Aşa cum Dumnezeu a trimis la poporul evreu un om – Ioan, Dumnezeu a trimis şi la poporul nostru un om, pe care-l chema Iosif, Părintele Iosif Trifa, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru slujba aceasta şi l-a pus în această slujbă ca să vestească despre Lumină, să mărturisească despre Iisus că El este Cuvântul, El este Lumina, El este Viaţa, El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Prin El toţi putem să ne întoarcem, ca să venim la Tatăl.
Şi Dumnezeu l-a trimis pe Părintele Iosif să mărturisească despre Lumină. Biserica era, Tainele erau, poporul era creştin, dar viaţa… Trecând peste neamul nostru, timp de 1000 de ani şi ceva, neamurile păgâne, au rămas multe rele, pe care sufletul neamului nostru le-a primit şi s-a încurcat cu ele, murdărindu-şi viaţa, întinându-şi viaţa cea curată. Şi acum Dumnezeu l-a trimis pe Părintele Iosif… El l-a trimis, Dumnezeu l-a trimis, era trimis de la Dumnezeu; şi a luat fiinţă în ţara noastră, în Biserica noastră, această Lucrare, Oastea Domnului.
Şi Părintele Iosif a mărturisit despre Lumină, a mărturisit despre Hristos. Şi, după cum am citit despre Ioan că: „Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el”, după cum el a fost trimisul lui Dumnezeu şi poporul lui Dumnezeu trebuia să afle [de la el] despre Hristos, despre venirea Lui, să se pocăiască, adică să se pregătească pentru venirea Lui prin propovăduirea lui Ioan Botezătorul, aşa a fost trimis de Dumnezeu şi Părintele Iosif Trifa, care a fost un preot în Biserică. N-a fost străin nici de neamul nostru şi nici de credinţa noastră. Aşa după cum Dumnezeu, la poporul evreu, nu a trimis un grec, nici un roman, nici un filistean sau vreun egiptean, ci l-a trimis pe unul din fiii neamului lor, pe Ioan, care era evreu, iar tatăl său era preot, deci din credinţa lor, din neamul lor, aşa Dumnezeu a trimis şi la poporul nostru, din neamul nostru, din limba noastră, din credinţa noastră, din Biserica noastră, pe Părintele Iosif, ca să mărturisească despre Lumină, ca să mărturisească despre Hristos, pentru ca noi, toţi ceilalţi, să credem în Hristos şi în mărturisirea aceasta pe care a făcut-o Părintele Iosif. El nu a făcut-o de la el, ci Dumnezeu i-a încredinţat slujba aceasta, i-a dat misiunea aceasta. Ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca noi, tot poporul, să credem în El şi, crezând în El, nu dispreţuind Biserica şi părăsindu-o, să ne întoarcem la viaţa primilor creştini, la viaţa strămoşilor noştri creştini, care au fost aduşi de la Roma şi din alte oraşe din Imperiul Roman. Ei aşa au venit, cu Sfintele Taine: şi cu Taina Cununiei, şi cu Taina Botezului, şi cu Taina Pocăinţei, şi a Mirungerii, şi a Preoţiei, şi cu toate celelalte.
Cu acestea au venit primii creştini şi, când au luat fiinţă bisericile la noi în ţară, cu acestea s-au înfiinţat şi cu acestea s-au păstrat până în zilele noastre.
Deci prin mărturisirea făcută de Părintele Iosif nu se înlătură nici Biserica, nici Tainele ei, ci păcatul, viaţa stricată; şi se întoarce la Dumnezeu, la viaţa pe care au trăit-o strămoşii noştri – primii creştini ai neamului nostru. Şi acuma noi nu facem altceva decât să ne întoarcem înapoi la viaţa primilor creştini, la viaţa strămoşilor neamului nostru şi a poporului nostru.
Părintele Iosif a fost trimis de Dumnezeu. Recunoaştem aceasta, pentru că el a avut toate semnele pe care trebuie să le aibă un trimis al lui Dumnezeu. Dumnezeu, înainte de a trimite pe cineva, îl pregăteşte întâi, îl pregăteşte într-o şcoală care este numai a Lui. Nu la toţi este şcoala în acelaşi fel; dar pentru fiecare dintre ei, Dumnezeu are şcoala Lui şi-i pregăteşte înainte de a-i trimite la slujba aceasta.
