Cu patruzeci de zile în urmă, pe bătrânul trist, care stă cu capul sprijinit în palme pe scara cerdacului, l-a izbit soarta cu iatagan de fulger.
Cea cu care a împărţit bune şi rele vreme de peste 50 de ani a plecat pe drumul cel din urmă. În ultimele clipe, ce-şi sunau aripile pentru un zbor fără întoarcere, a zărit un tânăr, atât de frumos, ce o chema; cu acesta, care a luat-o de mână, a plecat, topindu-se într-un miez de lumină albă. Au urcat în spirala aceea argintie, care pe măsură ce se sălta se făcea tot mai luminoasă, în timp ce o bucurie ce nu se poate descrie îi învălui fiinţa. Şi au urcat, au urcat…
Acum nu mai este. S-a amestecat în somnul pământului, unde sunt cei ce nu mai sunt. Unii în poala lui Dumnezeu, alţii în întunericul iadului.
A rămas singur. Cu golul din suflet, în golul din casă.
Timpul a început să fugă îndărăt şi, peste odăiţa goală cu miros de candelă aprinsă, trec încâlcite amintiri; dureri şi frică de care credea că a scăpat. Iată-l în iadul temniţei cu 40 de ani în urmă; trecuse cu puţin de 30, ducând în spatele încovoiat ani grei de muncă silnică.
Era „darul“ unui regim politic ateu pentru dragostea de neam şi de credinţa străbună. Iat-o pe ceea care nu mai este, viscolită parcă de-un blestem, să crească trei copii rămaşi de izbelişte în valurile negre ale urii şi vicleniei cu care se hrăneau cei ce ajunseseră în spicul treburilor ţării, fără ruşine şi fără lege.
Închide ochii şi vede aici căsuţa de la margine de sat, sprijinită în patru meri şi o namilă de nuc, când se aprinde prima stea peste negura înfundată în văi, cu femeia care-şi mutase dragostea în inima lui şi cu care şi-a împletit visele şi împlinirile, câte au fost, multe distilate în tristeţi şi împletite cu boabe de durere.
Legaţi de aproape 60 de ani de aceeaşi funie de mătase, de umbră, de apă vie, care a fost credinţa în Dumnezeul celor obidiţi şi întristaţi, şi-au scăldat gândurile în pajişti de cer senin, uniţi sub jugul căsniciei, care de obicei e dus de doi. Ea l-a dus singură ani şi ani de plumb şi întuneric.
Frânturi de gând îl plouă acum în înserarea lină de început de toamnă cu miros de iarbă tăiată şi pământ răvăşit.
Ar dori măcar o secundă să se transforme în aripă uşoară să treacă pragul fântânilor din drumul spre rai şi acolo să-l întâmpine ea, cu inima cât luna plină, muiată în cer Taboreic.
Cu sufletul scăpat din frânghia fricii, să plutească împreună uşori, în apele acelui cer sub care Petru, Iacob şi Ioan doreau să-şi clădească trei colibe…
Sub candela pâlpâindă de la icoana veche, Maica Domnului îşi şterge discret o lacrimă de mamă. Trezit din visare, cu un oftat reţinut, îşi face smerit semnul Crucii.
Picătura de lumină ce i-a rămas în sufletul unit o clipă cu eternitatea, îl scoate în afara timpului, a acelui timp dăruit cu moarte, veşnic suspendat pe grinzi de pierzanie.
În tăcerea bătrânului e odihnă şi strigăt. Simte că înaintează, cu falnică nepăsare, pe puntea ce duce spre altceva, spre mâine, spre… cine ştie.
Îi apar viu în minte cuvintele Mântuitorului, ca un balsam pe rana lui încă sângerândă:
„Eu sunt lumina lumii! Cine vine la Mine nu va umbla întru întuneric, ci va afla lumina vieţii!“
Părerea de zâmbet, ce i-a înflorit în colţul gurii, era răspunsul la glasul clar şi cald ce l-a auzit în prima dimineaţă după ce nu mai era:
„Te aştept, Ilieş!“
Ilie TUDOR – Podari, Dolj
