VENIREA MIRILOR – VENIREA DOMNULUI

Vorbirea şi rugăciunea fratelui
Traian Dorz
la nunta de la Torceşti – 29 iulie 1984

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Mai avem câteva clipe până când vor intra mirii şi atunci, după obiceiul cel curat şi frumos al cinstirii şi al urării noastre pentru ei, [fiindcă] s-a întocmit o cântare potrivită, frumoasă, consacrată acestui moment, în timpul ei ne vom ridica cu toţii în picioare, să consemnăm pentru totdeauna momentul cel frumos al venirii mirilor în mijlocul nunţii, care închipuie venirea Domnului la Biserica Sa, la mântuirea sufletelor noastre.

Dorim din toată inima ca un astfel de moment să fie consemnat pentru totdeauna în amintirea noastră; pentru că atât evenimentul venirii mirilor în mijlocul nunţii, cât şi conţinutul cântării care se va cânta de către toată nunta sunt în cinstea lor şi în însemnarea minunată a acestui moment şi ne-amintesc nouă despre Taina cea mare şi sfântă a Nunţii. În afară de bucuria şi însemnarea unirii vieţii celor două suflete scumpe (a căror sărbătoare minunată o prăznuim cu toţii împreună într-un astfel de moment), zic, în afară de acest eveniment, venirea mirilor în mijlocul nunţii aminteşte despre venirea Domnului cu sfinţii Săi îngeri, după făgăduinţa Sa scrisă în Cuvântul Său şi repetată neîncetat, pentru ca nici unii dintre noi să nu uităm acest eveniment. Pe ultima pagină a Vechiului Testament, când şirul sfânt şi scump al profeţilor lui Dumnezeu, care au vestit venirea Domnului, [se încheie, iar aceştia] se despart de noi, ei ţin să ne aducă aminte, prin profetul Maleahi, în ultimele sale scrieri, de acest sfânt şi minunat, şi aşteptat, şi dorit eveniment: venirea Domnului în mijlocul alor Săi.

Să citim câteva dintre aceste [cuvinte] ale acestui profet sfânt care încheie şirul sfinţilor profeţi, pentru ca să vedem că tot ceea ce ne-a vorbit Biblia şi tot ce ne-au descoperit înaintaşii noştri se încheie cu această dulce şi sfântă făgăduinţă a venirii Domnului, a dragului, a scumpului şi-a dulcelui nostru Mire Ceresc, Mântuitorul nostru Iisus, pentru a-Şi ridica Biserica Sa împreună cu El la nunta şi la slava Lui cea veşnică. Aceasta este nădejdea creştinului, aceasta este nădejdea Bibliei, aceasta este nădejdea profeţilor şi a părinţilor noştri, aceasta este nădejdea Bisericii Sale, aceasta trebuie să fie nădejdea fiecăruia dintre noi care, dacă ne-am întors la El, dacă ne-am hotărât pentru El şi ne-am predat Lui, trăim pentru această dulce şi sfântă nădejde cu care în fiecare duminică se încheie Crezul nostru, mărturisirea noastră de credinţă: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, şi apoi împărăţia Lui nu va mai avea sfârşit”. Pentru această Împărăţie a Lui sfântă ne-am întors noi la Dumnezeu, ascultând de îndemnurile şi de poveţele înaintaşilor noştri sfinţi care ne-au mărturisit nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi au aprins în inimile noastre această dulce şi sfântă, şi veşnică nădejde a mântuirii sufletelor noastre şi a Împărăţiei nesfârşite pe care o va aduce Domnul Iisus când va veni şi pentru care ne-a pregătit El şi a pregătit Biserica Sa ca pe-o mireasă gătită pentru mirele său.

Din cartea profetului Maleahi vom citi câteva cuvinte: „Iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd”. Şi veţi vedea atunci deosebirea dintre cel care slujeşte lui Dumnezeu şi cel care nu slujeşte; dintre cel care are încredere în Dumnezeu şi cel care n-are. „Aduce­ţi‑vă aminte de Legea lui Moise, căruia i-am dat… aceste rânduieli şi aceste porunci”. Ascultaţi de acest cuvânt şi veţi trăi în viaţa veşnică!

Aşa scrie ultimul profet din Vechiul Testament şi cu această nădejde se desparte de credincioşii care au nădejdea în Dumnezeu. Şi ultimul scriitor al Noului Testament scrie aceleaşi lucruri în cartea Apocalipsa, care se încheie aşa: „Iată, Eu vin curând! Ferice de cei care păzesc cuvintele proorociei din cartea aceasta. (…) Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe. Vremea s-a scurtat. Cine este întinat să se întineze şi mai departe. Vremea s-a scurtat. Dar cine este fără prihană să trăiască fără prihană mai departe. Şi cine este sfânt să se sfinţească mai departe. Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui. (…) Şi Duhul, şi Mireasa zic: «Vino!». Şi cine aude să zică: «Vino!». Şi celui ce-i este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată. (…) Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: «Eu vin curând». Amin! Vino, Doamne Iisuse!”.

Aceasta este încheierea Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu pentru toţi cei care au vrut să asculte şi doresc să-şi mântuiască sufletul. Venirea Domnului este nădejdea Bisericii. Venirea aceasta sfântă şi aducerea mântuirii veşnice este nădejdea tuturor celor care au crezut şi care au adormit crezând în El, începând de la cel dintâi om şi până la cel din urmă care va mai trăi în această vreme înainte de venirea Domnului.

Tot ce s-a auzit şi s-a mărturisit e în vederea acestei pregătiri sfinte pentru această venire. Cuvintele care s-au auzit au fost sfaturi şi îndrumări alese şi citite din acest Sfânt Cuvânt şi din această sfântă şi veşnică poruncă a lui Dumnezeu, care este unică şi veşnică pentru fiecare dintre noi. Ferice de cei care îşi deschid inima să asculte şi să primească Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Ferice de cei care, auzind acest Cuvânt, se hotărăsc astăzi să-L urmeze, pentru ca mâine, când va veni Domnul sau când va veni solul chemării Lui, să putem vedea cu bucurie Faţa Lui şi să fim şi noi printre cei care vor fi moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, găsiţi vrednici să se bucure de răsplata şi de făgăduinţele Lui.

Iată momentul când vin mirii în mijlocul nunţii. Ţineţi minte momentul acesta, că aceasta înseamnă venirea Domnului ca să petreacă împreună cu cei care L-au aşteptat şi L-au dorit, şi L-au iubit pe El. Aşteptaţi-L, doriţi-L şi iubiţi-L pe Domnul Iisus, ca, la venirea Lui, să aveţi parte de răsplata fericită, de bucuria celor cinci fecioare găsite înţelepte, care au intrat cu mirele la nuntă şi care s-au bucurat de răsplata şi de bucuria nunţii veşnice.

Aceasta este chemarea, solia, mesajul pe care-l aduce pretutindeni Cuvântul lui Dumnezeu, potrivit învăţăturii înaintaşilor noştri şi potrivit învăţăturii Bisericii noastre şi a părinţilor noştri care ne-au propovăduit nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi care au murit crezând în această nădejde, şi care, de dragul şi pentru nădejdea acestei mântuiri, au fost în stare să renunţe la tot ceea ce oferea păcatul, ispita, lumea aceasta care trăieşte în păcat. Şi ne-au făcut şi nouă făgăduinţa aceasta, lăsându-ne, prin viaţa lor, testamentul, îndrumarea fericită ca şi noi să avem această nădejde; să trăim cu nădejdea aceasta, să lucrăm binele, tot ce-i frumos şi adevărat în această nădejde, ca să ne putem face vrednici de aşteptarea şi venirea Domnului nostru şi de împărăţia Lui fericită pe care o mărturisim fiecare dintre noi, de fiecare dată, pentru că ea este nădejdea noastră în via­ţă, nădejdea noastră în moarte şi nădejdea în învierea vieţii veşnice.

Domnul Dumnezeul nostru să binecuvânteze inimile noastre; şi, în inimile noastre, această nădejde care să încolţească vie şi să crească rodind şi aducând fapte vrednice de mântuirea pe care o mărturisim şi o dorim cu toţii.

În Sfânta Evanghelie care se citeşte în duminica aceasta în toate bisericile noastre se vorbeşte de întâmplarea de la Matei capitolul 9, începând cu versetul 27, despre cei doi orbi care au venit la Mântuitorul şi au văzut starea lor nenorocită şi au ştiut că numai El le poate deschide ochii şi numai El le poate ajuta să vadă lumina şi să poată să se bucure de tot ceea ce oferă o vedere sănătoasă şi o îndrumare binecuvântată. Ce frumoasă este descrierea credinţei acestor oameni care au venit la Domnul şi care I-au cerut să le dea lumina şi vederea! Mântuitorul i-a-ntrebat: „Credeţi voi că Eu pot face acest lucru?”. „Credem, Doamne!”, au răspuns ei. „Fie după credinţa voastră”, le-a răspuns Domnul. Şi din clipa aceea ei şi-au căpătat vederea.

