cutremurătoarea Taină a Botezului. Nu de puţine ori mi-a fost dat să văd zâmbete pe faţa naşelor la Botez atunci când preotul întreabă: „Te lepezi de Satana?“. Realitatea dureroasă este aceasta: noi, creştinii de azi, nu mai trăim formulele liturgice, le rostim mecanic şi nu cu toată fiinţa noastră, nu le rostim ca un angajament absolut în faţa lui Dumnezeu. De aceea nu trăim cu intensitate sfintele slujbe (şi mai ales Sfânta Liturghie), de aceea nu facem loc harului să lucreze în noi şi apoi de aceea ducem o viaţă creştinească superficială, împărţită, slujind la prea mulţi domni.
Ne revine, aşadar, tuturora datoria de a cunoaşte rânduielile slujbei noastre, de a le medita, de a le asuma şi astfel de a ne lua în serios numele de creştin.
Iată ce ne „spune“, în acest sens, slujba Sfântului Botez:
„Înainte de a fi botezat, catehumenul este întors cu faţa spre Apus – simbolul răului, sălaşul diavolului – şi este întrebat: «TE LEPEZI DE SATANA? Şi de toate lucrurile lui? Şi de toţi slujitorii lui? Şi de toată slujirea lui? Şi de toată trufia lui?» Iar acesta răspunde: «Mă lepăd!»“.
Acest dialog se repetă cu stăruinţă intenţionată de trei ori. Pentru creştinii formalişti de astăzi dialogul acesta nu spune mare lucru, nu implică responsabilitate şi tocmai de aceea, cum am pus, stârneşte zâmbete. Sărmanele naşe care zâmbesc în aceste momente probabil se întreabă unde este acel «Satana» de care te lepezi, pe care preotul îl scuipă şi-l blestemă. Şi râd. Ca de un teatru. Creştinii de azi sunt inconştienţi că duşmanul lor cel mare este diavolul, că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci… împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri“ (Efes. 6, 12).
Majoritatea nu mai sesizează astăzi prezenţa şi acţiunea lui Satan în lume. Şi astfel nu-și dau seama că diavolul se strecoară în lume, falsificând totul, presărând peste tot confuzie și ispită. Nesesizând această prezenþă malefică în lume (I Ioan 5, 19), creștinii nu mai simt nevoia de a se opune lui Satan, de a renunța la lucrurile și slujirea lui.
Creºtinii din secolele primare rosteau însă formulele de la Botez cu mare responsabilitate și fior. Lucrurile erau foarte serioase. Ei erau acei păgâni care nu-L cunoscuseră pe Dumnezeu, care se închinaseră idolilor sau împăratului, care-și cheltuiseră viața în destrăbălare. Ei își închinaseră viața lui Satan și erau robii lui. Simțiseră amarul gust al robiei. Acum era marele moment al eliberării, al ruperii lanțurilor, al dezlegării. Și lupta e dură, dusă fățiș. Satan este lepădat și scuipat. Bucuria eliberării e enormă, e declarată și trăită.
A te lepăda de ceva înseamnă a te rupe, a te despărţi de acel ceva. A te lepăda de Satan înseamnă a te despărţi de el; înseamnă a recunoaşte că ai fost unit cu el şi acum rupi această legătură. Dar această lepădare nu înseamnă doar a respinge pe diavolul ca persoană, ci a respinge tot ce înseamnă lucrurile lui, slujirea lui, slujitorii lui şi, mai ales, a renunţa la temelia lucrării lui: mândria.
Lepădarea şi scuiparea diavolului este totodată o declaraţie făţişă de luptă. În această luptă teribilă, de o viaţă, omul nu ar rezista de unul singur. Şi nici măcar nu s-ar putea elibera singur: „Fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5). De aceea urmează pasul următor:
Preotul întreabă: «TE UNEŞTI CU HRISTOS?» Această întrebare se pune tot de trei ori. Şi se răspunde la fel: «Mă unesc cu Hristos!».
Desigur, pentru a răspunde astfel trebuie mai întâi să crezi în Hristos. Dar a te „uni“ cu Hristos înseamnă mai mult decât a crede în El. E un pas superior. Căci cel care „crede“, face aceasta în sensul că este de acord cu ideile lui Hristos, cu existenţa Sa. Poţi să crezi însă în Hristos dar să nu-L slujeşti. Dar celui care se botează i se cere mai mult: să se unească cu Hristos. A te uni înseamnă contrariul lepădării. Mărturisind că te uneşti cu Hristos, mărturiseşti ataşamentul personal la Hristos. Înseamnă că intri în rândurile celor care slujesc lui Hristos. Ceea ce spune acum catehumenul este un jurământ asemănător celui rostit de tinerii ce devin soldaţi. Dorim să subliniem că aceste cuvinte rostite la Botez nu sunt simple rostiri simbolice ce trebuie să fie spuse pentru că „aşa este slujba“. Aceste cuvinte – lepădarea de Satana şi unirea cu Hristos – sunt angajamente solemne rostite în faţa Bisericii, în faţa îngerilor şi a lui Dumnezeu. Sunt jurăminte, legăminte cu adevărat. Aşa le înţelege Biserica.
