Oastea Domnului s-a născut în Biserică şi aceasta e menirea ei. Aici sunt apele minunate care îi astâmpără setea spirituală şi îi ajută.
Prin anii 1970, eram într-o vizită în comuna Podoleni, din jud. Neamţ, la o soră bolnavă, Lenuţa Pintilie. Înfrăţită cu durerea de mulţi ani, era pe patul de suferinţă şi, acolo, îşi purta ea crucea. Şi am povestit diferite lucruri şi ne-am mângâiat unii pe alţii. Dar, deodată, sora a zis: „Daţi-mi voie să vă spun un vis al meu, pe care l-am avut nu demult. Se făcea că sunt, de Rusalii, la Sibiu. Şi eram în catedrală, iar catedrala era atât de mare, încât nu-i vedeam capătul. Vedeam altarul, dar capătul ei nu-l vedeam. Şi, din altar, venea o lumină cum n-am văzut niciodată. Şi, deodată, în uşa altarului, a apărut Părintele Iosif Trifa. S-a uitat peste mulţime şi a spus: «Aceasta este Oastea Domnului!»” Şi plângea sora, şi plângeam şi noi…
Numai aici, în Casa Domnului, ne simţim bine. Şi, ca să ducem această bucurie cu noi, oriunde mergem – în casa noastră, în călătoriile noastre – avem Biserica. Ne simţim întotdeauna în mijlocul sfinţilor care ne privesc din toate părţile şi sunt acum împreună cu noi. Este Oastea cea Biruitoare împreună cu Oastea Luptătoare. Şi, iată, mă gândesc acum – şi sunt emoţionat când mă gândesc – că încă dinainte de 1935, nici un ierarh n-a mai fost în adunarea Oastei Domnului, ca în seara aceasta. Parcă e un arc peste timp îndepărtat, dar care totuşi are o legătură. Simt că pacea şi împăcarea sunt în inimile noastre. Ne uităm peste rănile Oastei şi ele sunt cicatrizate… Rănile cicatrizate să nu ne trezească resentimente, ci mulţumire lui Dumnezeu că suntem în Casa Lui, împreună, şi am găsit drumul nostru, drumul către cer pe meridianul Ortodoxiei, al Bisericii noastre bune şi străbune.
Părintele Iosif avea o sintagmă, un grup de cuvinte: Iisus Hristos cel Răstignit şi înviat! Într-adevăr, Crucea lui Iisus Hristos rămâne pentru noi un model de existenţă. Dacă, în grădina Edenului, primii oameni nu puteau să guste din pomul cunoaşterii, în momentul când au gustat, atunci au căzut. Astăzi, Crucea lui Iisus Hristos este noul pom. Aici. Pom al cunoaşterii, aflat în Sfânta Biserică, aflat în inima noastră, aflat în casa noastră. Acest pom este Sfânta Cruce!…
Dacă ne gândim la Părintele Iosif Trifa, la anii care au trecut, ne întrebăm: Ce-a fost viaţa lui? A fost o viaţă de purtare a crucii. O viaţă de suferinţă. Vai, cât i-a trebuit moţului aceluia dârz, care se trăgea dintr-o familie de revoluţionari… Pentru că bunicul lui, Nicolae Trifa, a fost un tribun al lui Avram Iancu. Pentru că soţia Părintelui Iosif a fost nepoata lui Avram Iancu. Vă daţi seama? În sângele acestui moţ curgea energie, curgeau idei care trebuiau înfăptuite. Şi ar fi curs şi răzbunare, dar Părintele Iosif Trifa s-a plecat la Crucea Domnului. Şi el a preferat să ducă crucea. A preferat să vadă pe răstignitorii săi, să se roage pentru ei. Şi i-a iertat! El a murit în haina aceea albă care a rămas haină pentru cer. Şi el ne aşteaptă Acolo, sus, în Biserica Biruitoare, împreună cu alţi