Iată ce mare însemnătate şi valoare are credinţa! În lumea văzută, în lumea trupească, putem umbla şi ne putem orienta prin cele cinci simţuri: văzul, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul. Dar în lumea duhovnicească în care ne cheamă Domnul şi în care ne porunceşte El să ne naştem pentru o viaţă nouă nu putem intra, nici nu putem să ne orientăm decât prin acel simţ unic şi binecuvântat care este credinţa. Ai credinţă – moşteneşti Împărăţia lui Dumnezeu. N-ai credinţă – nu vei moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Vrei să facă Dumnezeu o minune? Ai credinţă de valoarea minunii pe care o ceri; Dumnezeu face minunea. N-ai credinţă de acelaşi preţ pe care-l cere minunea pe care o ceri de la Dumnezeu? Nu se întâmplă minunea.

Pe vremea Mântuitorului erau mulţi orbi în Israel; au fost mulţi leproşi; au fost mulţi slăbănogi nenorociţi, dar nu s-au vindecat decât acei care au avut credinţă. Domnul i-a întrebat în primul rând: „Crezi tu că Eu pot să fac lucrul acesta?”. Şi dacă omul a spus: „Cred, Doamne, din toată inima mea” şi Domnul a văzut că în inima lui era cu adevărat această credinţă, minunea s-a produs.

O minune mare nu se face cu o credinţă mică. Pentru o minune mare îţi trebuie o credinţă mare. Pentru o minune mică poate că se mai poate şi cu o credinţă mică; dar minunea mântuirii sufletului, minunea vindecării slăbănogiei, minunea curăţirii de lepra păcatului, minunea căpătării vederii noi care te orientează spre mântuirea lui Dumnezeu nu se capătă fără o credinţă mare. Şi această credinţă mare trebuie să facă cel dintâi pas: naşterea din nou.

Mântuitorul a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, aceluia îi spun ce trebuie să facă. Cel dintâi lucru este să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să Mă urmeze. Şi unde voi fi Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu”.

Deci, cel dintâi lucru pe care îl cere Domnul este lepădarea de sine, adică naşterea din nou. Omul cel vechi trebuie să se prăbuşească la picioarele Domnului. Omul cel orb în păcate, cel surd în neascultare, cel îngheţat şi mort în felul deşert de fărădelege în care se trăieşte obişnuit în păcatul lumesc, acela trebuie să moară şi să se nască un om nou, care v-a fi vrednic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Aceste lucruri sunt aşa de cunoscute! Sfânta noastră Biserică, printre Tainele sale, are Taina Pocăinţei. Taina Pocăinţei asta este: naşterea din nou, lepădarea de sine, întoarcerea la Dumnezeu şi începutul unei vieţi noi.

Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că acest cuvânt se spune răspicat acum. Şi dovada că au fost suflete care au ascultat de acest cuvânt şi au trecut prin această minunată transformare este şi faptul că noi suntem aici adunaţi acum în număr aşa de frumos, mărturisind acest lucru şi prin dragostea faţă de Dumnezeu, şi prin adorarea faţă de Mântuitorul nostru, şi prin ardoarea cu care sufletele noastre ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Prin lacrimile care ne umezesc ochii noi dovedim că această minune s-a făcut în viaţa noastră şi că am trecut prin această minune a naşterii din nou, care ne-a deschis ochii să vedem o altă realitate: lumea cea nouă şi minunată a Împărăţiei lui Dumnezeu, care îl transformă pe om şi îl face un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om harnic, un om cinstit, un om respectuos, un om demn, un om superior, un om vrednic de cinste, de respect, de demnitate în faţa tuturor, care prin viaţa lui dovedeşte că este cu adevărat nou şi cu adevărat superior. Asta o face Hristos în viaţa noastră în clipa când ne întoarcem la El. Şi numai cine a ajuns în felul acesta dovedeşte că a trecut prin naşterea din nou, adică prin acea lepădare de sine care înseamnă moartea păcatului şi învierea credinţei.

Domnul  Dumnezeul nostru să ne binecuvânteze pe noi toţi cu împlinirea acestui lucru, pentru că aceasta este, pentru noi, cel dintâi pas şi garanţia că într-a­devăr facem parte din Biserica cea Vie a lui  Hristos, care, în clipa venirii Lui, v-a fi luată cu El ca o mireasă cu mirele ei.

Ce taină este nunta şi căsnicia! Un mire binecuvântat îşi alege o fiinţă asupra căreia îşi revarsă toată dragostea lui. Îi dă numele lui, o duce în casa lui, îi face tot ceea ce este necesar şi face ca toată viaţa ei să fie binecuvântată printr-o înnobilare sufletească şi printr-o nouă viaţă şi denumire.

Aceasta este taina şi minunea pe care le face Hristos în viaţa tuturor celor care se unesc cu El printr-o taină asemănătoare cu Taina Cununiei. Domnul ne‑a chemat să ne unim cu El, prin credinţă, într-o astfel de taină. Şi oricine s-a unit simte transformarea minunată, capătă un nume nou, capătă o fiinţă nouă, capătă o vedere nouă, capătă o moştenire nouă, capătă o nădejde strălucită, care nu piere o dată cu lumea, cu trupul, ci trece prin moarte la viaţa veşnică, aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Nimic nu piere, totul se transformă. Din existenţa aceasta, noi nu murim când se încheie numărul zilelor noastre. Noi trecem în existenţa cealaltă, pentru care ne-am pregătit în această existenţă. Moartea nu este o nimicire; moartea este numai un prag peste care noi trecem în existenţa cealaltă, pe care o continuăm în felul în care am sfârşit-o pe aceasta.

Dea Domnul ca să dorim din toată inima ceea ce ne-au învăţat părinţii noştri şi ne-a lăsat şi ne învaţă credinţa noastră: să-L aşteptăm pe Domnul Iisus ca pe mirele Bisericii Sale şi să credem că moartea nu este un sfârşit. Moartea este numai un prag peste care, trecând, noi ajungem în existenţa veşnică, în care vom înainta pentru totdeauna lângă Domnul, pe Care L-am iubit.

Prin Sfântul Său Cuvânt şi prin făgăduinţa Sa, Domnul Iisus a fost tot timpul prezent aici în mijlocul nostru. Noi ne bucurăm din toată inima, căci prin credinţă ştim şi vedem că El este aici. Soarele este pe cer în fiecare zi, şi când este acoperit de nori şi ochii noştri nu-l văd. Prin lucrarea puterii pe care o are, el dă viaţă tuturor celor pe care le alimentează chiar şi atunci când ele nu văd razele lui. Şi când ochii noştri cei trupeşti sunt întunecaţi şi chiar când ochii noştri cei sufleteşti nu văd destul de clar, Domnul este totdeauna în mijlocul nostru şi El ne aude şi ne cunoaşte pe fiecare dintre noi. Priviţi-L, prin credinţă, în mijlocul nostru! Ascultaţi, prin credinţă, toate aceste cuvinte ca rostite de buzele Lui sfinte. Şi primiţi-L în inimă ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care este sămânţa care dă lumii viaţa.

Mântuitorul a spus: „Oricine crede în Mine nu va vedea moartea”. Pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu va muri. Ştiţi că Dumnezeu a pus în fiecare sămânţă un punct care este nemuritor. Când ne uităm la un bob de grâu, vedem acolo imagini asemănătoare cu chipul Mântuitorului. Acolo este acel bob, acel strop nemuritor pe care Dumnezeu l-a pus. După mii de ani de păstrare, când acest bob ajunge în condiţiile de fertilitate, acest bob înfrunzeşte. Şi ceea ce răsare din el nu este altceva decât o formă nouă a vieţii care era acolo în el.

Şi noi purtăm în noi sămânţa lui Hristos. Prin credinţă, această sămânţă este. Noi suntem nemuritori. Nu există moarte în înţeles de nimicire. Noi suntem nemuritori! Sămânţa lui Dumnezeu, care este viaţa pusă în noi, aceasta stă în noi. Şi, dacă noi am ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu şi am crezut în Acela care a spus acest cuvânt, noi vom muri, la rândul nostru, trupeşte; vom fi înmormântaţi şi noi în pământul sfânt în care sunt înmormântaţi morţii noştri pentru care ne rugăm lui Dumnezeu şi la mormintele cărora mergem cu lacrimi şi cu flori. Vom fi adăugaţi şi noi acolo. Dar în marea şi strălucita Zi a Învierii, când Mântuitorul va rosti un cuvânt: „Ieşiţi afară!”, şi când se va auzi strigarea îngerilor: „Vine Mirele! Ieşiţi în întâmpinarea Lui!”, noi vom ieşi, prin lucrarea puterii lui Dumnezeu, din mormântul în care vom fi. Din materia transformată, în care va fi atunci trupul nostru, noi ne vom reface iarăşi, într-o formă nouă, cum iese acelaşi bob de grâu îngropat şi mort astă toamnă în pământ, sub o formă nouă, la o viaţă tânără şi eternă. Aşa vom ieşi din mormânt.

Fericiţi vor fi acei care au avut sămânţa lui Hristos în ei! Atunci când se vor trezi şi vor ieşi din morminte la priveliştea strălucită şi măreaţă a venirii lui Hristos cu miile de mii de îngeri, cu sfinţii şi înaintaşii noştri – după cum scrie Cuvântul şi mărturiseşte credinţa noastră –, noi Îl vom vedea pe Domnul Iisus venind ca pe Mirele drag al sufletului nostru, căci am murit gândind la El, privind la El, dorindu-L, cântând pentru El şi rugându-ne: „Vino, Doamne Iisuse!”. Atunci Îl vom vedea cu bucurie şi vom fi luaţi împreună cu El, după cum scrie Cuvântul, să moştenim în veac nunta fericită care va avea loc atunci în ceruri… şi în veci.

