Fecioară, lujer ne-ntinat de fire,
În veci frumos, de Cel-Prea-Nalt umbrit,
Pe care plin de har și strălucire
Luceafărul Hristos a înflorit –
Fă-mi inima curată ca și tine,
Cuvântul viu să prindă viață-n mine!
Tu, ce-ai vegheat la căpătâi Minunea
Și-o arătai oricărui muritor,
Încât I se-nchinau și-nțelepciunea
Și inima umilului păstor –
Ajută-mă să Îl găsesc și eu,
Lui să mă-nchin și să-L slujesc mereu!
Tu, ce la pieptul tău sfințiț de Mamă,
Hrăneai pe=Acel ce-i hrană pentru noi
Și-L apărai cu dragoste și teamă,
În pribegii, necazuri și nevoie –
Fă tot ce am mai bun să-I dăruiesc
Ca pe-o comoară scumpă să-L păzesc!
Tu, ce, pierzându-L cândva prin mulțime,
Îl căutai cu lacrimi și fiori,
Când El uimea cu-a gândului ’nălțime
Pe-ai Templului bătrâni învățători –
Mă-nvață să nu-L pierd, să pot veghea,
Și Casa Lui să fie casa mea!
Tu, ce-ai văzut în El Dumnezeirea,
Când nu era decât doar un dulgher
Păstrând, prin ani, nădejdea și iubirea
Nestinse în al inimii ungher –
Fă ca să văd puterea Slavei Lui,
Chiar dacă toți ar crede că El nu-i!…
Tu, ce fiind la nuntă împreună,
Rugași pe Fiul să Se-arate-n har,
Zicând: ,,Să faceți tot ce-o să vă spună!”
Iar vinul nou umplea orice pahar –
Mă-nvață să-L ascult, şi-al Său Cuvânt
Să-mi fie desfătarea pe pământ!
Tu, ce-n smerenie, apoi, retrasă,
Priveai la El din margini de norod
Şi, proslăvind Lucrarea-I luminoasă,
Cântai al mântuirii veşnic rod –
Mă fă smerit cu inima şi blând
Și El să-mi umple orice simt şi gând!
Tu, care-atunci când El suia Calvarul,
Hulit de toţi, sub pumnul de călău,
Cu buze arse Îi sorbeai amarul
Şi-obrazul I-l ștergeai cu părul tău –
Ajută-mi, într-al suferinţei miez,
Să Îl găsesc pe El și să-L urmez!
Tu, ce-I turnai pe-a rănilor dogoare
Al plânsului alinător balsam,
Când, părăsit între pământ și soare,
Murind, ștergea păcatul lui Adam –
Ajută-mi taina Crucii s-o-nțeleg
Și viața mea de Jertfa ei s-o leg!
Tu, ce-n miresme odihnindu-I somnul,
In giulgi și jale trupul I-ai cuprins
Culcându-L în mormânt apoi pe Domnul,
Iar ura piatra peste El și-a-mpins –
Ajută-mă, dac-am trăit cu El,
Şi-n moarte să rămân al Lui, la fel!
Tu, ce, văzând a iadului cădere,
Ai alergat cu Sfintele Femei
Vestind oricui măreaţa-I Înviere
Al nemuririi neclintit temei –
Fă ca, din lutu-n care gem închis
Să pot trăi al învierii vis!
Tu, care șezi pe tron de biruinţă,
Dar n-ai uitat că Mamă bună eşti.
Şi, suferind de-a noastră suferință
Cu rugi înlăcrimate mijloceşti –
Smerit, plecându-mă, eu te măresc,
O, pisc sublim, spre care năzuiesc!…
„Noi cei din Gherla”, de Gheorghe Precupescu, pag. 16-18.
Gherla (celula nr. 13)- 1959
(Iisus Biruitorul nr. 33 / 1998, pag. 1,
Almanah Iisus Biruitorul 1996, pag. 56,
Almanah 2008, pag. 81)
