„Şi după ce au cântat cântări de laudă, au ieşit la Muntele Măslinilor.” (Marcu 14, 26)
«CÂNTAŢI DOMNULUI!…»
(Prefaţă la Ediția a IV-a – 1934)
Cântați Domnului tot pământul!” (Ps. 95,1).
Cântați Domnului cântare nouă!” (Ps. 95,1).
Cântați Dumnezeului nostru, cântați!” (Ps. 46, 6).
Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Ps. 150, 6).
Scripturile spun că lumea cea cerească răsună neîncetat de cântările S cetelor ingereşti. Şi, iată, am văzut pe biruitorii fiarei… cântau cântarea Mielului şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernice” (Apoc. 15, 3). Şi am auzit un glas din cer… era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor” (Apoc. 14, 2). După aceea, m-am uitat şi, iată, am văzut gloată multă, din toate neamurile, şi semintiile, şi noroadele, şi limbile, stând înaintea Mielului, cu finici în mâinile lor şi strigau cu glas mare, zicând: Mântuirea este a Dumnezeului nostru şi a Mielului (Apoc. 7, 9-10).
Cântările de slavă lui Dumnezeu ar trebui să răsune neîncetat în lumea aceasta. Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt ne-au învrednicit – şi ne învrednicesc – pe noi, păcătoşii, cu atâtea daruri şi binecu- vântări, încât, oriunde ne-am întâlni două sau trei suflete, ar trebui să cântăm cântare de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Pământul împreună cu cerul ar trebui să laude neîncetat pe Domnul şi să-I cânte Lui (Ps. 65, 1). Cântările noastre ar trebui să se împreune neîncetat cu cântările cerului. Îndemnul psalmistului David: „Cântați Dumnezeului nostru, cântați!” – ar trebui să fie veşnic pe buzele noastre. De şapte ori în zi ar trebui să cântăm Domnului, căci cu mărire S-a preamărit” (Exod 15, 21).
Aşa erau creştinii cei dintâi. Ei petreceau în cântări duhovniceşti, ascultând porunca Apostolului Pavel: „Nu beți vin, întru care este desfrânare, ci vă umpleți de Duh Sfânt, vorbind între voi în psalmi, lăudări şi cântări duhovniceşti!” (Efes. 5, 18- 19) Invățați-vă şi sfătuiți-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inimile voastre!” (Colos. 3, 16). Cântarea religioasă era la început pe buzele tuturor. Făcea parte din viata creştină. Era o lipsă a sufletelor, pentru că oamenii erau „plini de Duh Sfânt. Erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu.
Un om m-a întrebat astă-vară de au cântat vreodată Mântuitorul şi Apostolii. Era acest om contra cântărilor ce le facem noi, ostaşii Domnului, şi credea că m-a prins cu această întrebare. Eu însă i-am răspuns îndată: Da, au cântat, şi încă regulat. În privința asta, o Evanghelie ne-a păstrat o mărturie de mare pret. În seara Cinei celei de Taină, ne spune Evanghelia că la sfârşitul cinei Mântuitorul cu Apostolii îşi cântară cântecele de laudă” (Matei 26, 30; Marcu 14, 26). Acest loc ne spune lămurit că Mântuitorul cu Apostolii în adunarea lor foloseau regulat cântarea religioasă.
Vechiul Testament este, şi mai mult, o mărturie pentru cântarea duhovnicească. Psaltirea însăşi nu este altceva decât o carte de cântece religioase; o carte de poezii religioase pe care psalmistul David le-a făcut cântându-le din harfă.
Dar, în decursul vremii, cântarea s-a răcit şi ea şi s-a stins mereu. Azi, cântarea religioasă a ieşit parcă cu totul din lume. A rămas aproape numai în biserică. Parcă a scos-o cineva din lume şi a încuiat-o în biserică. Viaţa creştinilor de azi nu mai rasună de cântări religioase, ca la începutul creştinismului. De ce? Vom aminti câteva pricini: întâi, pentru că a slăbit creştinismul, au slăbit râvna şi duhul creştinilor şi, în măsura asta, a slăbit şi s-a stins şi cântarea religioasă. Azi e plină lumea de cantări lumeşti, pentru că e plină lumea de „oameni lumeşti”. Au amuțit cântările duhovniceşti pentru că s-au rărit grozav oamenii duhovniceşti” (1 Cor. 2, 13). Nici măcar duminica, în Ziua Domnului, nu s-aud cântări duhovniceşti (s-aud, în schimb, cele ale diavolului: desfătările, jocurile, cântecele lumeşti etc.); a doua pricină este greşeala că în biserică şi în afară de biserică nu s-a lăsat cântarea religioasă să fie a tuturor şi să aparțină tuturor. Cântarea religioasă a devenit cântare bisericească. Iar cântarea bisericească a fost închisă în strană sau în coruri.