Dar ce se vor face cei care au murit necredincioşi? Cei care n-au crezut în credinţa părinţilor noştri mărturisită de mii de ani şi în mii de graiuri şi de feluri? Ce se vor face cei care n-au crezut, când vor vedea că ceea ce n-au crezut ei este adevărat şi veşnic? Unde se vor duce cei care vor vedea Faţa Lui, [a Aceluia] pe care L-au străpuns, când vor recunoaşte pe trupul Lui loviturile lor şi pe faţa Lui scuipările lor, şi pe toată înfăţişarea Lui batjocurile celor care nu L-au crezut?

Toţi avem un suflet. Dincolo de haina pe care o purtăm, dincolo de numele pe care îl purtăm, dincolo de calitatea pe care o avem, noi avem un suflet cu care va trebui să stăm, în Ziua Judecăţii şi venirii Domnului, în faţa Lui. Gândiţi‑vă din timp. Înţelept e cel care gândeşte din timp. Pentru că înapoi, după ce a trecut vremea, toţi văd, când e prea târziu. Dar în zadar vezi după ce a trecut vremea şi în zadar te căieşti după ce nu se mai poate avea un lucru că nu l-ai primit şi că nu l-ai căutat când se putea dobândi.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru starea aceasta. Este vremea când trebuie să ne pregătim să mergem la sfânta biserică, însoţind pe mirii noştri. Cuvântul nostru i-a reţinut acolo undeva. Nu-i nimica. Şi de-acolo, şi de-aici, noi ne-am gândit acum nu numai la mirii aceştia, dar şi la ei. Însă prin imaginea lor, noi am văzut pe Hristos şi Biserica, cum ne învaţă Cuvântul. Îi rugăm să vină acum în mijlocul adunării. Noi ne vom ridica şi vom cânta cântarea lor, cântarea de primire, cu care-i vom întâmpina în picioare. Şi după acea, după o rugăciune făcută de naşul şi de miri, se vor duce la biserică.

Să-i însoţim la Taina sfintei Cununii.

Slăvit să fie Domnul!

Mireasă şi mire, fiţi bineveniţi,

Hristos să vă binecuvânte!

Noi, nunta întreagă, cântând fericiţi,

cu drag vă ieşim înainte.

Bine-aţi venit, bine-aţi venit,

mireasă iubită şi mire iubit,

de Domnul Iubirii, de nunta de fraţi,

fiţi binecuvântaţi!

Mireasă şi mire plăcuţi şi curaţi,

azi Harul ceresc vă-nveşmântă,

voi Taina Divină acum ne-arătaţi:

Hristos şi Biserica Sfântă.

Cum Domnul iubeşte Biserica Sa

şi-alături Şi-o ţine-n vecie,

tu, mire, iubeşte-ţi mireasa, căci ea

de Domnul ţi-e dată soţie.

Şi-aşa cum pe Domnul Biserica Lui

L-ascultă cu-o dragoste-aleasă,

aşa tu, mireasă, la soţ să-ţi supui

voinţa mereu credincioasă.

Iubirea eternă vă ţină legaţi

în cea mai curată unire,

prin orişice lupte alături să staţi,

statornici în crez şi-n iubire.

Acum o cunună v-aşază Hristos

şi-o taină cerească vă leagă;

aşa să rămâneţi pe-un drum luminos,

cu Domnul viaţa întreagă.

Alături la bine şi-alături la greu,

să duceţi chemarea-mpreună.

Aici o lucrare vă dă Dumnezeu,

şi-n ceruri, o sfântă cunună.

*  *  *

(…) …Şi de a mamei care ne-a legănat. De faţa tatălui, care ne-a fost sprijin şi ocrotitor, la adăpostul căruia am trăit şi ne-am dezvoltat. De faţa fraţilor noştri şi, mai ales, de faţa dulce şi scumpă a acelei fiinţe pe care, dintre toate celelalte din lume, Dumnezeu a rânduit s-o găsim, care să întregească fiinţa noastră şi trupească, şi sufletească; pentru că s-a zis: „…şi cei doi vor fi un singur trup”. Ce scumpă este Taina aceasta! Şi cât de mult ar trebui să preţuim noi acea fiinţă care întregeşte fiinţa noastră şi face să fim fericiţi, împlinind partea cea tainică şi adâncă a iubirii după care însetăm toţi. Este scris: „Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o nevastă bună este un dar de la Dumnezeu”. Fericiţi sunt cei care au găsit o nevastă bună! Ei nu ştiu îndeajuns cât preţuieşte o astfel de fiinţă. Preţul unei soţii bune îl ştie numai cel care nu o are.

Dumnezeu să binecuvânteze surorile noastre, fetiţele noastre care vor deveni soţii. Să le pregătească Dumnezeu printr-o lucrare tainică şi sfântă de înnoire sufletească. Că, dacă ele vor fi curăţite şi sfinţite prin Duhul lui Dumnezeu, ele vor deveni soţii binecuvântate şi vor deveni mame binecuvântate, şi vor deveni bunici binecuvântate, şi vor deveni învăţătoare, îndrumătoare, ocrotitoare binecuvântate a generaţiilor care se nasc. Fericit este şi fericit va fi în veac un popor, o familie, un neam care are mame credincioase, fete credincioase, soţii credincioase, femei credincioase. Noi nu ştim îndeajuns cât să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu să dea familiilor noastre, poporului nostru, cetăţii noastre, Bisericii noastre, adunărilor noastre fete credincioase, care să ajungă soţii credincioase, mame credincioase şi, până la sfârşit, acele suflete de jertfă şi rugăciune care dau dulceaţa, căldura şi frumuseţea căminului binecuvântat pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu astfel de suflete.

Iubiţi femeia… Rugaţi-vă pentru femeie! Că, dacă Dumnezeu ne dă femei binecuvântate, începând cu fetiţe, cu soţii, cu mame, cu bunici credincioase, Dumnezeu va binecuvânta cu cea mai mare binecuvântare familia, viaţa, poporul. Câtă vreme într-o familie este o mamă credincioasă, o soţie credincioasă, e nădejde şi pentru soţ, şi pentru fii, şi pentru părinţi – pentru toţi. Vai de familia care n-are o soţie credincioasă, o mamă credincioasă, o fiică credincioasă, o soră credincioasă. Noi trebuie să lucrăm cu toată inima pentru a ocroti sufletele acestea scumpe pe care Dumnezeu ni le-a dat; şi împreună cu ele ne-a dat bucuria, cântarea, dragostea, care, fără ele, n-ar fi pe pământ. Noi avem o cântare care începe aşa:

Când spui femeia, ai spus mama, ai spus soţia, ai spus sora,

ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai dorită tuturora

şi-ai spus iubirea şi cântarea, şi bucuria fără care

ar fi-ntuneric şi-o tristeţe şi-o întristare tot sub soare.

Să-i mulţumiţi iubirii sfinte, lui Dumnezeu, Care-a făcut-o

şi faţa mamei şi-a soţiei, cuprinde-o dulce şi sărut-o.

Fii binecuvântată, mamă, şi dulce soră şi soţie,

viaţa voastră totdeauna lumină şi iubire fie!

În sărbătoarea voastră scumpă, v-aducem toată dragostea din suflet…

pe-al vostru suflet ca o floare…

Iertaţi-mă că am uitat multe din amănuntele acestei poezii şi n-am putut-o reda atât de frumoasă cum aş fi vrut s-o simţiţi şi cum merită această fiinţă care ne-a fost fetiţă, care ne-a fost logodnică, care ne este soţie, care ne este soră, care ne este mamă şi pentru care Dumnezeu binecuvântează bucuriile noastre. Noi suntem fericiţi când privim peste feţele iubite ale tuturor celor care ascultă cu dragoste şi cu lacrimi Cuvântul lui Dumnezeu şi recunoaştem între aceste feţe feţele iubite pe care-am vrea să le vedem totdeauna şi pe buzele cărora am vrea să punem cel mai sfânt şi cel mai dulce, şi cel mai recunoscător dintre toate săruturile pe care le pune o buză pământească pe alta.

