Actualitatea şi importanţa temei este dată de căutarea unei soluţii alternative şi eficiente în abordarea comunicării prin cuvânt, specifică credinţei creştine, vizavi de modul diferit şi contradictoriu în care a fost promovată în anumite etape istorice. Bunăoară, atunci când oamenii cinstiţi se ruşinau de cuvintele şi faptele lor nelegiute şi când minciuna era socotită păcat, „cuvântul de onoare”, propriu demnităţii umane, era abordat cu sfinţenie, susţinut şi apărat ca viaţa însăşi aflată în comuniune şi comunicare interpersonală… Când însă comunismul potrivnic credinţei în Dumnezeu, agresiv, intransigent şi persecutor a ajuns la putere, s-a produs răsturnarea tablei de valori, prin impunerea forţată a unei anume doctrine politice în defavorul dreptului de liberă exprimare. În această situaţie s-a ajuns la falsificarea cuvântului, în sens că pentru a supravieţui, într-un fel se gândea şi altfel se vorbea… Iar oponenţii cu caractere stenice, ţinând la crezul lor, mai ales în domeniul religios şi politic, erau trimişi în penitenciare în scopul aşa-zisei reeducări…
Pe de altă parte, la polul opus, în condiţiile libertăţii autopermisivă şi anarhică, specifică epocii postmoderne pe care o străbatem, fiecare e liber să vorbească orice şi despre oricine, responsabil sau iresponsabil, fără să dea socoteală nimănui… Altfel spus, dacă în timpul comunismului nu aveai voie nici să gândeşti, acum poţi să vorbeşti fără să gândeşti, fiindcă nimeni nu te prea ia în seamă…
Dată fiind această comunicare confuză şi iresponsabilă din mediul social, ne propunem câteva rânduri despre comunicarea prin cuvânt, vizând modul creator pe care l-a adus şi îl aduce harul cuvântului spre zidirea duhovnicească a celor aflaţi pe drumul mântuirii.
Desigur, despre cuvânt s-a scris mult şi se va mai scrie, fiindcă el reprezintă felul de exprimare creatoare şi mântuitoare, deopotrivă al lui Dumnezeu, cât şi al omului, creat după chipul Său; de unde rezultă forţa uriaşă a cuvântului, pe măsură să schimbe chiar şi mersul istoriei, după cum arată poetul:
Ca-n basme-i a cuvântului putere,
El lumi aevea-ţi face din păreri,
Şi chip etern din umbra care piere,
Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri.
El poate morţii din mormânt să-i cheme;
Sub vraja lui atotputernic eşti,
Străbaţi în orice loc şi-n orice vreme,
Şi mii de feluri de vieţi trăieşti
…Aprinde-n inimi ură şi iubire,
De moarte, de viaţă-i dătător,
Şi neamuri poate-mpinge la pieire,
Cum poate-aduce mântuirea lor…”
(Al. Vlahuţă, Cuvântul)
Omul ca fiinţă socială se descoperă pe sine însuşi, „developându-şi” gândul, simţirea şi intenţiile, încât poate fi cunoscut după cuvânt, aşa cum arată versurile care urmează:
„După chip cunoşti o floare,
Ciocârlia după cânt;
Aurul după culoare,
Iar omul după cuvânt…”
(Vasile Militaru, Vorbe cu tâlc)
Într-adevăr, îl poţi cunoaşte pe om după cuvânt, dar nu totdeauna… Dacă îşi ţine cuvântul şi făgăduinţa, îl consideri ca fiind „om de cuvânt”, adică statornic, cinstit şi de caracter, fiindcă nimic nu este mai derutant şi mai descurajator, în comunicarea umană, decât să nu poţi avea încredere în cuvântul cuiva…
Dar nu este uşor să-l cunoşti totdeauna pe om după cuvânt, fiindcă de foarte multe ori, când se urmăreşte un anume scop interesat şi egoist, cuvântul este folosit cu viclenie tocmai pentru a ascunde gândul, spre a crea derută şi înşelare…
Referindu-se în mod special la importanţa şi efectele comunicării prin cuvânt, Mântuitorul îi eternizează funcţia, spunând că „din cuvintele tale te vei îndrepta (mântui) şi din cuvintele tale te vei osândi” (Mt 12, 37). De aici rezultă atenţia ce se impune să o avem în comunicarea prin cuvânt, ştiind că gândul naşte cuvântul, iar cuvântul determină acţiunea ce devine deprindere, pe măsură să statornicească caracterul ca mod constant de orientare spre virtute, dar şi spre păcat şi patimă, adică spre mântuire sau osândă veşnică.
Când ne referim la comunicarea prin cuvânt, avem în considerare deopotrivă cuvântul vorbit şi cuvântul scris.
S-a spus că „verba volant, scripta manent”, spre a se arăta că ceea ce s-a scris rămâne în judecata lui Dumnezeu şi a istoriei, cu toate consecinţele pe care le-a determinat, după cum glăsuieşte poetul Oastei Domnului:
„O, om!… ce mari răspunderi ai…
Tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
Ce laşi din pilda care-o dai
Pe mulţi, pe mulţi mereu spre rai
Sau iad o să-i îndrume.
O, nu uita!… fii credincios
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în urmă luminos
Un grai, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seamă!”
(Traian Dorz, O, om!…)
Şi tocmai fiindcă cuvântul scris rămâne, cei cu vocaţie, cu talent şi cu responsabilitate doresc să-şi eternizeze fiinţa şi numele printr-o exprimare pe cât posibil mai reuşită. „Luceafărul lui Eminescu pare a fi trecut prin 160 de încercări şi refaceri. Frazele lui Hemingway sunt atât de desăvârşite fiindcă sunt scrise şi ele cam tot de atâtea ori. Faust a lui Goethe a fost şi el scris în 20 de ani. Chinuit şi-a scris frazele şi Caragiale. Trudit le-a scris şi Blaga. Dar tocmai de aceea ele sunt atât de armonioase. Aceasta înseamnă că din zecile şi sutele de posibilităţi de potrivire a cuvintelor ei au găsit pe cea mai simplă, care dă maximum de adevăr şi de trăire emotivă, deci optimum de frumuseţe”1 .
Preot prof. Sorin COSMA
1 Nicolae Mărgineanu, Condiţia umană, Bucureşti, 1973, p. 43 şi 69.