Şcoala pe care a făcut-o Moise în Egipt timp de 40 de ani nu era bună pentru slujba pe care trebuia s-o facă pentru poporul evreu. Şi atunci a fost trimis în pustie, în Madian. Şi acolo, înainte de a fi alesul Domnului, Moise a fost păstor, umbla cu oile… Acolo, umblând cu oile pe văi şi munţi, a învăţat cunoştinţa de Dumnezeu din natură. Şi, când şi-a isprăvit şcoala lui, Dumnezeu l-a uns şi l-a pus în slujba Sa.
Aşa şi cu Părintele Iosif: Dumnezeu l-a ales şi l-a pregătit din copilăria lui, l-a pus în şcoala Domnului. De copil, a fost bolnav, a fost slab. La vârsta de 3 ani, încă nu umbla în picioare. A fost şcoala prin care l-a trecut Dumnezeu: suferinţa, boala, chinul… Şcoală în care a rămas până la sfârşitul vieţii lui. Şi, la vremea hotărâtă, când Dumnezeu a găsit cu cale că Părintele Iosif poate, atunci l-a pus să facă slujba Lui. L-a eliberat, i-a rupt legăturile pe care încă le avea, i‑a luat nevasta, i-a luat încă trei copii, căci ei erau o piedică pentru această slujbă – şi apoi l-a pus în slujba Sa.
El a mărturisit despre Lumină şi a mărturisit aşa de minunat şi aşa de dulce şi de frumos despre Domnul Iisus! Unii mai pot găsi cărţile lui… Unii mai pot găsi foile lui. Citiţi-le şi vedeţi cât de minunat a vorbit el despre Domnul, despre Jertfa Domnului Iisus, cum spunea el „Iisus cel Răstignit”, cum îi îndemna pe toţi cu aşa drag şi cu aşa dragoste să îngenuncheze la picioarele Domnului Iisus, la Crucea lui Iisus cel Răstignit şi cum spunea tuturor că aici e iertarea, că aici e mântuirea, aici este împăcarea cu Dumnezeu.
De aceea, dragii mei, ce mult face să rămânem în ascultare faţă de El! Vedeţi cum se spune despre Sfântul Ioan: „ca toţi să creadă prin el”. Dumnezeu nu ne-a ridicat alt prooroc alăturea cu Ioan sau după el, ca oamenii să-l creadă şi pe celălalt. Ci numai pe Ioan Botezătorul. Şi mărturia pe care a făcut-o Ioan despre Domnul, aceea a rămas şi va rămâne în veci, cum a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Nimeni în afară de Ioan Botezătorul n-a spus cuvintele acestea. Şi a vorbit despre dreptatea lui Dumnezeu, şi a vorbit despre Legea Lui, despre pedepse, despre făgăduinţe. Dar până atunci nimeni n-a spus că El ridică păcatele lumii – şi mărturisirea acesta rămâne şi va rămâne până în veci. Şi pentru această mărturisire Ioan este mare în Împărăţia lui Dumnezeu.
A spus Domnului Iisus mai târziu despre el că nimeni dintre cei născuţi din femei nu este mai mare ca Ioan Botezătorul. Dar prin ce a fost el mare? Tocmai prin mărturisirea aceasta despre Lumină, prin mărturisirea despre Hristos. Că, aşa cum am spus, nimeni până la el nu a făcut aşa o mărturisire – şi el este mare prin această mărturisire, prin această slujbă.
Şi Părintele Iosif este mare tocmai prin această mărturisire, prin această slujbă în mijlocul Bisericii noastre şi în mijlocul poporului nostru. Şi e mare tot de aceea înaintea lui Dumnezeu, pentru mărturisirea [pe care a făcut-o], cum spune Sfântul Marcu: „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el”. Adică tocmai în inima lui, în sufletul lui, în credinţa lui, în conştiinţa şi în duhul lui, Hristos ocupă totul. Şi aceasta este mărturisirea că Hristos este totul în toţi. El este Răscumpărătorul, El este Mântuitorul, El este Jertfa de ispăşire a păcatelor noastre. El a ispăşit păcatele noastre, Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat.
Când Sângele lui a început să curgă pe altar, pe Cruce, atunci s-a făcut ispăşirea, atunci s-a făcut iertarea, s-a deschis cerul şi a intrat tâlharul mântuit în Rai.