Dorim din toată inima să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze surorile noastre, fetiţele noastre, soţiile noastre, mamele noastre, bunicile noastre, toate aceste fiinţe scumpe fără de care viaţa noastră ar fi aşa de lipsită chiar de ceea ce este mai cald şi mai plăcut. Nu ştim ce imn minunat să înălţăm… De fapt, avem atâtea imnuri minunate în cinstea mamei, mai ales în cinstea Maicii Domnului, care, mai presus de toate fiinţele din lume, de toate femeile şi fecioarele, şi mamele, merită respectul, dragostea şi preţuirea noastră. Pentru că prin ea Dumnezeu ne-a pregătit mântuirea noastră. Pe Mântuitorul nostru… Mântuitorul nostru… noi Îl adorăm, noi ne închinăm de departe, noi Îl privim pe cruce sau Îl privim în iesle, Îl privim de departe; dar ea, Sfânta Maică a Domnului Iisus, L-a legănat la sânul ei, L-a încălzit cu căldura trupului ei, I-a dat viaţă din viaţa ei. Şi, dacă Mântuitorul a crescut aşa de frumos, aşa de înţelept, aşa de binecuvântat, trupeşte vorbind, a fost aici partea minunată pe care a depus-o Sfânta Maică a Domnului, care L-a cunoscut înainte de a-L cunoaşte păstorii, înainte de a-L cunoaşte magii, înainte de a-L cunoaşte lumea… ea L-a cunoscut cine era. Ea a ştiut că El este Fiul lui Dumnezeu. Şi L-a respectat, şi L-a iubit, şi L-a îngrijit nu ca pe fiul ei, ci ca pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea merită şi va merita în veac cuvântul care s-a spus de către Duhul lui Dumnezeu prin gura ei: „Toate neamurile mă vor numi fericită”. Arhanghelul însuşi s-a aplecat înaintea ei când i-a adus vestea cea cutremurătoare şi a zis: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har!”.

Despre toate persoanele omeneşti din Sfânta Scriptură, despre toţi sfinţii şi apostolii scrişi în Cuvântul lui Dumnezeu, mai este şi câte o învinuire, le descopere şi câte o greşeală, le mărturiseşte şi câte o vină. Dar citiţi Sfânta Scriptură de la un capăt până la celălalt şi veţi vedea că despre Maica Domnului nu s-a spus nici un cuvânt jignitor, nici o aluzie care să arate că ea ar fi avut vreo greşeală.

Apostolului Ioan şi Apostolului Iacov, fratele său, Mântuitorul le-a spus odată: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Nu Duhul lui Dumnezeu doreşte pierzarea oamenilor. Fiul Omului n-a venit să piardă oamenii, ci să-i mântuiască”.

Lui Petru i-a zis odată: „Înapoia Mea, Satano! În tine nu vorbeşte acum Duhul lui Dumnezeu”.

Celorlalţi apostoli le-a găsit totdeauna cuvinte de mustrare. Dar nu veţi găsi nicăieri o umbră care să se aştearnă, prin Cuvântul Sfânt, asupra feţei strălucite, curate şi sfinte a Maicii Domnului. Iată că, pe lângă toate meritele minunate pe care le-a avut ea, [l-a avut şi pe acela al] creşterii Mântuitorului, că a ajuns El la 12 ani atât de înţelept în cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi a tuturor scrierilor biblice, încât nu-L puteau birui cei mai mari înţelepţi care se confruntau cu El şi se mirau de înţelepciunea Lui, care era mai mare decât a tuturor. Cine a ajutat ca El să ajungă – un copil – la cunoaşterea aceasta, dacă nu Mama Lui Sfântă, care, din [tinereţea] ei cunoştea Sfintele Scripturi şi care, în momentul vestirii îngerului despre naşterea Mântuitorului din ea, a alcătuit un imn aşa de minunat, pe care Sfânta Scriptură îl păstrează în veci, numindu-l Cântarea Mariei.

Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru toate sufletele curate care L-au iubit pe El şi I-au fost credincioase de la început până la sfârşit. Dar trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că în toată lumea aceasta plină de păcat şi în numărul tuturor fiinţelor care au fost clătinate mai mult sau mai puţin de câte o umbră de slăbiciune lumească, El a găsit această fiinţă sfântă asupra căreia Şi-a putut revărsa întreagă plinătatea dragostei Sale care a căutat cel mai curat loc pe care să se aşeze. Dacă porumbelul trimis de Noe din corabie pentru a cerceta în ce stare se găseşte lumea, când n-a găsit un loc curat pe care să se-aşeze, s-a întors înapoi în corabie, spunând, prin această întoarcere tristă: „N-am găsit un singur loc în care să m-aşez”, cât de mult trebuie să fi zburat porumbelul Duhului Sfânt peste lumea aceasta până a găsit o fiinţă pe care putut s-o umbrească cu prezenţa Lui strălucită şi peste care a putut să Se-aşeze, împlinind astfel dorinţa Tatălui pentru naşterea şi zămislirea în chip minunat şi tainic a Fiului Său, Care trebuia să aducă mântuirea lumii!

În felul acesta dorim şi noi să ne putem înfăţişa totdeauna înaintea Domnului, pentru că şi astăzi Duhul Sfânt caută suflete curate pe care să Se poată aşeza.

Eu am fost… mărturisesc acum… multe zile din viaţa mea şi mulţi ani în multe locuri triste. Am ajuns în locuri, în mijlocul unor oameni total – nu străini de Dumnezeu – împotrivitori, violenţi şi ucigaşi faţă de Dumnezeu. Şi tot timpul stării mele în mijlocul acestor oameni n-am putut simţi decât foarte rar pogorârea porumbelului Duhului Sfânt. Nici rugăciunea nu avea loc; nici meditaţia nu avea loc. Şi, în momentele cele dureroase, când mă vedeam fără nici o rază de sus, doream porumbelul Duhului Sfânt să Se aşeze măcar pe-o ramură a sufletului. Am simţit, dar în foarte rare ocazii, în foarte rare clipe, cum, cu teamă, cu groază, cu oroare, venea Duhul Sfânt să Se aşeze pe ramura rugăciunii mele. Pentru că, îndreptată din acel loc infect şi îngrozitor, stătea cu teamă şi Duhul lui Dumnezeu, câteva clipe, ca să-mi mângâie inima că rugăciunea mea totuşi este ascultată de Dumnezeu, chiar dacă din acest adânc se ridică până la El.

Sunt locuri în care Duhul Sfânt nu poate să Se aşeze. Sunt stări în care Duhul Sfânt nu ne poate cerceta. Sunt localităţi în care Duhul Sfânt nu Se poate aşeza. Sunt familii în care Duhul Sfânt nu Se poate aşeza. Sunt locuri, locuinţe şi sunt regiuni întregi în care Duhul Sfânt nu Se poate aşeza. Trecând prin astfel de locuri, simţi permanent prezenţa cutremurătoare şi înfiorătoare a unui duh potrivnic şi primejdios. Din orice loc te-ameninţă – nu numai noaptea, ci şi ziua – ceva nevăzut, ceva tainic, dar ceva fioros, de care te cutremuri. E puterea necredinţei, puterea păcatului care stăpâneşte acolo unde porumbelul Duhului Sfânt nu-I primit şi nu-I ascultat să Se-aşeze.

Dragii mei fraţi şi surori! Prin harul lui Dumnezeu, noi facem parte acum dintr-o Biserică creştină care are asupra ei revărsarea Duhului Sfânt şi, prin mijlocirea Tainelor ei, ne putem împărtăşi cu toţii din prezenţa şi din darurile Duhului Sfânt. Duhul Domnului este totdeauna gata să ne binecuvânteze; dar nu toţi suntem gata să primim Porumbelul cel alb şi curat să Se-aşeze pe ramura lacrimii noastre, pe ramura credinţei noastre, pe ramura rugăciunii noastre, pe ramura pocăinţei noastre. Ci numai acei care-L primesc pe Dumnezeu în inima lor vor putea găsi şi ei loc în inima lui Dumnezeu; şi numai cei care-L primesc pe Hristos în casa inimii lor vor găsi şi ei loc în casa dragostei lui Dumnezeu din Împărăţia Sa cerească.

Nu vă pară rău că petreceţi aceste câteva clipe în această stare care vă solicită oboseală, vă solicită răbdare, vă solicită atenţie. Pentru că somnul şi odihna totdeauna le avem cu noi, dar nunţi ca acestea, fraţi ca aceştia, cântări ca acestea, mesaj ceresc ca acesta nu totdeauna avem… Duhul lui Dumnezeu nu totdeauna ne cercetează. Bine facem [dacă, atunci] când ne cercetează El, Îl primim şi Îl ascultăm.

Odată, în casa din Betania a celor două surori, Maria şi Marta, şi a lui Lazăr a poposit Mântuitorul. Cunoaşteţi Sfânta Evanghelie în care scrie despre momentul când Marta şi Maria L-au primit pe Mântuitorul în casa lor. Cunoaşteţi şi atitudinea celor două surori faţă de prezenţa Domnului acolo. Din dragoste pentru Domnul, Marta, care era sora cea mai mare şi a căreia era casa în care-L ospăta ea pe Domnul, din dragoste pentru Domnul, ea-şi dădea toate silinţele să pregătească mâncarea cea mai bună, să aştearnă patul cel mai frumos, să cureţe în felul cel mai plăcut locuinţa în care va sta Domnul… Pregătea apă pentru picioarele lor, pregătea hrană, pregătea, poate că, să spele veşmintele lor umplute de praf de pe drumurile lungi pe care mergeau treisprezece bărbaţi străini… adeseori neprimiţi de nimeni, adeseori nehrăniţi, adeseori neadăpostiţi. Marta ştia acest lucru. Cât de puţine case primitoare erau pentru Hristos! Mergând în vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, de câte ori vor fi bătut seara la câte o poartă şi câte un om supărat va fi ieşit, zicând: „Ce bateţi în poarta mea? Eu am fost toată ziua la treabă, acum! N-am palavragit şi n-am vagabondat ca voi! Ce căutaţi voi, treisprezece bărbaţi sănătoşi şi veniţi? Unde-aţi fost? De ce nu vă duceţi să vă ocupaţi o slujbă? De ce nu vă duceţi şi voi să vă câştigaţi o pâine cinstită? Veniţi să vă ţin eu, cu pâinea mea şi să vă adăpostesc în casa mea!”.