La început, Biserica a fost una cântătoare. Cânta întreg poporul. Slujbele Bisericii sunt astfel şi întocmite ca să cânte întreg poporul.
Prin unele părți de la noi şi prin alte țări ortodoxe, se mai păstrează încă această datină veche şi bună de a cânta întreg poporul. Însă, în cursul timpului, cântarea bisericească s-a luat din gura poporului şi s-a dat exclusiv stranei. În chipul acesta, poporul a ajuns să stea pasiv la slujbele Bisericii. Eu cred că nu e bine acest lucru. Sectarismul câştigă aderenți tocmai prin cântarea religioasă comună.
La noi a prins credința greşită despre cântările bisericeşti că ele ar aparține exclusiv diecilor (cântăreților, dascălilor n.p.). S-a întâmplat şi aici ceea ce s-a întâmplat cu Evanghelia şi Biblia. Până în zilele noastre s-a păstrat credința greşită că Evanghelia e o Carte sfântă, ce trebuie să stea numai pe masa Sfântului Altar, ferecată în cât mai mult aur şi argint; e păcat să iasă în lume; e păcat să citească în ea altcineva decât preotul.
Se mai află încă şi azi destui necunoscători care strigă că Biblia-i o carte pocăită”, sectară. Cum te vede citind în ea, strigă după tine că eşti „pocăit”, sectar.
Aşa s-a întâmplat şi cu cântarea bisericească. S-a format şi aici credinta greşită că toate cântările bisericeşti şi religioase aparțin numai stranei şi numai preoților şi diecilor. Cum te aude cineva cântând atare cântări religioase, strigă după tine că eşti „pocăit”.
Nişte ostaşi din Oastea Domnului îmi spuneau că, îndată ce au început să cânte în adunările lor de duminica după-amiază, oamenii au început striga: Îi gata şi cu ăştia!… Auzi-i cum cântă ca sectarii!… I-am pierdut!”…
Ce creştinism teribil! Cântarea religioasă este o descărcare sufletească. Un om plin de Duh Sfânt” simte o lipsă să-şi descarce şi prin cântare acest „prisos” sufletesc. Cum zice Ap. Iacov: De este cineva dintre voi cu inimă bună să cânte psalmi (Iacov 5, 13).
Şi, iată, am ajuns şi vremile când această descărcare sufletească este batjocorită şi prigonită. Eşti creştin bun numai până când îți „descarci” sufletul, răgând cântecele diavolului prin cele cârciumi. Ce creştinism teribil! Cântarea bisericească, cântarea religioasă trebuie să aparţină tuturor.
Toți avem nu numai dreptul, ci şi datoria să-L laudăm pe Domnul prin cântări de slavă şi multumità lui Dumnezeu, ascultând îndemnul psalmistului: Cântați Domnului, tot pamantul” (Ps. 95, 1); .cântați-I Lui, lăudaţi-L pe El şi spuneți toate minunile Lui” (Ps. 104, 2). Precum păsările il slavesc neîncetat pe Dum nezeu prin cântările lor, aşa trebuie să facem şi noi. La plug, lângă vite, in padure, la lucru, la fabrică, pe stradă, pe câmp, pe tot locul, ar trebui să-i auzi pe oameni,cântând Dumnezeului nostru”.
Un cărturar i-a criticat şi mustrat pe nişte ostaşi din Oastea Domnului, zicându-le, Voi ce v-apucați să cântați cântări bisericeşti şi religioase? Treaba asta tine de preoti şi cântăreț… Un ostaş i-a răspuns foarte cuminte aşa: „Noi cântăm pentru că, uite, domnule, ce scrie aici, în Psaltire, la psalmul 148: «Lăudaţi pe Dum- nezeu, toti ingenii Lui, lăudati-L pe El, soarele şi luna, stelele şi lumina! Lăudaţi pe Domnul, focul, grindina, zăpada… munții, dealurile, lemnele… fiarele şi toate dobi- toacele şi păsările cele zburătoare… toată suflarea să laude pe Domnul!»… Apoi, dragă domnule, noi am crezut că dacă lemnele şi dobitoacele sunt chemate să laude pe Domnul, apoi şi noi datori suntem să-L laudăm prin cântări de slavă şi multumită. Noi doar suntem mai mult decât lemnele şi dobitoacele”. Cuminte răspuns!
