Citeam de curând la fratele Traian un gând interesant: „Câtă vreme într-un trup sunt şi mădulare vii, trupul nu-i pierdut; chiar dacă sunt numai câteva, ele îl hrănesc şi astfel îi ţin viaţa. Câtă vreme mai sunt în lume cei credincioşi care se hrănesc şi trăiesc cu Hristos, omenirea încă nu-i pierdută: prin aceştia lumea mai are încă viaţă. Când ei nu vor mai fi însă, atunci şi viaţa lumii s-a sfârşit. Va urma moartea ei şi pustiul veşnic” (Hristos – Pâinea noastră, pg. 210-211).
Citind aceste rânduri, am rămas mult pe gânduri, socotind că exact aşa este. După cum un om care este paralizat de la brâu în jos, ori total, poate supravieţui atâta timp cât inima, plămânii şi stomacul îi sunt bune, tot aşa se poate spune şi despre omenire. Acum vine întrebarea: Facem noi parte dintre mădularele sănătoase ale omenirii, sau numai ni se pare? Ochii noştri duhovniceşti sunt cu adevărat nişte ochi sănătoşi, ori sunt aşa de bolnavi încât nu pot conduce întregul trup pe cale cum trebuie, existând riscul să cadă în prăpastie în orice moment? Referitor la vedere, adevărata vedere, am auzit undeva o întâmplare foarte interesantă cu nişte africani: câţiva oameni de ştiinţă europeni au vrut să testeze capacitatea de acumulare a informaţiilor unui grup de negri, dintr-un trib din sălbatica Africă. Şi i-au adus pe toţi într-un loc, le-au pus un televizor mare în faţă şi i-au dat drumul. În timpul acesta, au înregistrat tot, că să poată revedea oricând mimica şi modul în care vor reacţiona africanii în faţa unui obiect pe care nu-l mai văzuseră niciodată în viaţa lor. Au lăsat ei diferite scene să ruleze la televizor, apoi l-au oprit şi i-au întrebat pe africani ce au observat, ce le-a sărit în ochi atât timp cât au stat în faţa televizorului. Însă… tăcere. Dar după un scurt răstimp de gândire, unul dintre ei a zis că a văzut o găină când a trecut pe acolo. Ceilalţi l-au aprobat cu toţii. Europenii au rămas şocaţi: ce găină, se întrebau ei, pentru că în scenele noastre nu e nicio găină. Dar au pus înregistrarea şi au văzut cu uimire că în timp ce negrii se uitau la televizor, o găină a trecut, într-adevăr, prin faţa ecranului. Deci singurul lucru pe care l-au văzut africanii şi le-a rămas în memorie a fost un lucru din viaţa REALĂ.
Însă cu noi se întâmplă exact invers: dacă un copil este absorbit de „desenele” lui preferate de la televizor, e şi orb şi surd. Pentru că trebuie să-l strigi de mai multe ori ca să te audă. Iar de văzut, nu te mai vede decât după ce i-ai oprit de tot televizorul sau telefonul. Şi atunci stau şi mă întreb: Cine are ochi mai „sănătoşi”: noi sau africanii? Şi dacă ne hrănim sufletele cu ce nu trebuie, cum putem da hrană bună mai departe lumii?
Am citit mai demult la Sf. Ioan Gură de Aur un adevăr foarte grăitor: Creştinul – spunea el – ar trebui să fie în lumea aceasta ca şi stomacul într-un trup. Să primească hrană bună, să o metabolizeze, transformându-o în nutrienţi, apoi s-o împartă întregului trup. Pentru că, dacă stomacul ar opri hrana doar pentru el, s-ar umfla aşa de tare, că ar plesni. Dar şi invers: dacă s-ar hrăni doar cu mâncăruri slabe din punct de vedere nutriţional, trupul ar deveni foarte anemic şi ar cădea pe stradă.
Cam asta se vede chiar şi în adunarea sau chiar familia din care facem parte. Uitaţi ce scrie fratele Traian în alt loc din cartea pe care am citat-o mai sus: „Priveşte peste sufletele pe care le hrăneşti şi vei vedea starea ta însăţi. Priveşte la chipul lor şi îţi vei vedea chipul tău. Vei vedea cu ce îi hrăneşti pe ei şi cu ce te hrăneşti şi tu. Dacă în Biserica ta sunt certuri, dezbinări şi ură, dacă între credincioşii tăi sunt beţii, desfrânări şi clevete[li], dacă în familia ta este ceartă, desfrânare şi nesupunere, este – în cea mai mare parte – din vina ta. Din vina hranei pe care le-o dai tu sau nu le-o dai. E din vina ta, pentru că tu însuţi nu te hrăneşti cu Hristos, adică cu ceea ce este lumină plăcută, adevăr apropiat, dragoste caldă, sfinţenie blândă… Fii cu grijă! Sufletele se hrănesc din inima ta şi din viaţa ta mai mult decât din predicile tale. Se hrănesc din duhul tău mai mult decât din cuvintele tale” (ibidem, pg. 147-148).
În concluzie, cu toţii să avem mare grijă cu ce ne hrănim sufletele, pentru că din nutrienţii duhovniceşti pe care îi adunăm noi, se hrănesc mulţi, mulţi. Sau nu se hrănesc.
Slăvit să fie Domnul!
Simona DALBAN