Şi, cum Domnul a fost atât de delicat, simţitor, n-a jignit pe nimeni, le va fi spus ucenicilor: „Haidem colo, afară din cetate, să odihnim într-o grădină, să stăm undeva pe iarbă…”. Şi or fi adormit de-atâtea ori flămânzi şi în frig, şi poate că în ploaie, cum se întâmplă cu cei care n-au case şi cum se întâmplă acolo unde sunt prea puţine case primitoare şi inimi milostive.

Dar Marta şi Maria cunoşteau starea aceasta. Marta era o femeie credincioasă, care abia aştepta să vină Domnul. Şi, ştiind de unde vine şi cum vine, ea alerga, sărmana, cu toată inima să-I pregătească Domnului o primire fericită şi bucuroasă.

Totuşi a fost un moment de uitare: în dragostea ei cea mare de-a se-ngriji de lucrurile acestea ale Mântuitorului, ea a uitat că Domnul Iisus preţuieşte mai mult decât lucrurile trecătoare lucrurile veşnice. Maria a înţeles acest lucru. Şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus când Domnul Iisus propovăduia Evanghelia şi vorbea despre tainele minunate ale Împărăţiei lui Dumnezeu celor câţiva care-L ascultau, printre care era şi Lazăr, prietenul lui Iisus.

Maria stătea la picioarele lui Iisus, ştiind bine că astfel de momente nu sunt dese. Marta vine şi-I spune Domnului: „Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea stă degeaba? Eu sunt ocupată cu-atâtea treburi şi ea nu vine să-mi ajute. Spune-i, Te rog, să vină şi ea, să-mi ajute!”.

Adeseori facem şi noi greşeala aceasta pe care, cu blândeţe şi cu bunătate, ne-o mustră Domnul. Domnul îi spune: „Marta, Marta! Pentru multe te osteneşti şi alergi tu! Şi bine faci că alergi, că hărnicia şi osteneala pentru lucrurile necesare e-o poruncă de la Dumnezeu şi o condiţie neapărat necesară ca să ai în casa ta totdeauna o bucată de pâine pe care s-o dai celui flămând, o haină pe care s-o întinzi celui gol, un pat pe care să odihnească cel străin. Dar sunt momente, Marta, când – mai presus de hărnicia şi de alergarea după lucrurile acestea, oricât de folositoare ar părea ele – e mai însemnată ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Marta, Marta! Munca o vei avea totdeauna cu tine. Cratiţele şi mătura le vei avea totdeauna; grădina şi ocupaţia le vei avea totdeauna cu tine. Dar Eu, Marta, nu totdeauna vin în casa ta”.

Înţelegeţi partea cea însemnată pe care şi-a ales-o Maria! Ea a înţeles că, atunci când Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte, când Hristos vine în casa mea, în cetatea mea, pe strada mea, cel mai însemnat lucru este să le las eu pe toate celelalte, cât de importante ar fi, şi să mă ocup de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Că treburile le am totdeauna cu mine, dar pe Hristos nu-L am totdeauna.

Am mulţumit lui Dumnezeu în noaptea prin care am trecut că – deşi au fost foarte multe şi foarte iubitoare invitaţii: „Veniţi la noi, să odihniţi două sau trei ceasuri, să luaţi o bucăţică de pâine, că a trecut atâta timp de când ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu şi poate veţi fi flămânzi sau obosiţi”, au fost totuşi unii care au spus: „Somnul şi mâncarea le vom afla totdeauna. De la ele am venit şi la ele ne ducem. Dar bucurie ca asta, un moment fericit în care să putem asculta şi să ne putem împărtăşi din Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu cu fraţii noştri nu totdeauna avem”.

De aceea ne-am bucurat din toată inima de astfel de suflete care, mai presus de toate, au preţuit hrana cea veşnică prin care omul trăieşte chiar şi trupeşte; căci Mântuitorul a zis: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Noi am făcut această experienţă. A trebuit să mergem în slujba lui Dumnezeu sau să răbdăm în chinurile lui Dumnezeu fără mâncare. Şi am constatat cât de adevărată este făgăduinţa lui Dumnezeu. Ne-am dus flămânzi şi ne-am întors sătui, fără să fi mâncat nimic. Ne-am dus obosiţi şi ne-am întors odihniţi, fără să fi dormit. Ne-am dus bolnavi şi ne-am întors sănătoşi, fără să fi întrebuinţat nici un medicament. Pentru că adevărat este cuvântul acesta: puterea lui Dumnezeu satură nu numai sufletele noastre, ci şi trupurile noastre. Mântuitorul a spus odată într-o Evanghelie – şi v-aduceţi aminte, că este scris: „De ce vă îngrijoraţi atât de mult, puţin credincioşilor? Uitaţi-vă la păsările cerului şi la crinii câmpului: nici nu torc, nici nu ţes; nici nu strâng în grânarele lor şi totuşi, vă spun: Tatăl vostru Cel Ceresc îngrijeşte de ele”.

În Evanghelia după Matei, Mântuitorul spune într-un loc: „Nu se vând oare două vrăbioare cu un ban?”. În Evanghelia după Luca spune: „Nu se vând oare cinci vrăbioare cu doi bănuţi?”. Din aceasta vedem că oamenii săraci prindeau vrăbioare şi vindeau două vrăbioare cu un ban. Şi un om sărac, care n-avea decât un ban, cumpăra şi el două vrăbioare şi le pregătea cum putea şi se hrănea cu ele. Mântuitorul spune cât de ieftine şi cât de la-ndemână, şi cât de slabe şi de puţin preţuite sunt aceste vietăţi. Şi spune mai departe: „…şi totuşi, Tatăl vostru Cel Ceresc ştie de toate şi nici una din ele nu cade fără ştirea Lui. Cât despre voi, până şi perii capului vă sunt număraţi”.

Adâncind Cuvântul Mântuitorului, prin comparaţie dintre Matei şi Luca – la Matei se spune că două vrăbioare se vindeau cu un ban; la Luca se spune că cinci vrăbioare se vindeau cu doi bănuţi. Dacă omul sărac cumpăra de doi bănuţi, el căpăta cinci vrăbioare. A cincea vrăbioară nu costa nimic. „Şi totuşi, spune Mântuitorul, Tatăl vostru Cel Ceresc le hrăneşte şi ştie de ele”. Vrăbioara care nu costă nimic la oameni, la Dumnezeu este scumpă. Şi spune Mântuitorul: „Nu sunteţi oare mai de preţ voi decât multe vrăbii? De ce vă îngrijoraţi peste măsură de mult? Căutaţi voi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi veţi vedea că toate celelalte vi se vor da pe deasupra”. Aceasta nu este o invitaţie la lene, nici la risipă, ci, dimpotrivă, la credinţă, la hărnicie, la economie. Dar, mai presus de toate, la încrederea în Dumnezeu şi la aşezarea mai presus de toate preocupările noastre a gândului şi a grijii să-L slujim, să-L ascultăm, să-L iubim pe Dumnezeu.

Despre aceste lucruri am vrea să ne amintim totdeauna în pauza dintre cele două [momente]: plecarea mirilor de la nuntă la biserică şi venirea de la biserică la nuntă. Toate acestea ne vorbesc nouă despre dragostea şi încrederea cu care trebuie să-L iubim, să-L ascultăm şi să-L aşteptăm pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Care este Mirele nostru veşnic, Care îngrijeşte de noi şi de toate trebuinţele noastre. Care îngrijeşte să avem copii sănătoşi… Nu ştiţi ce mare dar de la Dumnezeu este să ai copii sănătoşi! Care îngrijeşte să avem binecuvântare în familia noastră, să avem soţie credincioasă sau soţ credincios. Nu ştim să preţuim ce mare binecuvântare de la Dumnezeu este o soţie credincioasă şi un soţ credincios. Care îngrijeşte să avem părinţi credincioşi care, în loc să ne fi născut într-un cort de nomazi, fără cunoaşterea lui Dumnezeu, în mizerie, în întuneric, în necunoştinţă, în tot ceea ce este murdar, urât şi nesănătos, a făcut să ne naştem în casa curată, frumoasă a unor părinţi credincioşi, unde, de la cel dintâi cuvânt pe care noi l-am înţeles, mama noastră şi tatăl nostru ne-au împreunat cele trei degetuţe şi, ducându-ni-le la frunte, ne-a învăţat, spunând:

– Zi, mamă: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Că datorită Lui suntem, datorită Lui avem toate binecuvântările din care ne împărtăşim, toate binefacerile: şi pentru trupul, şi pentru sufletul nostru; şi pentru viaţa aceasta, şi pentru viaţa veşnică. Ce mare har este că noi ne-am născut în casa unor părinţi credincioşi! Ce mare har este că noi ne-am născut în adunarea şi-n Biserica cea vie a lui Hristos!

