Vă rog să nu credeţi că această alarmare împotriva păcatului ar fi de prisos. Ba, cineva ar vrea să spună că prea exagerăm, vorbind în felul acesta. O, nu, dragii mei, aici n-aveţi dreptate!
Păcatul este şi rămâne o astfel de grozăvie, că niciodată puterea de închipuire omenească nu va putea să-l arate aşa cum este el, în toată grozăvia lui.
Şi nu va fi niciodată cu putinţă buzelor muritoare ale omului – chiar şi dacă ar fi atinse cu cărbunii aprinşi de la altar, ca ale lui Isaia – să zugrăvească marea hidoşenie a păcatului. Şi chiar dacă ar tuna de mii de ori contra celui mai mic păcat săvârşit contra lui Dumnezeu, tot e prea puţin faţă de ceea ce este păcatul înaintea Lui.
Se spune despre un împărat că, aflând despre un complot pe care un fiu al său îl urzea împotriva lui, îl chemă la sine şi, ducându-l într-o pădure deasă şi arătându-i un pumnal înveninat, îi vorbi aşa:
– Ascultă, nenorocitule, ştiu că tu vrei să-mi iei viaţa; să ştii că dacă mă omori vei fi descoperit şi pedepsit şi toată familia va fi acoperită de ruşine… Aici nimenea nu ne vede, nimeni nu ne aude, nimeni nu va descoperi vreodată crima ta… Ia acest pumnal, omoară-mă şi îngroapă-mă în această pădure… Vei putea să n-o faci pe faţă şi să scapi familia de ruşine.
La această vedere şi la aceste cuvinte, sărmanul fiu se simţi atât de ruşinat şi mişcat, încât se aruncă la picioarele tatălui său zicând:
– Nu!… Nu voi face aşa ceva niciodată!… Tatăl meu, iartă-mă!… Iartă-mă!…
Ah, om păcătos!… Ori de câte ori îţi vine dorinţa să păcătuieşti, gândeşte-te la starea de faţă a lui Dumnezeu – şi mergi înainte! Dă lovitura în inima acestui bun Părinte, dacă îndrăzneşti.
Noi însă Îl vedem pe Mântuitorul nostru răstignit, cu capul încununat cu spini, acoperit de sânge şi, cu toate acestea, urmăm a păcătui liniştiţi. O, ce nesimţire şi orbire! Ah, cum nu te îngrozesc faptele, păcătosule, cum nu te îngrozeşti!
Cum poţi să mai mergi înainte aşa!
Între cele mai neplăcute fapte ale istoriei, o găsim şi pe aceasta: regele cimenilor se afla pe patul de moarte, fără a hotărî care dintre cei trei fii ai săi ar trebui să-i urmeze la tron. Murind regele, ei s-au adunat şi au făcut sfat, hotărând, în cruzimea lor de popor barbar, să pună în picioare, lângă un perete, cadavrul tatălui lor; şi acela să fie rege, care va lovi cu săgeata în inima tatălui lor.
Unul după altul au întins arcul şi au dat drumul la săgeată; pieptul tatălui fu străpuns, însă nici unul n-a lovit în inimă. Voiau să repete încercarea, însă au fost cuprinşi de atâta groază, că, tremurând, au aruncat săgeţile şi, plini de ruşine, au fugit.
Şi tu, păcătosule, vei fi oare şi mai crud decât aceşti barbari? Vei continua oare să îndrepţi şi mai departe săgeţi spre inima lui Dumnezeu, prin păcatele săvârşite împotriva Lui? Ah, încetează, încetează şi nu mai păcătui! Îngrozeşte-te de ceea ce ai săvârşit păcătuind şi cere-I iertarea Aceluia, împotriva Căruia ai luptat prin păcat.
Gândiţi-vă, iubiţi prieteni: noi suntem făpturile Lui şi să nu vrem să facem voia Lui? Noi suntem hrăniţi şi îngrijiţi de El; sufletul ne este dat de El, şi noi îl întrebuinţăm spre a cârti şi a ne răzvrăti? El ne-a dat atâtea daruri şi…
Când săvârşim păcatul Îl ocărâm pe Dumnezeu chiar prin darurile pe care ni le-a dat.
