19 august 1881, ziua în care se năştea George Enescu
George Enescu | „Trebuie să fii naiv ca să declari că Dumnezeu nu există”
Nu vă plângeţi când trebuie să suferiţi. Eu binecuvânt din toată inima pe acela căruia Dumnezeu îi face parte de suferinţă. Pentru că ştiu că de la acela Dumnezeu va scoate opere minunate şi eterne. Fiecare dintre cei care treceţi pe aici şi v-aţi atins de scânteia lui Dumnezeu aţi simţit această parte de suferinţă; sau, dacă încă n-aţi simţit-o, fiţi siguri că va veni.
Dar nu vă întristaţi când va veni suferinţa. Suferinţa va face în viaţa voastră un salt superior. Nu vă daţi seama câte adevăruri află omul în suferinţă. Ce află în ea nu află niciodată, nicăieri. Părintele Iosif, dacă a aflat atâtea adevăruri minunate şi a putut să ne împărtăşească şi nouă ceva din tainele lui Dumnezeu, pe acestea le-a aflat în anii lui cei grei de suferinţă pentru Hristos!…
Şi Apostol Pavel, martirii, mucenicii, oamenii lui Dumnezeu care au creat opere nemuritoare, chiar şi marii muzicieni, marii poeţi care au creat ceva pentru nemurire şi pentru frumuseţea de un fel sau de altul, toţi au suferit! Căci tot ce e frumos e din Dumnezeu şi din suferinţă, fie că-i de o frumuseţe inferioară, fie că-i de o frumuseţe superioară.
Toţi cei care au lucrat frumosul au plătit cu suferinţe grele. Dacă citiţi viaţa lui Eminescu, viaţa lui Beethoven, viaţa lui Michelangelo, viaţa celorlalţi mari oameni ai lui Dumnezeu, chiar şi viaţa lui George Enescu, care au lucrat, la nivelul şi cu darul lor, lucrări care au rămas nemuritoare, – veţi vedea de câtă suferinţă au avut parte în viaţa lor!
Şi tocmai această suferinţă, fie de un fel, fie de altul, a lucrat în viaţa lor acea sensibilitate sfântă care i-a făcut în stare să sesizeze acele unde înalte ale inspiraţiei la care nu pot ajunge decât sufletele înalte… „aparatele perfecte” ale suferinţei şi ale dragostei de Dumnezeu.
Vă spun aceste lucruri… Poate că toate ar fi putut fi spuse în cinci cuvinte. Dar nu ştiu de ce, din cauza nedesăvârşirii mele de a mă putea exprima mai clar, trebuie ca, o idee care ar putea fi exprimată în două cuvinte, să o îmbrac în douăzeci de cuvinte. Mai bine să păcătuim, zicem noi, în a face mai mult, decât în a face mai puţin. Că dacă este ceva ce am spus prea mult, cei care s-au mulţumit cu puţin pot să arunce restul ca pe o umplutură nefolositoare. Dar cei care încă n-au sesizat deplin adevărul celor cinci cuvinte înţelese trebuie să aibă grijă şi să asculte acele zece mii de cuvinte, ca să sesizeze măcar de acolo ceva din ceea ce ar fi trebuit să prindă de la început.
Acestea fiind zise, le putem rezuma la dictonul sub care a decurs partea întâi din programul nostru: ÎNTÂI SĂ FIM, APOI SĂ FACEM!
După ce ne-am realizat în Hristos şi am ajuns să facem contactul cel înalt şi sudura la punctul alb cu Hristos, atunci nu mai avem probleme. De acolo se rezolvă totul în chip suveran şi strălucit.
Dar până la punctul alb, la care se face sudura, până acolo avem încă mult de luptat, de muncit, de rugat, de iubit, de suferit şi de plâns! Dacă cineva reuşeşte să dea tributul acesta ajunge această stare sigur.
Şi eu mă rog, şi eu cred că Dumnezeu v-a ales pentru aceasta. Unii se apropie foarte mult şi poate că au ajuns chiar. Alţii sunt aproape. Alţii mai au încă distanţă de parcurs. Depinde de efortul pe care şi-l dă fiecare ca să ajungă cât mai curând acolo.
Cuvinte la Sărbătorile Literare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2012