(…) Toate fiinţele pe care le-ai făcut Tu au un soţ. Eu sunt singur… Şi Domnul a văzut că nu-i bine să fie omul singur. Şi i-a pregătit o fiinţă din oasele lui. Din inima lui. Şi i-a pus-o lângă inima lui şi i-a zis: „Aşa s-o ţii pentru totdeauna, pentru că ea este soţia pe care ţi-a dat-o ţie Dumnezeu s-o iubeşti”.

Soţilor! Fraţilor! Bărbaţilor cărora Dumnezeu v-a dat o soţie, indiferent cum v-o vedeţi voi acum: când aţi văzut-o prima dată, aţi iubit-o. V-a plăcut. I-aţi spus cele mai frumoase cuvinte pe care le-aţi putut spune. I-aţi pus un nume nou, pe care nu-l ştia decât fiinţa pe care o iubeai şi tu, care i-ai dat acest nume. De ce, mai târziu, inima ta s-a schimbat şi de ce ochii tăi s-au întors în altă parte şi n-au rămas mereu credincioşi acolo unde Dumnezeu i-a aţintit de prima dată?

Am mai spus: am fost nu de mult în casa unor soţi credincioşi. Erau de ani de zile credincioşi şi însoţiţi. Era însă între ei o atmosferă rece şi distantă. Şi am observat acest lucru şi i-am zis:

– Frate, de când nu i-ai spus soţiei tale: „Te iubesc, scumpa mea! Ce frumoasă eşti!”? Şi-mi spune:

– Frate, păi acum, după cincisprezece ani, să-i mai spun eu soţiei mele aşa ceva?

Ce trist, că sunt soţi care, după ce trec ani de zile, nu simt nevoia şi bucuria să le spună soţiilor lor: „Scumpa mea! Te iubesc!”, aşa cum i-a spus în cea dintâi zi când s-au cunoscut şi când s-au simţit legaţi unul de celălalt… Dragostea este singura condiţie care ne poate face fericiţi şi ne poate păstra nouă fericirea pentru totdeauna. Dumnezeu cere dragostea noastră. El a spus: „Eu vreau să Mă iubiţi mai mult decât pe mama voastră, decât pe tatăl vostru, decât pe copiii voştri şi decât chiar viaţa voastră. Că cine nu Mă iubeşte în felul acesta nu-i vrednic de Mine.

O aşa iubire, asemănătoare cu aceasta s-ar cuveni să avem numai faţă de una dintre toate fiinţele din lume, pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o să fie soţia noastră. E trist cum păcatul s-a infiltrat aici, peste aceste două inimi scumpe, între care n-ar fi trebuit să intre nici un fir de păr, nici un vârf de ac, ci să fie lipite aşa cum le-a lipit Dumnezeu pentru totdeauna, ca să fie fericite. E trist că între aceste două suflete se strecoară întâi o ispită, iar una dintre ele sau poate amândouă nu-i destul de atentă, ca să-mpiedice ispita. Şi, fiindcă aceasta se-ngroaşă mereu ca o rădăcină rea ce desparte mereu cele două… până când se sapă acolo o prăpastie peste care apoi nici unul nu mai vrea să treacă la celălalt. Şi după aceea trăiesc toată viaţa unul împotriva celuilalt. Legile pământeşti îi ţin legaţi, dar legea dragostei s-a rupt dintre ei şi ei nu mai simt nimic unul pentru celălalt. Ce tristă-i o astfel de căsnicie… Cum cresc copiii unei astfel de familii, chiar dacă se mai menţin încă, de formă, legaţi unul de celălalt… Pe când Dumnezeu ne-a vrut cu totul altfel. Şi-a dorit să fim noi din toată inima noastră fericiţi prin iubirea aceasta împrospătată zilnic şi frumos prin rugăciune împreună, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu împreună, prin cercetarea bisericii împreună, prin cercetarea adunării împreună, prin această sfântă şi dulce intimitate pe care o păstrează numai Duhul lui Dumnezeu între sufletele care-şi păstrează curat legământul pe care şi l-au făcut unul celuilalt o dată şi pentru totdeauna.

…Iertaţi-mă că lungesc vorbirea aceasta. Nu ştiu ce mă-ndeamnă mereu să spun despre aceste lucruri. Pentru că cunosc atât de multe cazuri tragice, dramatice, dureroase în care cei doi nu numai că nu se mai iubesc unul pe celălalt, ci se urăsc unul pe celălalt. Unul caută să-l ucidă pe celălalt. Întâi cu cuvântul, apoi cu comportarea, apoi, poate că, şi cu nişte picături strecurate în hrana sau în băutura lui. Cunosc şi astfel de cazuri îngrozitor de dureroase şi de triste.

Păcatul a fost acela care, pentru că n-au vegheat ei, s-a strecurat, nimi­cindu-i. Le nimiceşte apoi familia şi rămân atâţia copii ai nimănui. Cum cresc aceşti copii care n-au cui spune „mamă”? Ştiu că surorile noastre trec pe-acolo şi… mai bagă mâna în buzunar şi le dă un pacheţel de biscuiţi sau o dulceaţă. Cum aleargă [ei] strigând: „Mamă! Mamă…”. Atâta nevoie au aceste creaturi de căldura mamei, că sunt în stare să spună unui lemn „mamă”, dacă lemnul acesta arată un strop de bunăvoinţă pentru el.

Cât de mare este vina aceasta înaintea lui Dumnezeu, a tuturor celor care au dat viaţă acestor făpturi, dar care le-au lăsat în voia nenorocirilor, să ducă cea mai tragică, cea mai dureroasă, cea mai chinuită existenţă din câte sunt pe lume… O râmă poate să se târască şi găseşte un loc în care să se-adăpostească. O vietate, o pasăre poate să zboare şi găseşte o ramură şi-o frunzuţă sub care să se poată adăposti. Dar un copil care n-are nici mamă, nici tată… aduceţi-vă aminte că mulţi dintre dumneavoastră aţi gustat amar această situaţie şi-aţi văzut cât de amare erau lacrimile singurătăţii unui copil care ar fi vrut să spună din toată inima „mamă” unei fiinţe calde, care să-l poată îmbrăţişa, dar n-a mai avut cum să spună…

Preţuiţi – cei care aveţi părinţi – preţuiţi mamele, preţuiţi taţii, preţuiţi-i pe cei care vă strâng cald la inima lor şi doresc să vă înveţe un lucru frumos şi să vă facă să simţiţi că sunteţi oameni şi că mai există pe pământ o inimă omenească ce vă iubeşte. Preţuiţi pe acei îndrumători credincioşi care, dincolo de hrana trupească sau de lumina cărţii, sau de lumina îndrumării în ce priveşte via­ţa aceasta, doresc cel mai mult să vă facă să căpătaţi lumina care să vă lipească de Dumnezeu mai cald decât de sânul dulce al mamei. Mamei nu totdeauna îi pot spune tot ce am pe inimă, dar Domnului simt că-I pot spune totdeauna. Avem noi o cântare aşa frumoasă, care vorbeşte despre acest lucru:

Ce n-am putut nici mamei spune,

atât de cald… atât de des,

am spus iubirii Tale bune,

simţindu-mi sufletu-nţeles.

În starea aceasta vrea să ne-ajute s-ajungem acei care ne învaţă pe noi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi care ne cheamă, prin naşterea din nou din Hristos, s-ajungem fiii Lui, dragii Lui, comorile Lui, dragostea Lui, ca, lipin­du‑Se de noi, să simţim şi noi că ne putem lipi de El şi că putem trece, într-o astfel de sfântă părtăşie prin toate încercările: prin viaţă, prin suferinţe, prin moarte chiar, fiind deplin încredinţaţi că, atunci când va veni El şi ne va învia din morţi, ne va găsi pe fiecare acolo unde ştie El că suntem. Şi va găsi pentru fiecare un cuvânt de dragoste cu care să ne trezească.

Aţi fost vreodată treziţi din somn de fiinţa cea mai iubită de pe pământ cu o sărutare şi cu o şoaptă frumoasă? Ce dulce este o astfel de trezire! Am adormit… eram copil. Şi mama s-a apropiat, a pus mâna dulce pe fruntea mea şi mi-a şoptit numele într-un fel în care numai mama a ştiut să mi-l spună. Şi m-a trezit frumos. Am deschis ochii şi-am văzut faţa ei luminoasă şi ochii ei cum nu mai sunt alţi ochi şi nu mai este altă faţă de pe pământ. Ce fericire poate să fie în clipa când te trezeşte din somn o astfel de faţă, o astfel de şoaptă, nişte astfel de ochi. Aşa va fi în clipa când, după ce vom fi dormit noi – nu interesează cât: putem să dormim o sută de ani, o mie de ani, zece mii de ani până va veni Domnul –, în clipa în care va veni El Îl vom simţi fiecare dintre noi pe El Însuşi, preaiubitul dulce al inimi noastre, şi va găsi să ne trezească din somnul morţii şi să ne readucă la viaţa aceasta prin cea mai dulce şoaptă pe care ne-o va spune la urechea noastră şi prin numele cel nou pe care nu-l cunoaşte numai El şi cel care l-a primit, cum scrie în Apocalipsa; numele acela pe care, între cei doi care se iubesc, nu-l cunoaşte nimeni decât ei. Ce dulce este acest nume rostit de buzele cele mai dulci! Aşa ne va trezi pe noi Hristos, dacă vom adormi cu dragostea Lui în inima noastră, cu dorinţa după El în sufletele noastre şi cu o umblare curată şi sfântă, vrednică de El, în viaţa pe care am avut-o până în clipa aceea.

