Meditaţii

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”

– I Cor 6, 12-20

Unii consideră că a fi creştin înseamnă a avea o viaţă plină de restricţii, privaţiuni şi reguli greu de suportat. Aceasta este o înţelegere total greşită a creştinismului.

A fi creştin înseamnă cu totul altceva. Scriptura ne învaţă că cei care vor rămâne în cuvântul lui Hristos, vor fi cu adevărat ucenici ai Lui, vor cunoaşte adevărul, iar adevărul îi va face liberi (Ioan 8, 31-32). Necredincioşii sunt ca peştii într-un acvariu, care, dacă nu au trăit niciodată în libertate, cred că aceea e fericirea şi libertatea, când, de fapt, ei sunt robii unei lumi mici şi mărginite (Ioan 8, 34). Ei îşi imaginează că chefurile, beţiile, desfrânările şi altele asemenea acestora, care lor le dau „satisfacţie şi bucurie”, sunt lucruri interzise pentru credincioşi. În realitate, creştinii adevăraţi nu îşi găsesc plăcerea în ele şi de aceea le resping, nu pentru că le-ar fi interzise. Trăind cu Hristos, trăiesc în lumină, aşa că au alte valori, altă gândire şi alte căutări. Nu doresc bucurii înşelătoare şi trecătoare, ci caută bucuria şi fericirea cea adevărată şi veşnică, pe care au pierdut-o protopărinţii Adam şi Eva. Aceştia, fiind ispitiţi de fericirea de o clipă, au pierdut-o pe cea veşnică. Prin folosirea greşită a libertăţii s-au depărtat de Izvorul adevăratei fericiri şi, în loc de fericire, au dobândit nefericirea, boala şi moartea.

În Vechiul Testament, Legea a fost dată ca un pedagog spre aflarea Adevăratei Fericiri. Dorea să-l ferească pe om de necazuri şi suferinţe. Dumnezeu i-a poruncit omului să nu facă anumite lucruri pentru că l-a iubit şi a vrut să-l scutească de suferinţă. Respectând aceste legi, omul putea trăi fericit. Încălcându-le, atrăgea asupra lui nefericirea şi pedeapsa. Dumnezeu s-a purtat cu omul ca un tată cu copiii săi, pe care nu-i lasă să facă tot ce vor, ca să nu se nefericească. Tatăl ştie ce îi va face bine copilului şi ce îi va face rău, însă copilul nu ştie, pentru că mintea lui încă nu le poate pricepe pe toate. Joaca cu focul îl poate arde. Dacă tatăl îi interzice joaca aceasta, nu înseamnă că nu-l iubeşte . Dimpotrivă, îl iubeşte şi nu vrea să-şi vadă copilul suferind şi de aceea îi interzice joaca aceasta.

În Noul Testament, nu mai era nevoie de această Lege – „căci sfârşitul Legii este Hristos” (Rom 10, 4). Tatăl, din marea sa dragoste, L-a dat pe Fiul Său jertfă de răscumpărare pentru om. Cei care au înţeles şi L-au iubit pe Dumnezeu şi pe aproapele, deşi nu mai trăiau sub lege, împlineau legea. Făceau binele în mod firesc. În iubire nimic nu părea greu, ci pe toate le făceau cu bucurie şi din dragoste. Omul Îl cinstea pe Dumnezeu pentru că Îl iubea; nu făcea rău semenilor pentru că îi iubea, nu pentru că vreo lege interzicea asta. Iubirea de Dumnezeu şi de semeni e mai presus de orice lege. În ea „se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mt 22, 40).

Pentru a înţelege mai bine lucrul acesta, am mai putea folosi şi alte analogii din lumea aceasta. De exemplu: regulile de circulaţie sunt făcute nu ca să constrângă pe cineva, ci ca să-l ferească de accidente şi chiar de moarte. La fel şi regulile de protecţie a muncii într-o fabrică. Oricine e liber să le încalce dacă asta vrea, dar va suporta consecinţele şi va avea de suferit. Aşa şi omul credincios. Nimeni nu-l opreşte să trăiască cum vrea. Este liber… Dar, în libertatea sa, el nu doreşte să facă răul, ci binele. Acesta este şi înţelesul expresiei Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Cine iubeşte nu poate să facă răul. Libertatea şi-o foloseşte doar spre a face binele.

Îmbuibarea cu mâncare şi băutură face rău atât trupului, cât şi sufletului, de aceea cel credincios se va feri de îmbuibare. La fel şi desfrânarea (I Cor 6, 13). Păcatul aduce asupra trupului boli şi suferinţe, iar asupra sufletului aduce goliciune, mâhnire şi depărtare de Dumnezeu, care înseamnă întuneric şi suferinţă.

Aşa cum mireasa nu-şi mai aparţine sieşi, ci, de bună voie şi din dragoste, s-a dăruit mirelui, aşa şi omul care L-a primit pe Hristos s-a dăruit Lui, iar trupul i-a devenit mădularele Lui . De aceea se va feri de orice păcat, dar mai ales de desfrânare, ca nu cumva mădularele lui Hristos să fie profanate.

Finalul apostolului ne mai învaţă că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt. Duhul Sfânt locuieşte în noi, căci am fost răscumpăraţi, şi de aceea noi aparţinem lui Dumnezeu (I Cor 6, 19-20).

A fi răscumpăraţi de Dumnezeu, a fi mădulare ale lui Hristos şi temple ale Duhului Sfânt, înseamnă a trăi în lumină, în libertate şi fericire, căci Dumnezeu este toate acestea la modul absolut. Asta înseamnă că, deşi suntem pe pământ, trăim deja Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este scopul final al oricărui creştin: unirea cu Dumnezeu.

De aceea, deşi toate îi sunt îngăduite, ştie că nu toate îi sunt de folos şi nu se va lăsa biruit de nimic (I Cor 6, 12).

Pr. Paul MARIAN

Lasă un răspuns