„Nu poţi să-ngropi Lumina sub nici un oboroc,
nu poţi opri nici noaptea nici soarele pe loc.”
(T. Dorz – Nu poţi cuprinde marea)
„Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33).
Pentru aceea, sunt așa de puțini slobozi sufletește, fiindcã nu știm sã ne lepãdãm de noi înșiși. Nu este o jertfã mai mare și mai vrednicã și nici o ispãșire mai mare pentru iertarea pãcatelor noastre decât sã te aduci pe tine lui Dumnezeu, curat și întreg.
„Eu nu voiesc moartea. pãcãtosului, ci ca pãcãtosul sã se întoarcã de la calea sa și sã fie viu. Întoarceți-vã, întoarceți-vã de la cãile voastre cele rele! Pentru ce sã muriți voi?” (Ezechiel 33, 11)? Când ucenicii au întrebat pe Mântuitorul cine este cel mai mare „Nu poţi să-ngropi Lumina sub nici un oboroc, nu poţi opri nici noaptea nici soarele pe loc.” (T. Dorz – Nu poţi cuprinde marea) „Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33). în Împãrãția Cerurilor, Domnul le-a rãspuns astfel: „Adevãrat zic vouã: De nu vã veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împãrãția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împãrãția cerurilor” (Mt 18, 3-4).
Mântuitorul ne îndeamnã sã învãțãm de la El, cãci El este blând și smerit cu inima. Aceasta cere însã ascultare. Dar cine sã se mai smereascã astãzi când fiecare se crede mare?! Spune fratele Traian Dorz: „O Iisuse, ce departe-i omenirea azi de Tine! / A’ iubirii Tale drumuri cât i-s astãzi de strãine! / Ce uitat șli ne-nțeles ești pentru-a lumii cunoștințã / cât de ștearsã li-e din suflet dulcea, scumpa Ta Ființã! / Ce pierdutã-i amintirea fericirilor aduse, / ce disprețuite toate bunãtãțile nespuse! / Ce puținã ascultare Îți aratã toți în viațã, / parcã niciodatã lumea n-a vãzut Divina-Ți Fațã, / nici duioasa Ta vorbire care mângâie și-alinã, / nici a inimii frumsețe, nici a harului luminã, / nici a Sângelui putere care spalã și sfințește / și din care de-atunci viațã, omenirea-n dar primește!” («Douã mii de ani, Iisuse»).
Cât de fericțți am putea fi fiecare dintre noi dacã am putea spune: Nu voia mea sã se facã, ci voia Ta! Nu eu-l meu, ci Tu, Doamne…
Urmeazã-mi Mie, zice Domnul Iisus! „Eu sunt Calea, Adevãrul și Viața” (In 14, 6). Fãrã Cale, nu se poate merge; fãrã Adevãr, nu se poate cunoaște; fãrã Viațã, nu se poate trãi. Eu sunt Calea pe care trebuie sã o urmezi, Adevãrul în care trebuie sã crezi, Viața pe care trebuie sã o nãdãjduiești. Eu sunt Calea care nu rãtãcește, Adevãrul care nu înșalã, Viața fãrã de sfârșit. Dacã rãmâi pe Calea Mea, vei cunoaște Adevãrul, și Adevãrul te va face liber și vei ajunge la Viața Veșnicã (cf. In 8, 32; I Timotei 16, 24).
Dacã vrei sã te înalți la ceruri, smerește-te pe pãmânt. Dacã vrei sã împãrãțești cu Domnul Iisus, poartã crucea împreunã cu El. Poetul nostru drag, fratele Traian, prin dulce vers, spune: „Dacã-ntrebi adâncul el ți-ar spune greu: / roagã-te sã n-ajungi în blestemul meu! / Crede cât ai vreme, astãzi în Hristos, / cã-n zadar vei crede când vei arde jos. // Dacã-ntrebi lumina, ea-ți va spune blând: / cautã mântuirea astãzi lãcrimând / și pãstreazã drumul sfintei curãții, / cãci cu chip de soare în cer ai sã fii. // Dacã-ntrebi înaltul, îți rãspunde-acum: / luptã s-ajungi vrednic la sfârșit de drum! / Cã și-n cea din urmã clipã poți cãdea / numai moartea sfântã slava-ți poate da”.
Dumnezeu sã ne ajute la toate acestea…
Slãvit sã fie Domnul!
Aurel ILE