[Acestea le] dorim din toată inima tuturor fraţilor şi surorilor noastre cu care împreună petrecem acest timp de aşteptare a mirilor aci, în aceste gânduri frumoase şi-n aceste meditaţii asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi-a nădejdii sfinte pe care ne-a lăsat-o nouă Mântuitorul când a zis: „Mă duc la Tatăl. Nu vă întristaţi!… Nu vă mâhniţi!… Mă voi întoarce iarăşi la voi. Până atunci, vă încredinţez celui mai dulce şi mai scump ocrotitor: în grija Duhului Sfânt. El vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. El vă va călăuzi în toate lucrurile. El vă va învăţa toate lucrurile. El vă va păzi şi vă va mângâia în toate încercările voastre. Nu vă las singuri… Vă las în grija Celui mai dulce păzitor, până Mă voi întoarce Eu. Până atunci, El vă va ocroti, vă va-ngriji, vă va călăuzi. Ascultaţi-L pe El. Umblaţi într-un chip vrednic. Primiţi-L să vă curăţească. Iar după ce vă va curăţi, umblaţi în curăţia Lui. Ca să vă pot lua fericit şi Eu când voi veni să vă duc acolo unde v-am pregătit un loc, în casa Tatălui Meu. În casa Tatălui Meu…”.

Ce dulce ne va spune El o strofă dintr-una dintre cântările noastre: „Vino dulce pe cărarea care duce Sus, / casa noastră cea de aur are steagul pus”. Ne-aş­teaptă!

Bucuraţi-vă cei care v-aţi întors la Domnul, care v-aţi predat Domnului şi v-aţi hotărât pentru El; care v-aţi logodit cu Hristos şi, în această perioadă scurtă până la venirea Lui, vă duceţi în curăţie făgăduinţa şi legământul pe care l-aţi pus, ca El să vă poată primi şi privi cu bucurie când va veni.

Bucuraţi-vă voi, care umblaţi în această lume gândindu-vă mereu la dulcea nădejde care ne aşteaptă la venirea Lui. Toate încercările de pe pământ, toată sfânta înfrânare, toată chinuitoarea înfrânare care se impune ca să ducem o viaţă curată, după voia lui Dumnezeu, prin toate promisiunile şi ispitele acestei lumi, ne va fi răsplătită atunci din plin şi îmbelşugat, când Domnul nostru va veni şi ne va da acea făgăduinţă sfântă pe care ne-a făcut-o: „Fiţi credincioşi şi Eu vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”.

Cât de scumpe ne sunt sufletele iubite! Ce dulce-i dragostea mamei! Ce dulce-i dragostea tatălui! Ce dulce-i dragostea soţiei sau a copilului când te alintă cu mânuţele şi spune: „Mămică!” sau „Tăticule!”. Şi totuşi, mai dulce decât această dragoste, de mii de ori, este dragostea lui Hristos, Care ne-a iubit şi mai mult. Că dragostea lui Hristos a făcut aceste iubiri care ne fac pe noi fericiţi. Dragostea lui Hristos e pusă în inima mamei şi o simţi. Cât de multă trebuie să fie-n inima lui Hristos, dacă în inima micuţă a mamei El a putut pune atâta cantitate de căldură, de duioşie şi de blândeţe, şi de bunătate, care ne face să fim fericiţi!

Gândiţi-vă la aceste lucruri…

Vă rog să mă iertaţi că prea mult am spus… Dar, luat de valul şi de leagănul dulce al acestor gânduri, am simţit că şi dumneavoastră aveţi nevoie de iubire, cum am avut eu. Aveţi nevoie de nădejde, cum am şi eu. Aveţi nevoie de mângâiere cum am şi eu. Şi-am socotit că, mai presus de orice trebuinţe, să ne umplem timpul acesta cu aceste gânduri de care avem nevoie toţi. Chiar dacă am trăi într-un palat şi am avea cea mai înaltă funcţie de pe pământ, funcţia şi palatul nu-ţi dau fericirea adevărată. Fericirea adevărată ţi-o dă numai prezenţa lui Hristos şi dragostea Lui. Am întâlnit de-atâtea ori oameni care aveau casa plină de covoare, de bogăţii, de bijuterii şi le-am spus:

– Ce bogaţi sunteţi… Şi mi-au spus:

– Pot să fie… N-avem nici o bucurie de ele. În inima noastră nu-i mulţumire şi nu-i pace.

Şi-am înţeles cu tristeţe cât de nefericiţi sunt cei bogaţi, care au avuţii, dar nu-L au pe Hristos.

Am întâlnit oameni cu funcţii înalte şi i-am lăudat:

– Trebuie să fiţi foarte fericiţi, pentru că toată lumea vă face plecăciuni şi vă laudă, şi vă aduce cele mai mari cadouri şi cele mai mari adulaţii. Şi… tot ce poate fi, omeneşte, plăcut înaintea celor cărora le place să li se plece mereu capetele celorlalţi semeni (deşi, la urma urmei, şi ei sunt tot nişte oameni care au aceleaşi slăbiciuni şi-aceeaşi soartă de care nu scapă nici unul care are viaţa aceasta pe pământ).

Şi totuşi, înălţimea omenească nu comportă în ea însăşi şi mulţumirea sufletească. Până la urma urmei, toată slava lumii nu numai că trece ca un fum, cum este scris. Nu numai că încetează pe neaşteptate în cea mai tristă şi mai nenorocită dezamăgire. Dar dă un gust aşa de amar omului însetat care a dobândit celebritatea şi care a spus: „Nu-i nici o bucurie în aceasta. E un chin să fii mereu privit, mereu adorat, mereu admirat, mereu solicitat de toţi”. Pentru că, în toată această stare, nu există mulţumirea sufletească pe care o dă numai Dumnezeu în sufletul celui care-i credincios.

Am văzut oameni cu mesele încărcate: patru, cinci, şase feluri de mâncare. Şi-am spus:

– Ce bogaţi sunteţi! Cât de multe bunătăţi aveţi…

Şi-am auzit adeseori spunându-ni-se:

– Pot să fie… Nu simt nici un gust şi nici o plăcere, şi nici o dulceaţă în ele.

Pentru că gustul hranei, bucuria stării, binecuvântările le dă prezenţa lui Hristos. Şi bucuria pe care o dă El acelora care-L iubesc şi care-L ascultă.

Aceasta este bucuria pe care v-o doresc din toată inima tuturor. Primiţi-L pe Domnul Iisus. Lăsaţi-L să cureţe inimile, să le-nnoiască, să le sfinţească, să le umple de dragostea lui Hristos, să vă nască pentru o viaţă nouă şi să vă facă să aşteptaţi cu bucurie şi cu fericire venirea Domnului, Care ne-a promis că ne va lua cu El şi ne va da o adevărată şi veşnică fericire, nemaisfârşită, în tinereţea fără bătrâneţe şi-n viaţa fără de moarte, care acolo nu-i poveste, care acolo-i realitate veşnică.

Domnul să binecuvânteze toate inimile celor care au ascultat acest cuvânt; toate inimile care s-au deschis să-l primească; toate minţile care l-au înţeles şi care au ales să cugete la valoarea, la adevărul şi la frumuseţea lui.

Încă o dată ne rugăm să-i binecuvânteze Dumnezeu pe mirii noştri iubiţi, El, în Mâna Căruia i-am încredinţat şi puterea Căruia îi uneşte acum printr-o taină cerească. Îi însoţim acolo în faţa sfântului altar şi ne rugăm, în timp ce preotul îi binecuvântează aşezându-le cununa, ca Mâna Domnului Iisus, nevăzut şi fericit, să le-aşeze pe cap cununa veşnică a răsplătirii Lui, a virtuţilor frumoase, a nădejdilor şi-a credinţei care aşteaptă fericirea veşnică încă de pe pământ.

Ne rugăm pentru părinţii care au crescut şi care vor mai creşte astfel de copii.

Ne rugăm pentru nunta asta şi pentru alte nunţi care vor mai fi în felul acesta.

Ne rugăm să aducă Dumnezeu vremea când în tot poporul nostru şi-n toată Biserica noastră se vor sărbători numai astfel de nunţi şi numai astfel de miri. Ce fericită va fi viaţa noastră şi familiile, şi localităţile, şi întreg poporul nostru când, de fiecare dată, se vor petrece, la nunţile noastre, astfel de petreceri binecuvântate; când în faţă vom avea astfel de miri; când se vor întemeia astfel de familii pornite şi întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu, care vor desfăşura apoi o viaţă fericită, spre fericirea celor care vor ajunge în atingere cu ei.

Ne rugăm să binecuvânteze Dumnezeu conducătorii satului acestuia, ai comunei acesteia, ai judeţului acestuia, ai ţării noastre, ai patriei noastre, pe care o iubim. Cum iubim cerul de deasupra ei, în care avem sufletele părinţilor noştri, aşa iubim pământul de dedesubtul picioarelor noastre, în care avem trupurile părinţilor, ale fraţilor, ale celor iubiţi ai noştri. Şi asta dorim din toată inima: când Dumnezeu va socoti sfârşite şi numărul zilelor noastre, să ne adauge trupul nostru în pământul acesta binecuvântat în care odihnesc trupurile sfinte ale părinţilor şi ale înaintaşilor noştri. Şi să ducă sufletul nostru în acest cer binecuvântat în care sunt sufletele celor iubiţi ai noştri care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi la sfârşitul felului de vieţuire al cărora ni s-a poruncit să privim şi să le urmăm credinţa.