Deci vedeţi, aceasta este mărturisirea; de aceea să învăţăm şi noi că acei pe care-i trimite Dumnezeu, aceia vorbesc despre Domnul Iisus.
Dar aceia pe care-i trimite lumea vorbesc doar de lume.
Acei care-s trimişi de rătăcire vorbesc doar de rătăcire şi rătăciţi.
Acei care sunt trimişi de un duh de beţie, vorbesc despre băutură. Şi fiecare vorbeşte despre ceea ce l-a trimis. Dar acei care sunt trimişi de Dumnezeu vorbesc şi mărturisesc despre Lumină şi despre Hristos.
De aceea face cunoscut Sfântul Ioan: „copiii Domnului” şi „copiii diavolului”. Şi noi suntem datori – nu numai cei care suntem adunaţi aici sau în altă parte, ci tot neamul nostru, toată casa noastră, tot poporul nostru – suntem datori şi răspunzători în faţa lui Dumnezeu, dacă nu vom asculta de acest trimis al lui Dumnezeu.
Aşa şi poporul evreu a fost vinovat că nu a ascultat de Ioan Botezătorul care mărturisea despre Lumină. Tot aşa, şi neamul nostru, şi poporul nostru, este vinovat în faţa lui Dumnezeu şi răspunzător pentru mântuirea lui, dacă respinge această lumină trimisă de Dumnezeu prin părinţii noştri şi rămâne împietrit şi neascultător. Că Dumnezeu nu o mai trimite altfel. Că poate ar mai fi putut să vină ori pe timpul Părintelui Iosif sau după el; nu în adunarea noastră, a Oastei Domnului, ci în ţara noastră. Dar nu mai trimite Dumnezeu. Aşa cum nu au mai fost alţi trimişi, decât Ioan Botezătorul.
Dumnezeu să ne binecuvânteze şi pe noi şi Dumnezeu să ne lumineze mintea, ca să putem înţelege aceste lucruri aşa de mari, însă aşa de simple şi aşa de limpezi. Căci Dumnezeu toate lucrurile le-a făcut curate şi sfinte, şi limpezi. Lucrurile încâlcite şi duhurile necurate sunt ale vrăjmaşului.
Am vrut să mai spun un cuvânt şi cu aceasta închei. Noi trăim acum o vreme însemnată în Cuvântul lui Dumnezeu şi aş vrea să v-o spun. Noi trăim în vremea când se face alegerea. Alegerea pentru un viitor care va urma şi alegerea pentru veşnicie. Şi alegerea se face prin trei mijloace.
Spunem lucrul acesta după cum vedem în Vechiul Testament că proorocul Ilie era în peştera aceea şi Domnul i-a spus: „Ieşi afară şi stai înaintea Domnului”. Şi a venit un vânt puternic, dar Domnul nu era în vântul acela. Vântul era numai un slujitor, un trimis înaintea Domnului.
Şi după vânt a venit un cutremur, dar Domnul nu era în cutremurul acela. Cutremurul era un slujitor al Domnului, un trimis înaintea Domnului.
Şi după cutremur a venit un foc, dar Domnul nu era în foc. Focul era slujitorul Domnului trimis înaintea Lui.
Şi după acestea trei, a venit El, Domnul. S-a auzit un susur dulce, blând, şi atunci Ilie nu a mai putut să sufere, ci şi-a acoperit faţa.
Cât timp a fost vântul, cutremurul, focul, nu şi-a acoperit faţa, a stat aşa. Însă când a auzit susurul, atunci abia şi-a acoperit faţa. Ce înseamnă aceasta? Înainte de a veni Domnul, El trimite slujitorii Săi – cum spune că: din vânturi faci flori şi din flacără de foc, slujitori.