Cântarea bisericească şi, peste tot, cântarea religioasă – trebuie să aparțină tuturor. Poporul întreg ar trebui să cânte în biserică şi în afară de biserică. Ce frumos ar fi să auzi cântând întreaga biserică psalmul 135:
Mărturisiți-vă Domnului că este bun, că în veac estre mila Lui! Aleluia”.
A treia pricină a slăbirii cântării duhovniceşti este greşeala – specifică nouă, românilor – că nu s-a atras poezia şi cântarea noastră poporală în slujba Domnului. Poporul nostru este un popor plin de poezie şi de cântare. Poezia şi cântarea sunt un dar special al poporului nostru; numai că acest dar trebuie atras în slujba Domnului. Doar nici un alt popor nu are acest dar atât de mult ca poporul nostru. Şi totuşi se aud aşa de rar cântările şi poeziile cele religioase.
Un popor care este veşnic cu „Frunză verde” în gură ar trebui să aibă cărți întregi de poezii şi cântări religioase. Pe toate drumurile şi prin toate casele ar trebui să răsune cântarea religioasă.
Dar, vai, această cântare nu se aude! În schimb se aud pe toate dru- murile cântările cele urâte şi murdare cu care creştinii” îşi otrăvesc sufletul lor şi pe al altora. Cântări ca „Am un leu şi vreau să-l beu”; „Foaie verde tiriplic, of! of! of!”;,Cine-a făcut crâşma-n drum” etc. le ştie toată lumea şi le cântă,întreg poporul”; dar nu ştie creştinul nostru nici măcar o singură cântare religioasă. Pentru diavolul poate cânta, însă pentru Domnul e mut. Vai! Ce lucru dureros! Să te numeşti creştin şi să nu ştii nici o cântare creştinească, dar pe la câr- ciumă să cânți pentru slava diavolului! Ce lucru grozav!
Dar un lucru şi mai grozav decât acesta e să-i vezi pe creştinii de azi cum se supără şi cum se înfurie îndată ce te apuci să dai viață cântărilor creştineşti. Cică lucrul acesta ar fi o crimă de moarte”. Indată ce incepi a cânta Domnului”, lumea strigă că eşti sectar, smintit etc. Eşti un om de treabă numai până ce-l slăveşti pe diavolul prin cele cârciumi.
Această judecată nenorocită ne-a adus apoi la ruşinea ca noi – un popor plin de poezie şi cântare – să n-avem cântări religioase. Eu m-am gândit mult şi de multe ori cum se face că englezii au atâtea poezi prefăcute în cântări şi imnuri religioase pe care cântă şi pruncii cei mici! Englezii şi nemţii sunt popoare reci; n-au nici pe departe poezia şi cân- tarea românului, şi totuşi viaţa lor e plină de poezii şi cântări religioase”. Noi – un popor plin de poezie şi de cântare – n-avem poezii care să cânte Jertfa Golgoter şi tainele mântuini.
Până nu s-a ivit Oastea Domnului, nu s-a aflat nimeni care să atragă poezia şi cântarea poporului în slujba Domnului. Şi ce lucruri minunate se pot face în direcția aceasta! Mărturie grăitoare sunt colindele noastre. Eu nu cred să aibă atare popor colinde aşa de frumoase ca ale noastre. De ce? Pentru că în ele a pus românul nos- tru sufletul său religios; prin ele şi din ele grăieşte comoara credinței neamului nostru. Colindele sunt o mărturie vie că poporul nostru ar putea da cele mai frumoase cântări şi imnuri religioase. Puțini îşi dau seama despre cât de mult îi plac poporului nostru cântările alcătuite din poezii religioase. Sectarismul câştigă aderenti tocmai prin cântarea versificată. Cântarea de poezii şi psalmi versifi- cati ar fi pătruns în popor cu mult mai repede şi mai adânc decât multe dintre cântările bisericeşti. În cântările bisericeşti sunt încă multe fraze greoaie traduse ad-litteram de prin greceşte şi slavoneşte – cu care cam greu se de- prinde poporul şi le învață cam greu.
Şi acum, după aceste observări generale, mă întorc către cei din Oastea Domnului şi le spun: Noi, ostaşii Domnului, trebuie să cântăm cântări religioase! Oştile cereşti îl laudă neîncetat pe Dumnezeu şi pe Mântuitorul. Aşa trebuie să facă şi Oastea noastră.