De câte ori n-am săvârşit noi păcatul slujindu-ne de ochi, de limbă, de mâini, de mintea, de averea noastră, de toate aceste bunuri şi scumpe daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu!…
Ne-am purtat astfel ca şi acel nenorocit din Franţa, despre care se spune că, mergând la un episcop, îl rugă să aibă milă de el, fiindcă, pierzându-şi slujba, a rămas în mizerie cu cinci copii care suferă de foame. Fiindu-i milă de el, episcopul scoase o monedă de aur de o sută de franci, i-o dădu – „Şi când vei mai avea nevoie – îi zise binefăcătorul – vino iarăşi la mine şi voi fi totdeauna fericit să te pot ajuta”.
Aproape fără să mulţumească, omul ieşi în grabă şi ce făcu? Se duse într-o prăvălie cu arme şi-şi cumpără un pumnal ascuţit. A doua zi, pe când episcopul se afla la slujbă, un necunoscut, ieşind de după un stâlp, se repezi la episcop şi-i împlântă pumnalul în inimă. Episcopul se prăbuşi la pământ, spunând: „Acesta e nenorocitul pe care l-am ajutat ieri!…”
Ce grozăvie!… Ce nemernicie!… Ce nemernic şi ce ticălos!… Dar opriţi-vă! O mârşăvie şi mai mare este păcatul săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu!… Răutatea păcatului este mult mai mare când se slujeşte de darurile pe care le-a primit de la El, daruri scumpe, pe care păcătosul le foloseşte împotriva Lui…
Apoi încă ceva: Noi suntem mereu sub privirea Dumnezeului nostru Atotştiutor. Da, da, noi lucrăm, vorbim, gândim, ne mişcăm neîncetat sub privirea Lui, Ochiul Lui pe toate le vede, urechea Lui pe toate le aude.
Când noi păcătuim, Îl supărăm pe Dumnezeu în prezenţa Lui, păcătuim în ochii Lui, în auzul Lui, în faţa Lui, fiindcă El este peste tot; nimic nu este ascuns de El – chiar şi gândurile noastre sunt descoperite în faţa Lui. (Ps 33, 13-14; 90, 8; 139, 1-5,11,12; Evr 4, 13; Iov 34, 21-22; Prov 15, 11).
Nu ne este oare de ajuns starea de faţă a lui Dumnezeu spre a ne constrânge să fim ascultători? Dacă un om calcă legea în prezenţa legiuitorului, fără îndoială, aceasta nu se poate suferi; el va trebui să-şi ia pedeapsa. Dar ce altceva aţi făcut voi şi eu?
Păcătuind, noi am păcătuit în faţa privirilor Dumnezeului Celui Preaînalt, în faţa ochilor Celui Atotputernic şi împotriva Lui. Ce putem face, decât, plecând capul cu ruşine, să recunoaştem împreună cu cel ce-a scris demult acest adevăr: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi-am făcut ce este rău împotriva Ta” (Ps 50, 4).
Să ne gândim apoi că noi am păcătuit având cunoştinţă, n-am făcut fără voie ceea ce am făcut. Noi nu păcătuim ca hotentoţii şi canibalii, care zac în întunericul neştiinţei. În ţara noastră a fost aprinsă lumina; de aceea vina noastră este cu mult mai mare. Noi păcătuim împotriva Luminii, de aceea greşeala noastră este înşeptit mai mare.
Este aceasta ceva de nebăgat în seamă? Puteţi voi aştepta ca Dumnezeu să treacă cu vederea păcatele cu voia şi intenţia? O, dacă buzele ar avea limbi de foc, să spună, ca a-ceastă inimă să poată arde odată! Când inima ar putea spune mârşăvia înspăimântătoare a păcatului, ar îngheţa sângele chiar şi în venele faraonului orgolios, iar mândrul Nebucadenţar şi-ar pleca în jos capul, îngrozit…
De fapt, e ceva îngrozitor să te răzvrăteşti împotriva Celui Preaînalt. Doamne, fii milostiv cu robii Tăi şi dăruieşte-le iertare!
Aceasta e ceea ce am voit să spun despre răutatea păcatului. Dumnezeu Însuşi să-ţi descopere şi să te înveţe, iubite suflete, prin Duhul Său cel Sfânt, ca să cunoşti ce este păcatul înaintea Lui. O, dacă Duhul ţi-ar putea deştepta conştiinţa, ca să vezi cât de păcătos este păcatul, căci el este o povară şi o durere pentru Dumnezeu!