Iată, de pildă, ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur unor catehumeni care urmau să primească în curând Botezul: „Mâine, vineri, la ora nouă, trebuie să vi se pună anumite întrebări şi să prezentaţi LEGăMINTELE VOASTRE (lepădările şi mărturisirea) îndrumătorului vostru“. Deci e vorba de LEGăMINTE ce implică responsabilitate şi cutremur, şi nu simple acte formale de cult.
Mergând mai departe, preotul întreabă: „Te-ai unit cu Hristos?… Şi crezi Lui?“ Şi catehumenul trebuie să răspundă: „Cred Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu!“
Nu este suficient să crezi în Hristos ca Dumnezeu (mulţi mărturisesc asta cu destulă uşurinţă), ci trebuie să crezi în El ca „Împărat“, ceea ce înseamnă că Hristos devine Stăpânul meu, al vieţii mele, înseamnă că-mi dedic viaţa slujirii Lui.
Creştinii din primele secole, când cultul împăratului roman era practicat obligatoriu de către toţi cetăţenii romani, înţelegeau foarte bine ce spun atunci când Îl declarau pe Hristos Împăratul lor. Ei refuzau astfel, cu preţul vieţii, să aducă închinare împăratului roman, adorându-L ca unic Împărat pe Hristos. Era concreta şi suprema dăruire a vieţii lor lui Hristos – căci, refuzând cultul împăratului roman, îşi atrăgeau condamnarea la moarte. Astăzi nouă nici un împărat lumesc nu ne cere sub această formă să-i aducem cult. Dar lumea aflată sub stăpânirea celui rău ne cere să o idolatrizăm, să o cinstim şi să-i slujim ca unui dumnezeu. Cine nu acceptă va avea de suferit. Aceasta e lupta şi crucea creştinului: să-L adore numai pe Hristos ca Împărat şi, ca urmare, să sufere din partea lumii. „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi“ (II Tim. 3, 12).
Adorându-L pe Hristos, noi aderăm la Împărăţia Lui şi renunţăm la „împărăţia din lumea aceasta“.
Abia după ce catehumenul a depus aceste legăminte începe Botezul. Să medităm cu seriozitate la Botezul nostru. Dumnezeu Şi-a făcut partea: harul Său dăruit nouă la Botez este în noi şi, aşa cum spune Sfântul Marcu Ascetul, rămâne în noi – dar nelucrător – chiar şi când ducem o viaţă de păcat. Acum să ne facem partea noastră. Să înţelegem că şi noi, prin gura naşilor, am făcut aceste jurăminte cutremurătoare şi că astăzi, când suntem maturi, conştienţi, suntem tot atât de liberi ca în clipa Botezului: putem să reînnoim cu fior sfânt şi responsabilitate aceste legăminte sau putem să ne lepădăm de Hristos prin amânare, nepăsare, uşurătate, împătimire ş. a. Cale de mijloc nu este. Nu poate să zică nimeni „n-am ştiut“. O asemenea prefăcătorie este tot o lepădare de Hristos.
Aşadar, să ne punem cu luciditate, cu sinceritate aceste întrebări corespunzătoare legămintelor făcute:
1. M-am lepădat cu adevărat de Satan şi slujirea lui? Sunt eu liber acum de stăpânirea lui? Mă împotrivesc cu toate forţele mele păcatului?
2. M-am unit cu adevărat cu Hristos? Înţeleg să-I slujesc numai Lui ca unui Împărat? Caut mai întâi de toate Împărăţia cerurilor?
Să nu uităm că am jurat, că am început lucrul lui Dumnezeu, că am pus mâinile pe coarnele plugului şi „cel care pune mâna pe coarnele plugului şi se uită înapoi nu este vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 9, 62). Să nu uităm că prin Botez cu adevărat „ne-am îmbrăcat în Hristos“ (Gal. 3, 27), am devenit cetăţeni ai cerului şi fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12), că am murit faţă de păcat (Rom. 6, 11) şi ar trebui să umblăm şi noi „întru înnoirea vieţii“ (Rom. 6, 4).
Sfântul Ioan Gură de Aur atenţiona astfel pe creştinii care au uitat legămintele făcute la Botez şi s-au întors la felul păgânesc de a trăi: „… ce pedeapsă vei primi, dacă, după un dar atât de mare, alergi la vărsătura de mai înainte? NU VEI MAI FI PEDEPSIT CA UN SIMPLU OM, CI CA UN FIU AL LUI DUMNEZEU CARE A PăCăTUIT [s. n.]; iar măreţia cinstei îţi va fi povară de mai mare pedeapsă. Că şi noi nu pedepsim slugile care ne greşesc la fel ca pe fiii noştri care fac aceleaşi greşeli, mai cu seamă când s-au bucurat din partea noastră de mari binefaceri. Dacă primul om care a avut ca moştenire paradisul a suferit atâtea nenorociri din pricina unei singure neascultări săvârşite după ce primise cinstea, ce iertare vom avea noi, care am primit ca moştenire cerul, care am ajuns împreună-moştenitori cu Unul-Născut, dacă alergăm la şarpe, după ce S-a pogorât asupra noastră Porumbelul?“
Preot Florin MOLDOVAN