Cântarea se foloseşte şi în armatele cele lumeşti. În toate armatele s-au introdus muzica şi cântarea. Ele dau însufleţire şi curaj la luptă. Şi în Oastea Domnului trebuie să răsune muzica şi cântarea religioasă. Armata lui Hristos nu poate fi o armată de muți. Trebuie să fie o armată ce cântă cântece de ,vitejie”, de laudă şi de mărire lui Dumnezeu.
*) Tinem să precizăm aici că, la acea vreme, acesta era adevărul. Astăzi însă păcatul, diversificat în tot felul de manifestări, a înstrăinat aceste popoare de cânta- rea duhovnicească. Muzica rock, cu toate variantele ei satanizate, a golit bisericile şi a umplut stadioanele cu tineri cuprinşi de un adevărat delir apocaliptic. Din neferici- re, şi sub aspectul muzicii creştine, Apusul descreştinat nu mai este demult un exemplu pentru noi. (Nota editurii)
Avem şi datoria de a-I mulțumi lui Dumnezeu şi prin cântare pentru darurile şi binecuvântările de care ne-a învrednicit. Noi suntem nişte scăpati de potop”, nişte trecuți prin Marea Roşie”, nişte scoşi din „Sodoma şi Go- mora”; să vestim şi prin cântare minunile ce le-a făcut Domnul cu noi! Israeli- tenii au cântat, cântare nouă, după ce au scăpat din Marea Roşie. (…) Cântați Domnului cântare nouă şi spuneți toate minunile Lui” (Ps. 95, 1;
104, 2) Cantarea religioasă nu trebuie să fie numai o datorie a noastră, ci trebuie să fie mai ales o lipsă, o plăcere a sufletului nostru, întocmai ca rugăciunea. Un om duhovnicesc simte lipsa cântărilor duhovniceşti. Un om plin de Duhul Sfânt simte nevoia să-şi descarce acest prisos sufletesc şi prin cântare. Cântarea pusă în slujba Domnului şi în slujba mântuirii sufletului este o
mare putere pe care trebuie să o folosim pe tot locul. Pentru a ajuta acest lucru, am alcătuit cartea aceasta. Ea este un început pe care, cu ajutorul Domnului, îl vom duce mai departe. Ea cuprinde cântările bisericeşti şi cântările speciale ale Oastei, pe care le-am aflat atât de potrivite a se cânta în comun în adunările fratilor ostaşi.
Am dat şi o seamă de cântări bisericeşti, unul din scopurile Oastei fiind şi acesta: să introducem poporul în cântarea bisericească.
De altcum, pe cele mai multe locuri ostaşii au intrat de mult în cântarea bisericească şi Biserica a căpătat glas prin ravna lor. În foarte multe locuri
cântă azi la biserică Oastea Domnului.
Cântările speciale ale Oastei le-am adunat cu multă trudă de prin ţară.
(…) Am făcut mari jertfe şi cheltuieli personale cu strângerea acestor cântări şi
n-am crutat nimic pentru a înfăptui vechiul meu ideal: o carte de cântări pentru
Oastea Domnului.
Am mai avut apoi şi alte greutăți. Poeziile populare care au căpătat glas a trebuit să le pun la punct, să le îndreptez, să le împart pe strofe; şi numai cine s-a ocupat cu acest lucru ştie câtă trudă se cere şi aici.
În felul acesta, eu sunt coautorul (împreună-alcătuitorul) poeziilor şi cântărilor din cartea aceasta. Ele îmi aparțin mie ca unui coautor şi editor al lor. Aceasta şi pentru motivul că lumea de azi s-a cam dedat să dea buzna în munca şi jertfa altora.
Şi, iată, acum îmi văd visul împlinit: avem cartea de cântări a Oastei Domnului. Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruință! (…)
Cântările Domnului răsună acum prin case, pe drumuri, pe trenuri, pe la lucru şi pe oriunde se întâlnesc frații ostaşi.
Invaţă şi poporul nostru să cânte Domnului, căci a cântat destul pentru diavolul. Slávit să fie Domnul Care ne-a învrednicit să ajungem aceste zile! Binecuvântează, Doamne, cu folos de mântuire sufletească pe cei care vor folosi cartea aceasta, cântându-Ti Tie cântare nouă! (Ps. 143, 9).
Sibiu, la 1 oct. 1934
Preot losif Trifa
Despre anunțul planului de citire al Bibliei în anul 2023:
https://oasteadomnului.ro/plan-de-citire-a-bibliei-in-365-de-zile-anul-2023/