Mai departe, vom spune că unele păcate sunt îndeosebi insultătoare şi ocărâtoare pentru Dumnezeu.
Din versetul nostru de la început, putem vedea desluşit un lucru: greutatea păcatului. Nu există păcate uşoare. Toate păcatele sunt mari. Sunt totuşi mai multe feluri de vini. Unele păcate le întrec pe altele în vinovăţia lor. Ar fi nedrept să zici că un gând păcătos e tot aşa de vinovat ca şi o faptă păcătoasă. O idee scârboasă, mârşavă este păcătoasă, cu totul păcătoasă şi foarte păcătoasă, însă totuşi, o faptă urâtă ajunge la un mai înalt grad de vină.
Sunt unele păcate care Îl întărâtă pe Dumnezeu la mânie. În legătură cu textul nostru, citim că acest lucru îl face mai ales:
Desfrânarea
Poporul evreu apare pe timpul lui Amos foarte desfrânat şi cu totul înghiţit de plăcerile josnice ale necurăţiei.
Acesta este şi marele păcat al zilelor noastre. Străzile la miezul nopţii, filmele şi romanele picante, barurile şi teatrele uşoare, iadul din atâtea familii, procesele de divorţ mărturisesc îndestul despre păcatul acesta devenit modern. Eu nu zic mai mult. Fiecare să-şi ţină corpul în curăţenie, căci necurăţia este un păcat greu înaintea lui Dumnezeu.
Asuprirea
Este, după profetul nostru, alt păcat care Îl întărâtă la mânie pe Dumnezeu. Profetul vorbeşte despre vânzarea sărmanilor pentru o pereche de sandale; vorbeşte despre văduve necăjite, de orfani şi de muncitori care trebuie să muncească din greu pe degeaba.
Este oare acest păcat mai puţin rar în zilele noastre? Câţi negustori nu fac milostenie din câştiguri nedrepte şi înşelăciuni! Câte societăţi şi particulari nu se îndeletnicesc cu împrumutul de bani, luând de la amărâţii care le cad în mână dobânzi peste dobânzi? S-ar putea spune că spiritul nedreptăţii şi asupririi aproapelui stăpâneşte ca şi în timpul lui Amos, dacă nu şi mai mult.
Să luăm seama să nu fim nedrepţi, căci toţi aceia cărora asuprirea le slujeşte drept unealtă, ca şi cei care sunt nedrepţi, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Închinarea la idoli
Este, la rândul său, o mare urâciune şi deosebit de jignitoare pentru Dumnezeu. Când cineva este robul mâncării şi băuturii, robul banului şi al averii, robul trupului sau al iubirii de lume şi al prea marii alipiri şi iubiri de ceea ce este pământesc şi firesc – şi trăieşte pentru acestea, şi nu pentru Dumnezeu – atunci păcătuieşte prin idolatrie. Este un vrăjmaş al Crucii lui Hristos. Sfârşitul lui este pierzarea, precum este scris (Flp 3, 19).
Lăcomia
Este, de obicei, nedespărţită de tovarăşele ei: nedreptatea, înşelăciunea şi furtul; este iarăşi un păcat urât înaintea lui Dumnezeu. Cel lacom nu cunoaşte nici ruşinea şi nici frica. Este o păcătuire cu voia, de aceea este un păcat greu, un păcat strigător la cer, care-L oboseşte pe Dumnezeu prin greutatea lui şi atrage după sine mânia Lui.
Mai este apoi:
Zgârcenia,
care se plânge de „puţinul câştig”, pentru a strânge banul la care se închină, şi a nu da nimănui nimic. Lipsit de milă, zgârcitul nu vrea să vadă suferinţa aproapelui şi să aline durerea celui lipsit, de aceea şi el va fi lipsit de milă… Este un păcat greu, asupra căruia apasă judecata.
