din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez de la Corocăieşti – iunie 1985
Părintele Iosif scrie în Biblia – Cartea vieţii despre un credincios, om mai înstărit, care avea un servitor. Un servitor credincios. Amândoi mergeau la adunare, dar cel care era bogat, stăpânul, se ocupa mai mult de lucrurile pământeşti. Slujitorul se ocupa şi de lucrurile duhovniceşti. Odată, spune că acest frate, stăpânul, a avut un vis. Se făcea că murise şi a ajuns undeva într-un loc unde l-a întâmpinat o fiinţă luminoasă şi i-a zis:
– Eu sunt Sfântul Apostol Petru. Am venit să te întâmpin şi să te călăuzesc prin nişte adevăruri. Iată, aici se clădeşte un palat strălucit.
Se clădea numai din aur, din argint şi din pietre scumpe. Şi el i-a spus:
– Sfinte Petru, dar al cui şi pentru cine se clădeşte palatul acesta?
Zice:
– Pentru Nicolae, servitorul dumitale.
– Nicolae?… Păi el nu va şti ce să facă cu palatul acesta.
– Când va veni să-l moştenească i se va da şi înţelepciunea, şi lumina cum să-l folosească.
S-a dus mai departe şi a văzut nişte lucrători care se străduiau să înjghebeze nişte pereţi din fân şi din paie, şi din trestie. Şi omul a întrebat:
– Doamne, dar ce se chinuiesc oamenii aceştia degeaba aici?
– Se trudesc să facă o colibă din acest material.
– Dar cum din acest material?
– Păi acesta este materialul pe care şi l-a pregătit cel pentru care se pregăteşte casa aceasta.
– Şi a cui este casa aceasta?
– A dumitale.
– A mea?…
Pentru că acolo sus în cer fiecare îşi clădeşte casa lui viitoare cu materialul pe care îl trimite el de-aici de pe pământ. Faci fapte bune, vrednice de pocăinţă şi de Numele Domnului? Aduci roade de aur, de argint şi de pietre scumpe? Cu materialul acesta se clădeşte sus în cer casa pe care o vei moşteni. Aduci paie, fân, trestie, lucruri nevrednice? Din acestea [ţi se va clădi]. Din ce strânge fiecare.
Şi zice:
– Focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia.
În momentul în care Sfântul Petru i-a spus despre acest lucru, el s-a întors şi a văzut o flacără puternică mistuind căsuţa lui de paie, de fân şi de trestie. Şi a început să plângă cu hohote şi să spună:
– Doamne, ce mă fac?
În momentul acela s-a trezit. S-a trezit cu perna udă de lacrimi şi a spus: „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că Te-ai îndurat de mine să-mi descoperi acest adevăr înainte de a fi prea târziu”.
După aceea, a început să facă şi el fapte vrednice de pocăinţă şi să trimită sus în cer aur, argint şi pietre scumpe pentru casa lui viitoare.
Şi tot Părintele amintea undeva despre o întâmplare. De fapt, aceste lucruri s-au petrecut la Oradea, înainte de război. Acolo Oastea Domnului avea atunci şapte adunări, în şapte părţi ale oraşului. Toţii fraţii întreţineau cu banii lor o cantină în care se hrăneau cu mâncare caldă, de două ori pe zi, o sută cincizeci de săraci, din noiembrie până în martie. În zilele cele mai grele. Pe bani adunaţi de fraţi se strângeau atunci lemne pentru cei lipsiţi, haine pentru orfani şi aşa mai departe. Când fraţii s-au dus la una dintre doamnele care aveau mari proprietăţi la Oradea şi i-au cerut, pentru cantina săracilor, să dea şi ea ceva – pentru că din ajutoarele pe care le dădeau fraţii se întreţinea cantina pentru cei o sută cincizeci de săraci –, doamna aceea care nu dăduse niciodată nimic i-a zis servitorului: „Du-te, Ioane, şi dă-le putina aia cu brânză stricată din pivniţă, că şi-aşa n-o mai folosim”. Şi a dat doamna aceea bogată, cu magazia şi cu pivniţa pline de bunătăţi, numai o putină cu brânză stricată pentru cantina săracilor.
