Propovăduirea lui Iisus cel Răstignit şi Înviat în Slavă aşteaptă să ieşi din amorţire pe ogor la lucru. Preoţi şi mireni să înfruntăm aceste lacune cu caracter religios, să se plinească lipsurile, neajunsurile create de multele amăgiri şi să reînviem viaţa duhovnicească a celor dintâi creştini în sânul bisericilor noastre.
Voluntariatul duhovnicesc de preoţi şi mireni a existat în toată vremea la creştini, dar mai ales în Biserica Primară, la Biserica primilor creştini, Biserica cea cu sufletele de aur.
Lacrimi, jertfe, dureri şi umilinţe se cer pe calea mântu-irii. Cine nu le simte, nu le are, nu se dăruieşte nu poate fi păstor adevărat, nici îndrumător şi nici frate. Cum poţi să stai liniştit când crâşmele-s pline şi atâta necredinţă domneşte în lume?
Ce lucrare minunată de trezire duhovnicească s-ar desfă-şura în Biserica noastră, pe tot cuprinsul ţării, prin acest curent de renaştere spirituală? Sufletele n-ar mai alerga din-tr-o parte în alta, pescuite sau vânate. Având hrană sufleteas-că cu îndestulare, o adevărată revoluţie de întreceri în trăirea învăţăturilor primite s-ar declanşa pe tot cuprinsul ţării. Dar tare mă tem şi mă cutremur că cernerea ce abia se întrezăreşte va aduce cu ea multe păreri de rău, revărsări de ape neaşteptate, o dată cu mustrările de conştiinţă, dar… va fi prea târziu…
Învăţătura ce se dă şi se împarte este a Domnului. Cuvântul ce-l rostim este al lui Dumnezeu. Dar dacă nu-i din Duhul înţelepciunea vorbirii lipsite de puterea harului divin este o nimica, fără de valoare, ca arama sunătoare sau chimvalul răsunător, sau trâmbiţa ce dă sunete nedesluşite (cf. I Cor 13). Sf. Ap. Pavel mărturisea că nimic din ceea ce spune el altora nu era fără să fi făcut mai întâi Dumnezeu în el. Aceasta înseamnă realitatea mărturisirii, adică cuvântul înfăptuit, învăţătura trăită şi practicată mai înainte de a se rosti.
În viaţa de credinţă şi de mărturisire se cer: cunoaştere, Adevăr şi neprihănire, trăire în neprihănire, în smerenie, în împlinirea voii lui Dumnezeu, sfinţirea vieţii, mărturisire şi jertfă, ca să ne asemănăm în toate Domnului, precum a zis şi a făcut:
„Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?”
„Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima!”
„Iubiţi-vă… cum v-am iubit Eu pe voi!”
Domnul învăţa şi împlinea. Vorbea despre dragoste, învăţa şi în jurul Lui răspândea numai dragoste. El vrea ca şi ucenicul Lui să trăiască şi să lucreze după cum învaţă, iar învăţătura să fie sănătoasă (Iuda 3), să se asemene cu a Domnului şi cu a Sfinţilor Lui, ca lucrarea şi creşterea întregii comunităţi bisericeşti din toate veacurile să fie la fel, şi creşterea în Domnul deopotrivă.
Mărturisirea nu poate fi alta, deosebită de cea de la început, căci Dumnezeu şi învăţătura Lui nu se schimbă după oameni, generaţii, veacuri sau epoci. Cei mai mulţi creştini sunt din aceia care Îl laudă numai cu buzele, de văzul oamenilor, ca să fie lăudaţi; alţii, din interes, dar cu inima sunt departe.
Sunt şi din aceia care toată ziua zic: „Doamne!… Doamne!…”, dar nimic din voia Lui nu fac, sau prea puţin.
Nu ascultătorii, nici învăţătorii, nici acei care se laudă, ci împlinitorii cu fapta şi cu adevărul moştenesc viaţa veşnică.
Ce bine te simţi şi te zideşti sufleteşte în adunarea unde Hristos domneşte şi toţi sunt mici, neînvăţaţi, ascultători, supuşi unii altora în dragoste, când fiecare este o lumină aprinsă şi arde în folosul altora, iar Duhul Sfânt lucrează nestingherit.
Osteneala de a cunoaşte este un început bun. Dar nu e decât un început. Greutatea vine când ceea ce înveţi vrei să şi trăieşti. Până când înveţi ca să cunoşti, nimeni nu ţi se împotriveşte. Dar când te sileşti să faci, ţi-ai şi aprins paie în cap. Şi cei din afară, şi cei dinăuntru ţi se ridică împotrivă. Ai învăţat să fii bun, blând şi smerit şi vrei să trăieşti bunătatea, blândeţea şi smerenia? Cei de la serviciu, vecinii te vor batjocori că te-ai scrântit la cap. Iar acasă soţia, copilul şi alţii îţi vor zice lucruri nepotrivite. Ce faci atunci? Cum îţi impui ascultarea ce ţi se cuvine? Vrei să loveşti? Să te răzbuni? Să te impui prin indignare, prin vorbe necuviincioase şi aspre? Opreşte şi gândeşte-te la Mântuitorul, luptă-te cu tine însuţi, ca să faci cum a făcut El; şi cu Domnul vei birui.
Mântuitorul n-a avut familie cum avem noi. Şi nici Sf. Ap. Pavel. Dar el învăţătura o are de la Domnul, înteme-ietorul familiei pe principiile dragostei şi ale ascultării din dragoste.
Se spune despre un credincios că, odată, la serviciu, a avut o zi deosebită. De dimineaţă şi până la amiază, ca niciodată, numai chemări şi solicitări din toate părţile. Era obosit, istovit, şi ispita îl dusese la o stare de nervozitate. Vorbea aspru şi agitat. În faţa biroului unde lucra, pe neaşteptate, apăru un frate de credinţă, care veni să-l vadă. Necunoscându-l pe musafir, i se adresă pe un ton aspru şi răstit: „Ce-i fi vrând şi dumneata?” „Nimic altceva – răspunse musafirul frate – decât să vă amintesc că blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii”. Şi plecă. Trezit ca dintr-un somn adânc, se spune că fratele nostru primi lecţia, îşi mărturisi păcatele şi plânse cu amar…
Va urma
Taina vieţii : popas sufletesc duhovnicesc / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2010