Flecăreala,
calomnia, ne aduc aminte de cuvintele din Biblie: „gâtlejul lor este un mormânt deschis” (Ps 5, 9; Rom 3, 13). Aceste cuvinte înfăţişează trăncăneala, vorbele multe ale nelegiuitului. Nimic nu ne umple mai mult de scârbă ca un mormânt deschis, din care iese duhoare de ciumă, dintr-un cadavru putred. Ca un mormânt deschis care răspândeşte aburi răi şi miasme otrăvitoare. Cât de uşor poate să cadă într-însul un călător şi să se afle astfel, deodată, printre morţi! Aşa şi din limba calomniosului şi flecarului, iese ceea ce este putred, împuţit. Fii cu băgare de seamă faţă de gura rea a nelegiuitului, căci nimic nu-i pare prea scârbos să vorbească, numai de te-ar putea duce la pieire. El arde de dorul să-ţi nimicească numele bun, ca apoi să te îngroape în mormântul urâcios al gurii sale nelegiuite. Nelegiuiţii ruinează pe alţii prin cuvintele lor răutăcioase.
Linguşirea
O limbă linguşitoare este un lucru primejdios; mulţi au fost robiţi de ea. Printre oameni sunt mulţi care se aseamănă cu mâncătoarele de furnici. Prin limbile lor lungi, acoperite cu untdelemnul prefăcătoriei, îi atrag şi-i prind pe cei nebăgători de seamă, care le sunt o bună pradă. Când lupul ajunge să lingă mielul, atunci este gata să-şi ude dinţii în sângele lui.
Minciuna
Ce mai lucrare a satanei se face cu această unealtă a lui! Partea tuturor mincinoşilor va fi iadul cu foc şi pucioasă. „Tu pierzi pe cei mincinoşi”, fie că ei spun minciuni în glumă sau în serios. Câte unul reuşeşte să umble cu minciuni fără ca legile omeneşti să-i poată face ceva, însă el nu va scăpa de legile lui Dumnezeu. Cel ce spune minciuni (fie şi numai în glumă), dacă nu se pocăieşte, se va duce, cu toată siguranţa, în iad.
Mincinoşii au aripi scurte, zborul lor se va sfârşi curând şi apoi ei vor cădea în valurile de foc ale pieirii.
Sudalma
este un alt păcat greu. Suduitorul este un lucrător al satanei, unul dintre cei mai nenorociţi semănători ai lui, ca şi hulitorul care ridică glasul împotriva Celui Preaînalt şi varsă cuvinte de ocară împotriva Aceluia care i-a dat viaţă. Tot aşa, şi cel ce blestemă cu uşurinţă pe aproapele său. Aceştia sunt nelegiuiţii care-i ruinează pe alţii prin cuvintele lor răutăcioase. Iată inimi care sunt adevărate magazii ale diavolului, cum spunea un credincios de demult.
Înşelăciunea
E scris că Domnul urăşte pe cei ce varsă sânge şi înşală. Cei ce s-au scăldat în sângele altora se vor îneca în propriul lor sânge; şi cine a început să-i înşele pe alţii va sfârşi cu propria lui înşelare. Un proverb din bătrâni spune: Setoşii de sânge şi înşelătorii îşi sapă propria lor groapă.
Necredincioşii şi batjocoritorii,
oameni fără Dumnezeu, care aruncă pietre de poticnire în calea credincioşilor tineri, care n-au bucurie mai mare decât când pot face pe cineva să cadă… aduc mult rău sufletelor, atrăgându-şi asupră-le pedeapsă aspră.
Cei care Îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, tăgăduiesc veşnicia; se leagă de cuvinte din Scriptură ca să le batjocorească, îşi râd de credinţă şi n-au linişte dacă nu pot să spună cuvinte care te fac să-ţi fie ruşine, de care ţi se face părul vâlvoi – atât sunt de ocărâtoare împotriva Celui Atotputernic!… Toate acestea sunt lucruri grele. Toţi aceştia săvârşesc păcate mari. Dumnezeu este întristat adânc şi jignit greu prin asemenea lucruri ca cele amintite mai sus.
Mândria
Şi voi, mândrilor, care vă credeţi drepţi, uitaţi-vă la calea lui Cain şi luaţi seama, să nu cădeţi în acelaşi păcat! Mândria cu gândul că sunteţi drepţi ascunde în ea sămânţa oricărui păcat. De aceea, îngâmfaţilor, care vă făliţi cu virtutea şi faptele voastre, uitaţi-vă la trupul ucis al celui dintâi martir, căci acolo duce înşelătoria religioasă cu care vă amăgiţi.
Păcatul / Ioan Marini. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010