Dar cum a lucrat Dumnezeu? În noaptea aceea ea a visat că murise. A ajuns undeva şi a văzut mese întinse şi mulţi, mulţi oameni fericiţi mâncând şi veselindu-se la aceste mese. Dar mai erau încă multe mese încărcate cu daruri, cu scaunele pregătite, şi nu era nimeni. N-ajunseseră cei care erau aşteptaţi. Doamna s-a grăbit şi ea spre o masă încărcată şi spre un scaun ales. Dar a venit un înger şi i-a zis: „Doamnă, nu aici e locul dumitale. Dumneata vino aici, dincoace”. Şi i-a arătat. „Dumneata vino şi mănâncă-ţi putina de brânză stricată, că atâta este tot ce ai dat tu pentru sufletul tău şi pentru Împărăţia cerească.”
Asta i-a fost o lecţie şi la doamna aceea când, după ce s-a trezit, a spus la toţi: „Uite ce vis am avut eu. De-acum înainte, jumătate din tot ce am dau pentru săraci.” Şi a fost o mare bucurie şi în casa aceea atunci, ca în casa lui Zacheu, care a înţeles că Dumnezeu l-a cercetat într-o zi şi a înţeles că cu felul de vieţuire pe care îl dusese până atunci el nu va vedea niciodată Faţa şi Împărăţia lui Dumnezeu. Că trebuie neapărat o schimbare, o naştere din nou, o începere nouă, un legământ nou şi o viaţă nouă.
Asta ne aduce nouă primăvara. Asta ne aduce nouă Învierea Domnului. Şi apoi nădejdea cea dulce a Înălţării Domnului, Care ne-a lăsat nouă cuvântul: „Mă duc… nu vă voi lăsa orfani. Voi trimite alt Mângâietor. Dar Eu Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Locul acela ni-l pregăteşte Domnul cu ceea ce facem noi şi trimitem noi astăzi, ieri, mâine, până în ziua când vom merge să moştenim Împărăţia în care dorim să ajungem.
Din toată inima noastră rugăm pe Domnul să ne ajute să medităm asupra acestor adevăruri. Că numai faptul că avem noi casele acestea trupeşti bine zidite pe temelie, că avem grădinile trupeşti şi ogoarele noastre promiţătoare de mult rod şi bine îngrijite, numai acest lucru nu-i de ajuns. Trebuie să ne gândim noi la casa noastră veşnică şi la ogorul sufletului nostru pe care trebuie să-l îngrijim, să aducem roadă pentru Dumnezeu.
Noi mulţumim Domnului pentru această Lucrare minunată în care Dumnezeu ne-a făcut pe noi să cunoaştem aceste adevăruri. Că nu ne-a lăsat în întuneric cum se duc ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu cunosc Sfântul Său Cuvânt şi care nu pun mâna niciodată pe acest Cuvânt; care nu pun genunchii niciodată şi care nu trimit spre Dumnezeu lacrimile rugăciunii şi dorinţa pocăinţei adevărate. Şi, cerând ajutor pentru un rod veşnic, să se străduiască să aducă acest rod.
Noi de fiecare dată, în casa noastră şi pe masa noastră, ţinem Cuvântul lui Dumnezeu; şi în mijlocul adunării noastre, nu numai Cuvântul Domnului, ci şi semnul răscumpărării noastre: crucea, Golgota, Iisus cel Răstignit. Prin El am fost noi răscumpăraţi şi prin El am căpătat noi lumina asupra tuturor acestor adevăruri. În Lucrarea aceasta ne-a trezit Dumnezeu şi ne-a deschis ochii. Scrie adeseori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Atunci Iisus le-a deschis ochii să vadă”; sau: „…le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile”. Şi apoi le-a putut spune: „Ferice de ochii voştri că văd.”
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol.4
