La începutul lunii august, mai multe surse de informare reluau o ştire mai veche potrivit căreia timpul pe care îl petrecem azi în lume, faţă de anii ’80, s-a scurtat cu o treime: „Timp de mii de ani, Rezonanţa Shumann a avut valoarea constantă de 7,8 Hz, însă, începând din 1980, s-a constatat o accelerare rapidă a acesteia. Astfel, s-a ajuns ca în zilele noastre Rezonanţa Shumann să aibă valoarea de 12,5 Hz, consecinţa directă fiind că 24 de ore actuale corespund cu 16 ore reale, în termenii timpului terestru. Geofizicienii contemporani consideră că Rezonanţa Shumann este adevărata bătaie a inimii planetei noastre. Ei au concluzionat că există o relaţie directă între accelerarea ritmului acesteia şi percepţia omului conform căreia timpul trece mai repede. Calculele oamenilor de ştiinţă au dus la concluzia că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât treceau înainte 16 ore. Până şi unii călugări de prin mănăstiri spun că timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut” (evz.ro).
Cât este adevăr şi cât senzaţie în această ştire… ştie numai Dumnezeu. M-am oprit asupra acesteia tocmai pentru tema pe care o introduce: percepţia noastră asupra timpului şi folosirea lui. Timpul, fie că trece încet, ca întotdeauna, fie că ni se pare nouă că trece mai repede, are aceeaşi valoare în ochii lui Dumnezeu: „La început a făcut Dumnezeu cerul si pământul” (Facerea 1, 1). Acest început este interpretat de Sfinţii Părinţi şi teologii ortodocşi ca fiind nu numai începutul creaţiei, ci, totodată, şi începutul timpului. Începutul anului bisericesc la 1 septembrie aduce în prim-plan aplecarea spre meditaţie asupra existenţei timpului ca dimensiune a întregii creaţii, deci inclusiv ca dimensiune a existenţei omului.
Învăţătura Bisericii noastre arată că timpul a fost şi el creat de Dumnezeu şi că acesta curge o dată cu creaţia. Valoarea timpului stă în aceea că el este indispensabil mântuirii noastre, căci Dumnezeu – la plinirea vremii – „a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal 4, 4-5), iar pierderea timpului în defavoarea mântuirii este o pagubă de neînlocuit. Pierderea timpului ca prilej de mântuire constituie o pagubă aproape irecuperabilă: „Dumnezeu ţi-a dat timpul vieţii – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – ca să-l petreci în slujirea Lui; şi când pierzi timpul vieţii în modul cel mai nevrednic întrebi unde este răul? Nu ştiţi că nimic nu trebuie să fie economisit ca timpul?! Aurul pe care l-ai pierdut poţi să-l dobândeşti din nou, dar timpul cu greu poţi să-l repari”.
În sensul economisirii timpului pentru mântuire, Părintele Iosif Trifa, în mod plastic, pe înţelesul tuturor, în povestirea Mai aveţi vreme, arată felul în care se luptă puterile întunericului cu oamenii pentru a-i face să piardă timpul mântuirii. Într-o şedinţă în iad „despre cum să câştige [diavolii] mai multe suflete pentru împărăţia lor”, „se ridică la cuvânt o sluţenie de drac bătrân şi urât, de care şi dracii se îngrozeau” şi zice: „Părerea mea e ca toţi dracii să ne urcăm pe pământ şi, cu vorbe plăcute şi ademenitoare, să le şoptim oamenilor la ureche: Este Dumnezeu, este suflet, este rai şi este iad… Dar, pentru aceste treburi mai aveţi vreme, oameni buni… Ele sunt pentru vremea când veţi fi, colea, moşi bătrâni… Părerea hodorogului de bătrân plăcu grozav de mult lui Scaraoschi şi celorlalţi tartori. Şi, după ce, de bucurie, traseră o schelălăială de răsună tot iadul, se urcară pe pământ mii şi mii de draci, înşelând pe oameni aşa cum îi învăţase dracul cel bătrân” (Povestiri religioase, ed. a VII-a, Ed. O.D., Sibiu, 2012, pg. 97).
În contrast cu înşelăciunea diavolului, care spune că mai avem vreme pentru mântuire, până şi oamenii de ştiinţă avertizează că nu mai este prea multă vreme pentru cele sufleteşti. Prin Hristos, însă, fiecare clipă petrecută pe pământ devine pentru noi un moment favorabil mântuirii: „Vremea Mea încă n-a sosit; dar vremea voastră totdeauna este gata” (Ioan 7, 6). Timpul ne-a fost dăruit de Dumnezeu ca posibilitate a unui început de viaţă veşnică. Haidem, aşadar, să conştientizăm marea responsabilitate pe care o avem pentru modul în care folosim timpul.
În aceasta constă măreţia darului pe care Dumnezeu ni l-a făcut.
Aurel MATEI