Dumnezeu să binecuvânteze patria noastră cu vremuri de pace, de bucurie, de belşug şi de binecuvântări. Cu oameni harnici, cinstiţi, demni, care să facă cinste numelui nostru şi numelui poporului nostru. Să-i binecuvânteze pe acei cărora le-a încredinţat conducerea destinelor patriei şi poporului nostru. Din toată inima ne rugăm, cu sinceritate, pentru ei. Că dacă noi vom fi călăuziţi în pace şi-n binecuvântată libertate de către aceşti oameni minunaţi, noi ne vom putea bucura de libertatea de a ne întâlni unii cu alţii, de a ne sfătui şi a petrece împreună astfel de momente care ajută la înnobilarea sufletelor noastre şi la crearea unui adevărat viitor fericit al poporului nostru.

Să binecuvânteze Domnul Biserica noastă şi credinţa părinţilor noştri, faţă de care să ne-ajute să fim credincioşi şi să n-o schimbăm pentru nici o altă promisiune şi lăudată credinţă din lume. Că aceasta este credinţa în care ne-a născut mama noastră cea trupească, tatăl nostru cel trupesc şi mama şi tatăl nostru cei duhovniceşti. Şi aici ne-a poruncit să rămânem până la sfârşit, zicându-ne: „Ce-aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi”.

Domnul să ne ajute aşa. Şi, după ce am căpătat bogăţia cunoaşterii lui Hris­tos, s-o păstrăm într-o inimă curată, care să aducă roade în răbdare. Şi, la venirea Domnului Iisus, El să ne găsească pe toţi vrednici. Pe toţi… Nici unul să nu rămână afară din Împărăţia Lui. Şi-acolo să ne revedem cu înaintaşii noştri sfinţi care ne-au croit nouă şi ne-au pregătit nouă, şi ne-au îndrumat pe noi la o astfel de ascultare şi la o astfel de viaţă cum au trăit şi-au murit ei. Amin.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

[Cu o rugăciune] de cerere de binecuvântare din partea lui Dumnezeu şi de unire a binecuvântărilor noastre cu binecuvântarea lui Dumnezeu pentru mirii iubiţi a căror sărbătoare fericită se petrece astăzi, s-a încheiat această sărbătoare minunată şi fericită în care am petrecut atât de binecuvântat.

Vom pune vârf acestei bucurii cu floarea binecuvântată a unei rugăciuni de mulţumire pe care o vom face acum împreună cu toţii, binecuvântând pe Dumnezeu pentru această bucurie începută cu rugăciune şi sfârşită cu rugăciune. Iar după aceea se va considera încheiat programul nunţii. Şi familia, bucuroasă şi fericită, va întinde o masă sumară acelora care se grăbesc să plece şi pentru mulţumirea acestei trebuinţe şi trupeşti, de care avem nevoie la capătul bucuriilor acestora duhovniceşti.

Să ne ridicăm deci inima şi gândurile spre Dumnezeu şi să încheiem toată această bucurie cu o rugăciune de mulţumire şi de binecuvântare.

*  *  *

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău. Vină Împărăţia Ta şi facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă păcate noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum şi-n vecii vecilor. Amin.

Doamne, Dumnezeul şi Tatăl nostru ceresc, Dulcele, Dragul şi Scumpul nostru Mântuitor, Iisuse Doamne, şi Duhule Sfinte, Mângâietorul nostru cel binecuvântat, adânc recunoscători, din toată inima, venim înaintea Ta să-Ţi mulţumim acum. Tu eşti, ai fost şi vei fi totdeauna în mijlocul nostru. Ai fost de faţă la toate rugăciunile noastre; le-ai primit cu bucurie şi, la cererile noastre de binecuvântări, Ţi-ai pus mâinile Tale iubitoare şi dulci peste capul, peste inima, peste gândurile fiecăruia dintre noi şi peste toţi împreună. Din toată inima Îţi mulţumim.

Am dorit Cuvântul Tău cel Sfânt, care este mana şi hrana sufletelor noastre. Şi Ţi l-ai împărţit darnic, binevoitor, cald şi dulce, ca o mamă care-şi hrăneşte copiii ei.

Am dorit cântarea Ta; cântarea care va alcătui în vecii vecilor bucuria nesfârşită şi din ceruri. Şi Tu ne-ai dat-o ca o arvună cerească pe acest pământ. Iar noi, împreună cu îngerii Tăi, nu numai Ţi-am cântat Ţie, dar Ţi-am trăit din plin bucuria dulce în leagănul acesta sfânt al cântărilor Tale.

Am simţit din plin toată binecuvântarea Ta şi din tot sufletul nostru Îţi mulţumim pentru tot ce ne-ai dat.

Încă o dată Te rugăm să binecuvântezi mirii noştri iubiţi; părinţii lor, viaţa lor de acum şi viaţa lor viitoare. Să-i binecuvântezi pe toţi cei care îi vor binecuvânta. Să-i ajuţi pe toţi cei care îi vor ajuta, Doamne, şi să-i răsplăteşti pe toţi cei care îi vor iubi şi vor căuta să-i ajute să-şi ducă până la capăt – nu numai frumos, ci şi fericit – crucea şi sarcina unei vieţi atât de grele uneori, dar atât de frumoase totdeauna.

Binecuvântează această căsnicie şi toate cele câte au fost şi vor mai fi în viitor, până la venirea Ta, când Te vei uni cu Biserica Ta ca într-o taină atât de dulce şi scumpă, ca dulcea părtăşie a celor două inimi pe care dragostea Ta le uneşte pentru a fi una pentru totdeauna. Atunci ajută-ne să vedem cu toţii Faţa Ta şi să Te binecuvântăm în Nunta cea fără de sfârşit care ne-ai promis Tu că va începe când Tu vei veni la noi, când noi vom veni la Tine.

Te rugăm să binecuvântezi încă o dată satul acesta, comuna aceasta, judeţul acesta, ţara noastră şi pe toţi cei pe care i-ai aşezat Tu în locuri de răspundere, de la cel mai mare până la cel mai mic; de la cei mai mici până la cei mai mari… Şi să faci astfel, Doamne, ca, aşa cum au fost totdeauna îndrumătorii poporului nostru una cu poporul în rugăciune şi-n credinţă, în lupte şi-n biruinţe, în suferinţe şi-n mângâieri, aşa ajută-ne, Doamne, să fie întreg poporul nostru o unitate de nezdruncinat, de la cel mai de jos până la cel mai de sus. Şi, recunoscători şi îndatoraţi faţă de tot ce ai făcut Tu pentru zbuciumata şi frumoasa istorie a porului nostru, ajută-ne să Te cinstim cu credinţa părinţilor, bunilor şi străbunilor noştri care au trăit şi au murit aici credincioşi în Tine, lăsând şi urmaşilor lor această poruncă: „Fiul meu, mai întâi de toate, adu-ţi aminte şi închină-te cu evlavie Domnului Dumnezeu”.

Lăudându-Te pe Tine şi mulţumindu-Ţi numai Ţie pentru toate, încredinţăm în Mâna Ta cea sfântă viaţa noastră şi-n viitor. Te rugăm, binecuvântează-i pe toţi aceşti nuntaşi dragi şi scumpi, fraţii noştri şi surorile noastre, tineretul Tău, copiii Tăi şi copiii noştri, pentru care ne rugăm. Binecuvântează-i şi la întoarcere şi fă să păstreze în inima lor mărgăritarele scumpe, comoara aceasta dulce a Cuvântului Tău care li s-a mărturisit aici. Şi fă, Doamne, ca acest Cuvânt Sfânt să nu se-ntoarcă la Tine până va aduce roade sfinte, viaţă curată şi binecuvântată. Adună mereu la numărul acesta binecuvântat al copiilor Tăi, unul câte unul, zecile, sutele, miile, miile de mii de fraţi şi surori ale noastre, până când tot pământul scump al ţării noastre va fi plin de cunoştinţa Ta şi tot cerul patriei noastre va străluci de soarele cald şi dulce al dragostei şi credinţei pe care am dorit s-o avem şi pe care doreşti Tu să ne-o inspiri prin Cuvântul Tău şi prin cuvintele înaintaşilor noştri.

Pentru toate, încă o dată Îţi mulţumim. Pentru toate, pentru totdeauna ne închinăm Ţie. Înnoim legământul nostru de a-Ţi fi credincioşi şi binecuvântăm Numele Tău care ne-a ajutat până aici în chip aşa de minunat şi care ne va ajuta şi mai minunat în viitor. Pentru că tot Cuvântul Tău este adevărat şi Tu ai spus că poţi face pentru noi nespus mai mult decât cerem sau gândim noi.

Te binecuvântăm împreună cu toţii şi, lăudând Numele Tău, ne închinăm Ţie, căci a Ta este Împărăţia, puterea şi mărirea, Dumnezeul nostru, a Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi-n vecii vecilor. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3