din a doua vorbire a fratelui Ioan Opriş
de la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976
Toţi proorocii lui Dumnezeu au căutat să depisteze, să descopere, să dibuie pe acest Om. Pe Omul care trebuia pus în spărtură. „În ce spărtură?”, veţi zice. Veţi întreba unii: „În ce spărtură?”. Spărtura s-a petrecut în Eden; în rai, când a pus strămoaşa noastră mâna pe măr şi a muşcat din el şi apoi i-a dat şi soţului ei. Atunci s-a făcut spărtura; dezastrul; nenorocirea; golul acesta; haosul acesta, hăul acesta, cum zic bănăţenii. Şi toţi proorocii, până la înfrigurare au fost mişcaţi: „Ce se va alege cu această turmă care merge în prăpăd şi-n pierzare neam după neam? Ne trebuie «Omul»! Unde-i «Omul»? De unde să-L scoatem, să-L punem în spărtură?”.
Dumnezeu îl trimite pe Moise înaintea lui Faraon:
– Du-te şi vorbeşte-i împăratului să dea drumul poporului să treacă în pustie, să aibă timp să-Mi slujească.
– Doamne, dar nu mă trimite pe mine! Eu sunt amărât. Nu sunt în stare.
Poate I-o fi zis Moise:
– Doamne, eu sunt cioban. Eu, de la oile socrului meu Ietro, pe care le-am păscut patruzeci de ani, unde mă trimiţi pe mine să stau de vorbă cu împăratul?
Totuşi Dumnezeu îi spune:
– Du-te!
Şi el încă mai ezită. Vrea să scape, să nu se ducă. Se intimida… se ruşina… îi era frică… nu ştiu ce-i mai copleşea sufletul lui. Şi-atunci căuta să spună:
– Doamne, nu mă trimite, că sunt un amărât. Mă bâlbâi… nu pot vorbi. Am o limbă încâlcită, sunt gângav. Credea că acesta este un motiv cât se poate de dumnezeiesc ca să-l lase în pace. Şi Dumnezeu i-a spus:
– Du-te! Şi Eu voi fi cu gura ta.
Fratele meu, tu cui eşti trimis să-L vesteşti pe Domnul Iisus; să vesteşti Împărăţia lui Dumnezeu; să vesteşti Evanghelia? Tu nu te gândeşti la cuvintele acestea: „Du-te şi Eu voi fi cu gura ta! Eu voi fi cu tine, nu te teme.”? În nenumărate locuri, spunea Părintele Iosif, găsim în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu cuvintele acestea: „Nu te teme!”.
În faţa Mării Roşii – când din spate venea Faraon cu toată armata lui, cu elita armatei lui, cu călăreţi şi cu pedeştri, să întoarcă poporul înapoi, când în faţă era marea… (să intri în mare fără corabie, fără vapor, fără nimic!) şi în spate era Faraon – Domnul îi spune lui Moise: „Nu te teme!”. Iar el cu toiagul a atins marea şi marea s-a despicat şi au trecut.
Aşa se va despica sufletul la care tu, fratele meu şi sora mea, eşti trimis să vesteşti Evanghelia. Focul lui Dumnezeu din cer peste creierul şi mintea noastră, dacă vom sta pasivi şi nepăsători faţă de un ogor înţelenit şi unde cresc multe urzici şi mulţi spini, şi mulţi mărăcini, şi multe bălării. Dumnezeu va face drum prin mare. Prin marea ticăloşiilor lui. Cu Cuvântul Lui şi cu gura ta, Dumnezeu va face cale. Va deschide drum şi va face posibilă câştigarea acestui suflet.