Deci te întâmpină vântul şi îşi face lucrarea lui. Despre vântul acesta spune şi Sfântul Ioan Botezătorul: „El este Stăpânul şi lopata este în mâna Lui şi Îşi curăţeşte aria”. Şi atunci Însuşi Stăpânul Hristos Îşi curăţeşte aria. Vântul bate, şi El, cu lopata, ridică sămânţa în sus – că aşa se vântura pe vremea aceea, când nu erau morişti sau batoze aşa ca azi. Tăiam lemne cu piatra, cu calul şi vânturam cu lopata. Arunca stăpânul ariei cu lopata grâul în sus… (prin 1947, în Dobrogea, am văzut acest fel de treierat). Şi vântul bate, şi vântul duce. Duce paiele care au mai rămas, duce pleava, duce corpurile străine, uşoare, şi chiar boabele de grâu care sunt seci, care nu au viaţă; şi pe acelea le duce înainte. Şi pe arie rămâne numai bobul plin şi curat. (Eu am văzut asta, când am lucrat în 1947, în timpul foametei. Tot ce era uşor, totul ducea vântul înainte.) Aceasta este o lucrare pe care o face vântul.
Şi acum, în vremea noastră, chiar în timpul acesta, se face lucrarea vântului. În Cuvântul lui Dumnezeu, vântul este arătat ca învăţătură, cum spune Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni: „Să nu fim copii împinşi încolo şi încoace, purtaţi de orice fel de vânt de învăţătură…”. Şi în cartea lui Iov este scris: „Cuvântul în gura ta este vânt”.
Deci o învăţătură oarecare, primejdioasă, este un vânt. Şi vântul acesta suflă – şi suflă în vremea aceasta. Şi sus este uşor, şi sus sunt paie, şi sus este pleavă, şi sus este praf şi boabe uscate, uşoare, seci, goale şi nu rămân, că le duce vântul.
Vedeţi cât de frumoasă se vede astăzi lucrarea vântului? Vântul alege tot ce-i uşor şi tot duce, tot duce înainte. Şi, prin lucrarea Vântului Ceresc, a luat fiinţă Biserica Domnului. Dar prin lucrarea vânturilor rătăcitoare au luat fiinţă atâtea grupări creştine…
Tot ce a fost uşor, vântul a dus şi duce şi astăzi, chiar grupări creştine din mijlocul nostru, din satele noastre… A fost una, şi acum sunt două, iar mâine vor fi trei… iar poimâine vor fi patru sau cinci. Pentru că vântul le tot duce şi duce înainte, se duce şi se duce mereu după alte şi ale grupări.
Dar tot ce e cu viaţă, ce are greutate rămâne pe loc. Şi de aceea Cuvântul spune aşa: „Ei au ieşit din mijlocul vostru, dar nu erau dintre ai voştri”; că dacă ar fi rămas aici, ar fi rămas cu noi. Deci tot ce a fost la ei credinţă, smerenie, nădejde, dragoste, vântul a dus.
Şi, după ce vântul îşi face lucrarea sa, pentru că nu o face deplină, vine focul… Căci vântul nu duce gunoiul. Gunoiul rămâne. Vântul duce ce e uşor, dar gunoiul nu-l duce, acela rămâne. Focul vine pe urmă şi arde totul… După aceea vine Domnul şi Îşi începe iarăşi lucrarea.
Şi sămânţa care a rămas în arie, acei oameni sunt viitorul lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Apoi şi ei se frământă pe pământ, unde se seamănă pentru regenerarea neamului, a poporului. Şi prin aceia, prin sămânţa bună care rămâne, prin aceia se vesteşte Evanghelia şi se duce apoi mai departe.
Iar focul curăţeşte tot, căci arde lemnul, arde trestia, arde gunoiul. Focul arde, dar aurul, argintul rămân mai curate, mai strălucitoare. Şi aceasta este de preţ, ceea ce rămâne după foc: sufletele de valoare, sufletele sfinte, care sunt o comoară sfântă pentru Dumnezeu, o comoară pentru Hristos, Care ne-a răscumpărat.
De ce zic aşa? Dumnezeu să aibă milă de noi, pentru ca în vremea aceasta să nu ne găsească pleavă, nici paie, nici praf, nici boabe seci, goale – ci să ne găsească bobul plin, bun de semănat în arie.
Şi, când va veni focul, să nu ne găsească gunoi şi nici trestie, şi nici lemn, că vom arde şi nu am făcut nimic. Să ne găsească Domnul aur şi pietre scumpe care să rămână, că atunci şi viitorul pe pământ, ca şi viitorul în cer, este asigurat.
Domnul să ne binecuvânteze şi să aibă milă de noi. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
83. „LA ÎNCEPUT ERA…”
Vorbirea fratelui Arcadie Nistor la nunta de la Bursuceni – 1982
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, 2 vol.