înaintaşi ai noştri. Părintele, cu toţi sfinţii biruitori, se roagă pentru ca şi noi să biruim. Căci suntem o Oaste. Şi, când spunem Oaste, înseamnă luptă şi biruinţă. O oaste care nu are lupte, o oaste care nu este provocată la luptă ci stă numai culcându-se pe laurii unei glorii trecute, aceea nu mai este oaste. Oastea o avem ca un mijloc de luptă, de combatere a răului în viaţa noastră, în programul nostru de ostaşi ai lui Iisus. Aşa a înţeles Părintele Iosif Trifa, aşa i-a dat Duhul Sfânt, în noaptea aceea de anul nou 1923…
Acest semn sfânt al Sfintei Cruci la care neamurile se vor boci când o vor vedea pe cer, în acest semn sfânt, Sfânta Cruce, noi ne închinăm şi biruim, dragii mei. Nu avem alt mijloc decât Crucea. Da, o avem în existenţa noastră, o luăm – cum spuneam mai înainte – ca un mod de a trăi. Fără Cruce nu putem trăi nici o zi. Dar asumarea crucii cere nişte condiţii. Prima condiţie este lepădarea de noi înşine. Şi lepădarea de noi înşine înseamnă de fapt răstignire. E greu să fii răstignit. Nu putem pricepe niciodată taina Crucii, nu putem adânci cu mintea noastră şi înţelege. Doar o simţim în viaţa noastră dacă ne-o asumăm.
Pentru că a te lepăda de tine însuţi, a ne lepăda de noi înşine înseamnă de fapt un fel de coborâre, un fel de răstignire a firii noastre vechi, a gândurilor noastre, a sentimentelor noastre, a tot ceea ce avem noi mai scump dat de lumea aceasta. Răstignit pentru Iisus. Şi după ce ne-am lepădat de noi, atunci într-adevăr putem să-L urmăm pe Domnul Iisus. Şi Părintele Iosif Trifa a dovedit aceasta. (…) A îndurat cele şapte operaţii. Trebuia să-i facă a opta operaţie, dar nu mai era în stare să o suporte. Trupul era prea firav. Cele şapte operaţii prea mult l-au slăbit şi mai mult l-au slăbit „operaţiile” pe care i le-au făcut semenii săi. Operaţiile spirituale. Acelea l-au doborât cel mai mult, dar n-a rămas doborât. Ci s-a ridicat. El chiar dacă a căzut sub cruce n-a renunţat niciodată la cruce ci s-a ridicat prin puterea Domnului şi a dus-o mai departe. Şi modelul acesta trebuie să-l avem şi noi. Avem şi noi, dragii mei, atâtea lucruri de răstignit în viaţa noastră. Important este că am pornit pe drumul Crucii. (…) E important că am pornit pe acest drum. Cădem – ne ridicăm. Iar cădem şi iar ne ridicăm!
Într-o mănăstire, s-au dus nişte vizitatori şi l-au întrebat pe stareţ:
– Părinte, ce faceţi toată ziua aici?
– Ce facem? Luptăm! Cădem, dar nu rămânem acolo. Ne ridicăm! Iar cădem, iar ne ridicăm! Şi toată viaţa noastră este un fel de cădere şi de urcuş, dar la urmă cădem în braţele Domnului nostru Iisus Hristos şi de acolo nimeni şi nimic din lumea aceasta nu ne mai poate smulge.
Aşa este! Şi modul acesta de existenţă a răstignirii zilnice trebuie să-l avem şi noi.
Spunea cineva că sfinţii sunt păcătoşi care se pocăiesc în fiecare zi…
Iată ce mare e Taina Pocăinţei. Taina Pocăinţei are calităţi superioare. Botezul iniţial.
Dragii mei, aceasta este Oastea Domnului! O lucrare sfântă a pocăinţei. (…)
Din vorbirea fratelui Ghiţă PRECUPESCU (Sibiu) – sâmbătă, 11 februarie 2006