Un om să fie pus în spărtură…
În urmă cu ani mulţi, poate patruzeci de ani să fie, stăteam de vorbă cu un frate evreu din Sibiu. Şi spunea aşa: „Pe mine m-a întors la Dumnezeu un preot norvegian. N-a fost uşor să cred în Hristos şi-n Jertfa Lui de pe Golgota, care e punctul nevralgic al întregului nostru neam. Punctul batjocurii e şi El, şi Jertfa Lui, batjocorită până în zilele noastre. Eu să cred în această Jertfă?”. Şi mi-a spus, printre altele, aşa: „Mi-a vorbit acest preot mie şi mi-a arătat din prooroci cum fiecare [dintre ei] spune câte ceva despre venirea lui Mesia. Şi m-a tot dus liniştit, frumos, dulce, dulce, dulce… m‑a tot dus prin Sfintele Scripturi şi a ajuns cu mine până la muntele Moria, unde Avraam pune copilului în spate lemnele (probabil legate) pe care până la poalele muntelui le-au adus servitorii, slugile lui. Le pune la copil în spate… bătrânul ia focul şi cuţitul şi se urcă pe munte sus. Când ajunge acolo, începe să zidească altarul, să-l aranjeze… Copilul vedea… vedea că e cam gata tot, dar nu vedea nimic în jur… Nu vedea decât cerul, muntele, pe tatăl său cu cuţitul în mână… şi atunci pune întrebarea: «Tată, uite focul şi cuţitul, dar unde-i mielul de jertfă?». Până aici m-a dus. Şi pe urmă îmi deschide Noul Testament şi-mi arată ce zice Ioan Botezătorul ucenicilor lui: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii». Pe acesta L-au aşteptat proorocii. Şi uite că Ioan Botezătorul, ultimul prooroc mai mare (şi cel mai mare dintre toţi) Îl arată ucenicilor lui, din care ceas mulţi dintre ucenicii lui l-au părăsit (nu mai umblau cu el, s-au ataşat Domnului Iisus, dintre care primii au fost Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedei)”.
Iată Omul…
Acesta trebuie arătat. Şi, aşa cum a citit fratele aşa de scump şi de dulce, când Pilat… Pilat împlineşte una din marile proorocii. El o-mplineşte; şi, la rândul lui, şi celălalt, Caiafa, când a spus: „Mai de folos este nouă să piară unul din popor, decât tot poporul să se ducă în rătăcire”. Într-adevăr, mai bine a fost aşa, că a murit El singur în locul nostru, ca noi să fim salvaţi, mântuiţi, scăpaţi, eliberaţi din cătuşele pierzării. Şi spune Pilat: „Iată omul!”.
Toţi scriitorii încearcă să descrie această scenă. Toţi vor să arate că, cu orice preţ, Pilat a vrut să-L salveze. L-a dat pe mâna soldaţilor, L-a bătut, L-a umplut de sânge şi pe urmă L-a prezentat în faţa poporului care stătea afară, în pridvor, şi nu cuteza să intre în sala de judecată, în pretoriu, unde judecătorul păgân Îl judeca pe Domnul, fiindcă [urma] sărbătoarea, praznicul, şi ei nu voiau să se spurce. Pilat a fost, să zic aşa, abordat de soţia lui: „Nimic ţie şi dreptului Acestuia, că multe am suferit astăzi în vis pentru El!”. Probabil o fi zis: „Îl las să-I dea o bătaie zdravănă şi apoi Îl arăt, că poate stârnesc mila soborului”. Şi L-a dus acolo şi L-a arătat: „Iată Omul!”. Parcă a vrut să zică păgânul acesta: „Iată omul după care naţiunea voastră, neamul vostru întreg caută de cinci mii cinci sute şi opt ani” (că, după scriptele din sfintele mănăstiri vechi, aşa se arată, că atâţia ani au fost până la venirea Domnului Iisus). Iată Omul după care naţiunea aceasta căuta. A căutat Omul. Uite Omul!…
Şi ei, în loc să se bucure, să intre într-o beatitudine, într-o beţie spirituală, să strige către cer: „Osana! Osana! Osana!”, aşa cum au strigat când a intrat în Ierusalim, ei au strigat: „Răstigneşte-L!”. Tot cei dinainte au strigat – şi mai ales tineretul: „Osana! Osana! Osana!”…
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4
